7,63 ( Frida, sora Renatei )

Verdele imaşului se retrage brusc într-o amintire apăsătoare. Bruma aşterne covor rece peste urmele ierbii. Ciclopi de fum se strecoară prin ceaţa toamnei. Păsările rămase fără cuib privesc mormintele frunzelor de nuc. Mărul ionatan dansează cu umbrele norilor care aduc ninsori. Poarta cerdacului se deschide şi aud vocea Domnului care cheamă orfanii şi bătrânii în paradis. Dimineaţa aleargă disperată dincolo de Munţii Stânişoarei.
A murit Frida, sora Renatei. Frida locuia într-un sat din vecinătatea Sucevei de aproape douăzeci de ani. După căsătorie, relaţiile cu sora ei s-au înrăutăţit brusc. Soţul ei, Ioan, a rugat-o pe Renate să îi împrumute zece mii de dolari pentru a începe o afacere imaginară. Nimeni nu a aflat ce a făcut cu banii Ioan, dar împrumutul nu a fost niciodată returnat. Renate a încercat să intervină pe lângă sora sa cerând în dese rânduri să primeasca înapoi dolarii. Răspunsul Fridei era mereu acelaşi: un răspuns în doi peri din care reieşea că nu avea de gând să returneze banii. Renata s-a supărat dar a trecut peste asta şi s-a împăcat cu sora sa, dar după numai jumătate de an cei doi i-au cerut să gireze cu o casă din Fălticeni pentru un împrumut bancar . Renate a încuviinţat, iar după cinci ani banca i-a pus sechestru pe casă şi a fost nevoită să achite chiar ea restanţa în locul Fridei. După această nouă dovadă de rea credinţă cele două femei nu şi-au mai vorbit timp de mai bine de zece ani. Frida suferea de insuficienţă cardiacă, Ioan se încurcase cu o femeie în vârstă din cartierul Burdujeni şi venea foarte rar acasă. Cu o zi în urmă, o vecină a găsit pe Frida prăbuşită în livadă. Moartea a ajuns-o sub un păr domnesc. Acolo a găsit-o vecina sa care a început să ţipe după ajutor uitând să îi închidă ochii sau să îi aprindă o lumânare.Renate m-a sunat de dimineaţă rugându-mă să merg cu ea la domiciliul surorii ei. Am încercat câteva scuze, dar nu am reuşit să scap de insistenţele Renatei.
Urc în maşina Renatei uitând să îi spun cât de rău îmi pare că suferă. Maşina goneşte şi am impresia că Renate priveşte în gol fără a fi atentă la trafic.
-Puteai să te îmbraci cu un tricou sau pulover negru, se supără Renate.
-Da’ ăsta ce are întreb eu uşor amuzat?
– E gri. Nu vezi?
-Mda, e gri. Lasă că doar nu e astăzi înmormântarea. La înmormântare trebuie sa fii îmbrăcat ca un cioclu. Acum merge şi aşa.
– Vezi că la ăia sunt obiceiuri ca la tine în Mălini. Să pui un ban pe icoană când intrăm acolo.
-Îi pun cinci lei. Stai liniştită, o calmez eu.
-Eşti nebun? Cum cinci lei? Vrei să creadă lumea că ne batem joc?
Scoate din torpedou cincizeci de lei şi mi-i pune în buzunar.
-Nu le dau cincizeci de lei. Ajung 5 lei.
-Le dai banii. Altfel o să te bârfească toate babele care stau cu gura căscată pe acolo.
-Treaba lor. Eu nici nu am cunoscut-o pe sora ta.
-Pui pe icoană cincizeci de lei. Nu mă supăra şi tu.
-Bine.
Oprim în faţa casei Fridei. Intrăm trişti în curtea populată cu tot felul de oameni. Miroase a mici şi a bere. Dacă nu aş şti că aici e moartă sora Renatei aş putea crede ca am venit la un party. Oamenii ne dau bună ziua, iar femeile mai în vârstă nu scapă ocazia să comenteze între ele faptul că port părul lung. Ioan ne întâmpină liniştit şi ne însoţeşte în camera moartei. Frida este întinsă pe o masă într-un sicriu vopsit în alb. Intru primul şi îmi fac semnul crucii apoi îi pun pe icoană cinci lei. Renate vede gestul şi cred că ar fi în stare să mă înjure, dar îi e ruşine de femeile care se holbează la noi. Moarta este strident fardată: buze mov, obrajii îi sunt pomădaţi dar sub ochi se văd semne albastre ca nişte uriaşe cearcăne nefireşti. Renate se apropie de sora ei şi o îmbrăţişează. În jur femeile comentează admirativ ca la o secvenţă dintr-o piesă de teatru de apartament. Pe pereţi, cineva a pus doliu la tablourile cu poze de familie: Ioan şi Frida la starea civilă, Ioan militar în termen, Frida la absolvirea a nu ştiu ce facultăţi, Ioan cu un peşte-trofeu. Îmi vine să îl întreb dacă nu are poze şi cu un porc, dar renunţ la aşa un demers. Ies afară şi mă aşez pe o bancă de lemn lângă nişte săteni guralivi.
– Pe voi nemţii tare zgârciţi v-o mai lăsat Dumnezău, îmi spune o femeie în vârstă.
-Serios, întreb eu uimit?
-Dapoi matali ăi pus numa cinci lei pi icoanî. Am văzut eu.
-Nu-s neamţ mamaie. Eu nu sunt rudă nici cu Frida, nici cu Renate.
-Da’ cum ti cheamî dac’ nu îţi e cu suparari?
-Eduard.
-Eşti neamţ. Am spus eu.
-Eduard Dorneanu. Dorneanu nu e nume de neamţ.
-Şi di unde eşti?
-Din Mălini. Da’ am un motan acasă care cred că e neamţ. Când ţi se face dor de nemţi să vii să îl vezi.
Babele râd. Mă împrietenesc cu ele imediat. Îmi povestesc cum au făcut samahoancă, cât costă metrul de lemne şi câţi nepoţi au la lucru în Italia. Renate mă găseşte mâncând mici alături de băbuţele venite să ajute familia Fridei. Mă ridic oarecum ruşinat şi dau bineţe femeilor care îmi urează numai de bine. Intrăm într-o cameră a unei dependinţe, un fel de bucătărie de vară. Acolo Ioan explică faptul că nu are destui bani şi ar fi bine ca Renate să participe la cheltuieli.
-Uite, tu să plăteşti firma de catering care aduce mâncarea pentru pomană, spune Ioan. Eu plătesc restul.
-Şi cât costă, întreabă Renate ?
-Am vorbit cu cei de la firmă. Am ceva cunoştiinţe pe acolo şi am obţinut un preţ mic. Cu şase mii de lei rezolvăm şi treaba asta.
Ioan este înalt, slab şi complet chel. Rosteşte ,,şase mii de lei” ca şi cum ar spune tocană de legume. Mă priveşte insistent de parcă ar trebui să îi dau dreptate necondiţionat.
-Cum să coste aşa de mult, mă revolt eu. În satul meu, în Mălini sunt cele mai fastuoase înmormântări şi nu costă atât cateringul. Ia dă-ne numărul de telefon al firmei sau dă adresa. Eu nu te cred.
-E pentru două sute de oameni, ripostează Ioan. Treizeci de lei porţia.
-E cam undeva la cincisprezece lei o porţie. Dă numărul de telefon să vorbim cu firma de catering.
Ioan înjură şi încearcă să explice Renatei că eu nu mă pricep. Renata nu îl crede şi îi spune că va face ea comanda în Suceava. Îi reaminteşte şi de toate datorile neplătite. Ioan se enervează dar nu are curajul să spună nimic.
Urcăm în maşină şi plecăm către Suceava. Scot bacnota de cincizeci de lei care ar fi trebuit să o las pe icoana de pe pieptul Fridei. Renate opreşte maşina şi mă îmbrăţişează. Plânge în hohote. Pe lângă maşină trec oameni care zâmbesc crezând că suntem doi îndrăgostiţi. Renate plânge si ma roagă să vin la îmormântare. Nu pot sa spun nu. Lacrimile ei sfinţesc durerea şi prietenia noastră.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63”- Editura Eikon

cop 7,63