MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 35

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta-195x215

Nu mai plouă. Trebuie să despic cele două grămezi de lemne. Beau repede ciocolata caldă şi încep munca. Trebuie să lovesc de mai multe ori în buturugile de fag deoarece lama toporului este ştirbă. Am noroc, fagul verde se despică destul de uşor. Încarc lemnele în tărăboanţă şi le clădesc lângă gard, în apropierea mălinului. Nu le duc încă în şopron. Le mai las un timp afară ca să le usuce vântul şi soarele de iulie. Ar trebui să ascut lama toporului. Ar trebui să învelesc cu tablă roata tărăboanţei. Sunt multe de făcut.
Pe şosea trece o fată pe bicicletă. Cântă tare şi fals:
– Pe barba meaaa! Pe banii meiii! Da, daaa!
Un căruţaş se opreşte şi strigă după ea:
– Ce ai copchilă? Te-o dat afară di la nebuni? Nu măi sânt locuri? Ci barbă? Cari bani?
Fata îi răspunde obraznic şi pedalează alert:
– Hai sictir boşorogule! Prostalăule!
– Tu-ţî cruciuliţa şî arhanghelii mă-tii!, ţipă căruţaşul. Las’ cî ti prind eu putoarea dracului! Ştiu eu a cui eşti, tuţî biserica şi pridvoru’ mă-tii. Ti găsesc eu, n-ai grijă!
Continui să despic lemne. Nu îmi plac înjurăturile sătenilor. Agresivitatea verbală duce adeseori la agresivitate fizică. Mulţi dintre oamenii locului sunt bolnavi după laude şi gata să sară la bătaie dacă li se pare că sunt insultaţi. Copiii se comportă adeseori la fel ca părinţii: e bine să mă feresc de astfel de oameni. O cioată câlţoasă a sărit din lama toporului direct în piciorul meu şi mi-a făcut o vânătaie rotundă.
– Lăudat fie Domnul!, spun eu râzând.
Ud pata albastră de pe picior cu apă de ploaie din butoiul albastru şi mă întorc la muncă. Căruţaşul a intrat în magazin, apoi s-a întors cu chef şi mai mare de ceartă.
– Cruceasca mamii i di putoare!, strigă acesta.
Până la urmă pleacă supărat. Sunt sigur că dacă ar fi avut un public format din câţiva beţivi s-ar fi confesat ore bune în faţa acestora. Agresivitatea din zona rurală nu vă dispărea nici dacă România ar fi ocupată de extratereştri, iar aceştia ar monitoriza fiecare formă de viaţă care respiră la sat.
Eram elev în clasa a şasea când am văzut pentru prima dată agresivitatea în forma ei cea mai pură. Eram în cabinetul de geografie dar nu aveam oră de geografie ci de limba engleză. De obicei ora de limba engleză se ţinea la un cabinet aflat la parter, dar în acea zi nu ştiu de ce ora a avut loc la etajul unu, în cabinetul de geografie. Orele de limba engleză erau distractive. Rar poţi auzi undeva elevi cu accent bucovinean pocind limba marelui Will. Elevii rosteau cuvinte intraductibile şi expresii ciudate: helău, ticiăr, blecburd, hau du iu du sau ai em a uindou. Pe la jumătatea orei a intrat în clasă fără să bată la uşă profesorul Ugerică însoţit de copilul său, un băiat, elev în clasa întâi. Ne-am ridicat în picioare şi am salutat.
– Rămâneţi în picioare!, a urlat Ugerică. Să nu cumva să mişcaţi că vă ia mama dracului!
Profesoara nu a intervenit. Cabinetul de geografie nu avea bănci ci mese şi scaune: trei mese pe dreapta, trei mese pe stânga şi două în spate. Ugerică şi-a luat de mână puştiul şi a venit în mijlocul spaţiului dintre mese.
– Care dintre voi mi-aţi scuipat copilu? Să se ridice acum în picioare!, a urlat Ugerică din toţi bojocii.
Puştiul lui Ugerică era un copil răsfăţat care se plângea în fiecare zi că e bătut sau înjurat. Toată lumea ştia că puştiul inventa tot felul de întâmplări doar pentru a vedea cum iau bătaie de la tatăl său elevii mai mari pe care el nu îi putea suporta. Ugerică a arătat către elevul aşezat la margine.
– Ăsta e?
Puştiul l-a privit şi a spus că nu.
Ugerică a trecut la al doilea elev.
– Ăsta?
Puştiul a negat. După ce i-a arătat pe toţi elevii, Ugerică şi copilul său au părăsit încruntaţi sala de clasă.
– Aista meritî bagat cu capu’ în veceu, a spus cu voce tare un coleg.
– Nu l-o scuipat niminea, a spus altul. Ieri o zâs cî l-o poreclit cineva ,,chişăt cald’’ şî nu-i adivarat. Mâni o sî zâcî iarî ceva.
– Gura!, a strigat profesoara de engleză. Mai bine spune-mi cum te numeşti! Pe engleză, evident.
– Mai neim is Uindou, a răspuns vesel colegul meu.
– Cum uindou, ce e asta? Ia loc, ai nota patru pentru că îţi baţi joc!
– Tovarăşa profesoarî nu-i gina me. Dorneanu m-o învaţat. El o zâs cî la Gavril să zâci uindou pi limba englezî.
– Dorneanu!, e adevărat?, m-a întrebat profesoara.
– Da!, am răspuns eu sincer. Aşa i-am spus!
– Ieşi afară impertinentule! Şi tu, Uindou! Afară sălbaticilor! Nesimţiţilor!
Am ieşit afară bucuroşi. Nu ne pasă de note, absenţe sau de faptul că ne-ar putea scădea nota la purtare. Am scos din buzunar doi biscuiţi pătraţi. Unul ajuns la Uindou.
– Auz’!, a spus colegul meu, să ştii cî i să potrigeşti porecla di ,,chişăt cald’’. Vrei sî îi zâcim aşă di amu?
– Nu-i mai fain câcarază?
– I luatî porecla asta di Bunaci din clasa a şăptia.
– Rămâne aşa atunci!
– Bun darî!
Am ieşit afară din clădirea şcolii. Undeva, în dreapta, vreo zece copii pândeau prin crăpăturile chioşcului verde. Acel chioşc era folosit rar, doar când se aduceau gogoşi de vânzare de la bufetul din centrul satului. Niciodată nu am reuşit să cumpăr o gogoaşă. Îmbulzeala era atât de mare încât mereu mă lăsam păgubaş. Unul dintre elevii care pândeau ne-a făcut semne să venim şi noi. Am ajuns imediat şi am găsit o gaură în scândurile verzi ale chioşcului. Ce am văzut în chioşc m-a uimit total. Profesorii Ţarcă şi Ugerică îl loveau cu pumnii şi picioarele pe Grăjdoi, un elev din clasa a zecea.
– Tu-ţi biserica şi crucea mamii măti!, striga Ugerica. Na, boule, na!
Ţarcă nu înjura. Lovea pe elev cu picioarele în burtă, în spinare, unde apuca. Puştiul lui Ugerică stătea deoparte şi privea fascinat toată scena. Grăjdoi ţipa:
– A sî vinî el tata şî a sî vă scoatî maţâli. Biserica mamii voastri di câcaţî cu ochi!
La un moment dat Grăjdoi l-a lovit pe Ugerică în burtă, apoi pe Ţarcă în spinare. Ambii profesori au căzut la podea spre bucuria tuturor copiilor care pândeau mişcările celor patru. Grăjdoi a deschis uşa chioşcului şi a fugit către gard. A sărit gardul şi a plecat în fugă acasă. Copilul lui Ugerică a scos pentru o clipă capul afară din chioşc. Toţi copii l-au scuipat, apoi au fugit. A fost un fel de răzbunare infantilă, dar la acea vârstă orice fel de gest conta enorm.
Am terminat de despicat şi de clădit lemnele. Mă spăl pe mâini şi pe faţă cu apă de ploaie. Mă duc în livadă. Culeg câteva mure coapte. Le strâng într-o căniţă verde. Aş putea să le mănânc imediat, dar îmi place să le aşez pe masa din bucătăria de vară şi să le privesc un timp. Aşa făceam şi în copilărie: strângeam zmeură într-o căniţă pe care era desenat un căţel cu un os în gură. Nu mâncam zmeura imediat ci priveam uimit aceste roade minunate pe care Domnul ni le-a dăruit. Şi râdeam. Râdeam.
Mă aşez în cerdac, pe băncuţa de lemn. Privesc murele şi zâmbesc.
– Mulţumesc, Doamne! Mulţumesc pentru roadele verii!
Sunt primele roade. Le-am plantat anul trecut şi am aşteptat cu nerăbdare să văd dacă vor prinde rod. Mă ridic şi ies la poartă. Aştept să treacă un copil. Lui îi voi da murele. Se cuvine ca primele roade să bucure sufletul neprihănit al unui copil.
– Deschide pumnişorii!, spun unei fetiţe cu ochii albaştri.
Răstorn cele câteva mure din căniţă în palmele fetiţei. Micuţa le mănâncă imediat.
– Hi, hi, sunt mure, spune ea veselă. Ce bune sunt!
Plec în livadă şi mă aşez pe cioata de brad. Sorb din ciocolata caldă şi privesc norii gri care acoperă cerul Măliniului. Şi astăzi sunt fericit.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” -EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 34

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta-195x215

O umbră cu braţele tatuate a deschis poarta dinspre drum. Vântul aduce în curte hârtii colorate, pene albe şi praf de tristeţe. Ies pe zoană. Aştept să apară un taximetrist căruia să îi dau un bilet de loto. Nu avem agenţie în Mălini, aşa că sunt nevoit să rog pe cineva să îmi ducă biletul la Fălticeni sau să mă duc chiar eu. Pe marginea şoselei e parcat un faeton şi două maşini. Stăpânul faetonului a adus două sticle de bere: una pentru el şi alta pentru Finuţu. M-am chinuit câteva clipe ca să îmi amintesc numele celui care ciocneşte cu Finuţu. Îl cheamă Jagodin, un om care se uită urât la toată lumea şi pare veşnic nefericit.
– Api, să poati aşă ceva?, spune Jagodin. L-o omorât ţâganii pi sportiv ca pi o găinî. Patruzăci di cuţâti i-o dat.
Jagodin exagerează puţin, dar este adevărat că zilele trecute, în Slatina, un ţigan a omorât un sportiv în vârstă de douăzeci şi patru de ani.
– Dacî eram eu acolo, îi rupem pi tăţî!, spune Finuţu.
– N-ai, uăi, ci sî li faci!, îl contrazice Jagodin.
– Uăi, Jagodin, ascultî uăi, aicea la min!. Îi bătem pi tăţî, uăi! Tre’ să ai tehnică, bre.
Finuţu e slab, prost îmbrăcat şi e încălţat cu o pereche de sandale mizerabile. Degetele îi ies afară din ele şi asta mă face să zâmbesc.
– Ci uăi, Eduard! Văd cî râzî. Hai sî vă zâc cum i cu ţâganii. Cî eu nu mă tem di nimi pi lumea asta. Eu îs Finuţu din Mălini.
Nu spun nimic. Dacă i-aş da un dos de palmă, cred că nu s-ar mai ridica din şanţ o jumătate de zi.
– Uăi, ciţi atenţi!, spune Finuţu. Eram la Hagigadar, la mănăstire, anu’ trecut în august când i hramu şî vin tăţi proştii din ţarî şi merg în genunche pi lângî mânăstiri. Pi la prânz o apărut şî o familie di ţâgani. Barbatu’ o vinit la mini şî o zâs:
– Şăfule nu eşti cumva Finuţu din Mălini? După figură aşa pari. Am auzit şi noi de tine.
– Da, uăi, eu îs. Cari i treaba?
Ţîganu’ s-o uitat la mini şi ni-o zâs:
– Vrem şi noi să înconjurăm mănăstirea, dar legea ţigănească nu ne dă voie. Nu vrei tu şi cu încă un om să ne duci în spinare? Îţi dăm cinci sute de euro de om. Mă duci pe mine, după aia pe nevasta mea şi la sfîrşit pe fata mea care are nuntă la noapte. Vrei?
Ci eram sî fac? Am vorghit cu un văr di a meu din Timişoara şî am bătut palma. Ne-am pus amândoi în patru labi şî ni-o pus ham ca la cai. Dupî aceia, ţâganu’ s-o urcat pi noi cu un chicior după capu’ meu şî cu unu’ după capu lu’ Ninău, văru’ meu di la Timişoara. Noi am început sî mergim în coati şî în genunche, iarî ţiganu să ruga ca sâ îi meargî ghini afacirili. Lumea ni scuipa, ni înjura, da eu nu mă temeam di i. Ţiganu’ ave afaceri mari di tât. Să ocupa cu traficu di organe.
– Uăi, omuli!, se miră Jgodin. Cum aşă?
– Ţîganu’ cumpara din Basarabia şî Ucraina internet la kil. Fără timbru, fără acte, fără nica. Încarca internetu’ în cisterni şi aduce’ în România undi vinde’ la suprapreţ.
– A dracu’ afacerişti ţâganii iştea!
– D-api cum! Trii cisterni cu internet ave’. Trii. Plini cu internet cumparat ieftin din Basarabia. Bun, ne-am chinuit aşă cu ţâganu’. Bulibaşa, cî era bulibaşă, era gras şî îi puţău chiciaoreli rău di tăt. Oamenii să uitau la noi cum încongiurăm mânăstirea cu ţâganu’ în spate şî ni blestemau. Când am agiuns la capăt o apărut patriarhu şî o zâs:
– Oameni buni! Aista îi Finuţu din Mălini! Toată lumea să îl aplaude! Uăi, oameni buni, lumea s-o ridicat în chicioari şî o început sî ni aplaudi. Babili boceu. Na, o fost tare fain! L-am dat pi ţâgan gios di pi noi şî s-o pus deasupra nevasta lui. După o bucatî di timp, ţâganca o început sâ mă mângîie. M-am suparat şî i-am zâs:
– Uăi, fimee ci tot mă strânji di bulani? Vrei sî ti arunc pi gios?
Ţâganca o râs şî tot mă alinta pi schinari şî pi fund. După ci am agiuns cu ea la capât am luat în schinari şî pi fata lor îmbracatî în mireasî. Oaminii aplaudau şi strâgau: ,,Hai Finuţu! Hai Mireasa!’’. Pi la giumatia drumului ne-am răsturnat şî mireasa o nimerit sub mini. Lumea n-o bagat di samî da cre’ cî după ci s-o ridicat nu măi era fatî mari. Api după asta am mers măi încet da’ am ajuns cu ghini la capât. Bulibaşa s-o bucurat. Ni-o plătit şi m-o rugat sî merg şî la nuntî. N-am avut cum scapa di aiştia şî o trebuit sî merg cu i. La nuntă, m-o pus la masă lângî fimeea bulibaşului. Maneliştii o cântat pentru mini. O fost tari ghini. Pi la miezu nopţii, fimeea bulibaşului o început iar să mî mângâie pi chicioari. M-am enervat şî am işât afarî. Când am ajuns în curti, m-o încongiurat vreo douăzăci di ţâgani. O scos cuţâti şî luncegi. Eu am făcut oadată: huaaaaa!. L-am lovit pi un ţâgan cu un chicior în cap şî pi altu în chiept. Cu cealalt chicior am lovit alţî cinci ţâgani. Ţâganii s-o pus în genunche şî o încept sî îşî cearî iertari. Le-am zâs:
– Uăiiiii, eu îs Finuţu din Mălini! Aţi dat di dracu’!
Ţâganii o început sî plângî şî ni-o fost milă di i. Tăţî aveau julituri de la cum o discarcat internet din cisterni. Erau tari munciţî. Aiasta i treaba. Dacî nu ştiţi sî vă purtaţî cu ţâganii o păţâţî. Da’ ţîganii îs oameni muncitori. Uiti numa’ cât internet netimbrat o adus în ţară!.
Oamenii au terminat de băut berea. Finuţu îşi aprinde o ţigară. Mă întreabă dacă nu fumez.
– Nu fumez, răspund scârbit.
Cei doi urcă în faeton şi pleacă înspre Suha. Maşina taximetristului opreşte la doi metri de mine.
– Mă aştepţi de mult timp?, întreabă taximetristul.
– Nu chiar. Am ascultat cum se lăuda Finuţu.
– Mare bou mai e!
Îi dau biletul şi intru în curte. Începe să plouă. Intru în bucătăria de vară. Îngerul de pază se aşază şi el la masă.
– Vrei să mănânci borş, frate înger?, întreb zâmbind.
– Nu frate om!, răspunde îngerul. Te voi privi în tăcere.
– Bine, frate înger. Bine!
Zâmbesc şi încep să mânânc. Pâine şi borş. Da.

EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”- EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 33

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta-195x215

Soarele arde pietrele aruncate pe marginea drumului, tabla de pe acoperişul casei şi scara de lemn rezemată de şură. Mă aşez pe cioata de lemn din livadă şi sorb din ciocolata caldă.
– Ar trebui să uzi micul stejar, spune îngerul de pază. E un pui de copac şi are nevoie de răcoare. Să aduci apă călduţă din butoiul albastru. Să nu uzi pomul cu apă rece de la fântână, frate om.
– Pe Roger l-a cosit cineva odată cu iarba livezii. Poate se va ridica la anul, frate înger.
– S-a ridicat acum, Eduard, spune îngerul. Vino să vezi!
Mă apropii de unul dintre vişinii tineri, acolo unde înfrunzise cândva stejărelul. Roger e din nou acolo. Are două frunze, nu la fel de mari ca primele, dar e în viaţă. M-am uitat ieri în acest loc şi nu era. Mă frec la ochi, apoi privesc din nou puiul de stejar.
– Asta este o minune, frate înger. Ieri, Roger nu era aici.
– Poate nu ai văzut tu, frate om. Poate nu ai fost atent.
– Ba m-am uitat cu atenţie, frate înger. Îţi mulţumesc mult.
Îngerul de pază nu răspunde. Îi întind cana. Îngerul bea ciocolată caldă, apoi aduce în pumni apă de ploaie din butoiul albastru.
– De mâine să îi pui tu apă, frate om!, spune îngerul.
– Da frate înger, aşa voi face!
Zâmbesc. Frunzele micului stejar au marginile galbene.
– Roger! Ce bine că nu ai murit!
Mă aşez din nou pe cioata de brad, sub vişinul bătrân. Mă uit în jur şi nu găsesc măturica scurtă cu care scutur zilnic gândacii de Colorado de pe barabule. Cineva a furat-o, noaptea trecută. Oamenii aceştia din satul meu, atât de lăudaţi în ziare şi la posturile de televiziune au obiceiuri foarte urâte. Ideea că oamenii din satele bucovinene au numai şi numai calităţi nu este altceva decât o aberaţie. Mă ridic şi încerc să dau un telefon. Nu reuşesc. Capacul telefonului mobil a sărit, iar bateria nu mai încape în lăcaşul ei. Forma bateriei s-a schimbat: arată ca o uriaşă pernuţă metalică. Aşez bateria pe aleea de ciment şi o privesc mirat. Nu durează mult şi bateria explodează. O flacără violet cuprinde bateria. Îmi dau seama de ce s-a ajuns aici: am folosit un încărcător nepotrivit. Presupun că telefonul mobil nu va mai putea fi folosit, chiar dacă aş găsi undeva să îi cumpăr o baterie similară cu cea originală.
– Uăi, Eduard, ci faci acolo? Dai cu petardi?
Mă uit înspre şosea şi zăresc pe Cleiosu, un consătean la vreo şaizeci şi ceva de ani care îmi face semne din şosea.
– Bună, dom Cleiosu! îi răspund. A explodat bateria telefonului mobil. Nu am mai pomenit aşa ceva.
Ies pe poartă şi îi arăt bateria. Încă doi consăteni se opresc şi îşi fac cruce.
– Api dacî asta exploda în pantaluni, ci făcei?
– Nu ştiu dom, Cleiosu. Nu am crezut că poate fi posibilă o asemenea întâmplare.
Oamenii îşi dau cu părerea în fel şi chip. Cleiosu ia bateria şi o priveşte scârbit.
– Asta i baterie contrafăcutî. Precis i adusî din Cuba or Argentina. Aiştia fac celi măi răli baterii. Sî nu măi cumperi di aiestia.
– Era bateria originală. Sau cel puţin aşa cred.
– Vezi di treabî! I făcutî în Argentina. Celi măi răli. Ascultî-mî pi mini.
Ceilalţi consăteni cer bateria şi o privesc speriaţi.
– Da’ ci tari o pocnit!, spune unul dintre ei. Am crezut cî o sărit în sus o butelie di aragaz. Ptui, lucru dracului!
Nu încerc să le explic cum stă treaba cu încărcătorul nepotrivit sau cimentul încins de soare al aleii. Îi las să îşi spună părerile şi îi ascult zâmbind.
– Dumneavoastră ce mai faceţi?, îl întreb pe Cleiosu.
Cleiosu şterge cu mâneca o pată albă de pe caroseria maşinii sale, apoi se întoarce şi îmi spune trist:
– Rău, nu prea ghini. Am fost la farmacie sî îmi iau nişti medicamenti cî nu mă sâmt diloc ghini.
– Îmi pare rău! Sper să nu fie ceva foarte grav!
– Uăi, mă dor tari di tăt boaşâli di la atâta hâţa-hâţa! Îs om şî eu. Cât o sî mâi rezist? Fimee acasî am. Măi am o doctoriţî cu cari mă tot văd. Şî o profesoarî di douăzăci şî cinci di ani din Suciava. Şî la Humor am pi una. Şi în Iaşi am măi multi. Nu măi pot! Îs şi eu un suflet di om! Nu pot sî mulţumesc pi tăti fimeili.
S-a lăsat tăcerea. Unul dintre consăteni încearcă să aprindă o ţigară, dar bricheta nu se aprinde.
– La profesoarâ i-am zâs: ,,Giuncuţa me, ai şî tu rabdari nu mă chema tătî zâua cî am şî eu treabî!’’. Da’ ci e ştie di aiestia? Nu, tătî zâua mă cheamî. Da’ îs şi eu numa’ un om. Uiti ci mesaj frumos ni-o scris. Uite ia aicea în telefon: ,,Dragul meu eu te iubesc/fără tine eu bolesc/dacă tu vei veni/iaca, m-oi supărici’’.
– Mare talent!, spun eu cu o mină serioasă. Ar trebui să scrie o carte de poezie. Numai că e scump tipăritul.
– Îi dau eu. O sutî di milioani, douî cât îi trebi. Numa’ sî zâcî.
– Fain, dom Cleiosu! Mă bucur că ne-am întâlnit. Însănătoşire grabnică!
– Mulţămesc, Eduard. Hai noroc!
Intru în curte, apoi în casă. Am lăsat uşa deschisă şi spre surprinderea mea găsesc în camera mea o puicuţă care tocmai se găinăţează pe husa cu care am învelit laptopul. Am lăsat de multe ori uşa camerei mele deschisă dar niciodată nu au intrat pui sau găini. Iau husa laptopului şi alung puicuţa afară. Ies şi eu şi mă duc direct în livadă. Arunc husa la tomberon, apoi merg să îl mai privesc odată pe Roger.
– Asta e o minune, spun eu zâmbind.
Soarele arde iarba haturilor, gardul de sârmă dinspre livadă şi hârcurile aşezate la umbra nucului Sybil. Mă aşez în genunchi în faţa micului stejar şi îi mângâi frunzele. Ce verde şi răcoroasă e atingerea! Ce verde! Ce răcoroasă!

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 32

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta-195x215

O zi de marţi cu o căldură aproape tropicală. Găinile s-au ascuns sub cerdac în căutare de umbră. Pe şosea trec căruţe încărcate cu fân. Oamenii sunt roşii la faţă şi obosiţi. De sub hamurile cailor curge sudoare fierbinte şi spumă amestecată cu sânge. Şterg poarta dinspre drum cu spirt medicinal. Cineva a desenat pe ea cu o carioca neagră câteva cercuri.
– Ci faci, Eduard?, mă întreabă Şonilă, un consătean slăbănog cu o faţă urâcioasă şi plină de bube.
– Curăţ poarta asta. S-au jucat nişte copii pe aici şi au desenat cu o cariocă pe poartă. E plin de talente în satul ăsta.
– Api’ dacă nu ai copchii, iaca îţi desenează copchiii altora pi poartî. Sî îţi iei un paznic sî îţî păzascî poarta.
– Am făcut comandă şi îmi aduce prin curier acasă vreo douăzeci sau treizeci. Depinde de câţi au în stoc. Şi o să am şi eu.
– Ci o sî aducî?
– Paznici cu baterie. Cumpăr de pe internet. Nu mănâncă, nu beau nici nu respiră. Le pun baterie ca la ceasuri şi când mă enervează careva îi pun şi îl aleargă pe ăla prin tot satul.
– Da’ ci să poati aşă ceva? Nu are cum măi omuli. Aiasta i glumî.
Rupe-Vale se opreşte şi dă noroc cu noi. E încălţat cu cizme de gumă portocalii, iar asta stârneşte imediat râsul.
– Auzi, da’ tu ai internet acasî?, întreabă Şonilă. Eduard o zâs cî poati cumpara paznici cu baterie care bat pi oameni? Să poati aşă ceva?
– Şonilă, da’ prost măi eşti!, bre omuli. Undi ăi văzut paznici cu baterie? Da’ ci îs ca iepurii ceia din reclamî di la televizor? Uăi, eşti prost rău!
– Cum îi Eduard?, întreabă Şonilă. Auzi ci zîci Rupe-Vale.
– Fiecare cu părerea lui, răspund amuzat.
Râdem toţi trei. Continui să şterg poarta. Cercurile dispar unul câte unul. Rupe-Vale îşi aminteşte de ceva şi spune cu o mină foarte serioasă:
– Voi aţi văzut la televizor cî o găsât pictat pi chiatrî pe Maica Domnului şî pi Iisus?
– Mari minuni!, întăreşte Şonilă spusele lui Rupe-Vale.
– Unde aţi văzut astea?
– La Cheile Sohodolului, continuă la fel de serios Rupe-Vale. O sî vinî şî Papa în pelerinaj. Tătî lumea o aflat. Dacă dă Dumnezău şî o să ciu sănătos o sî merg cu familia me acolo, la anu’. Precis faci şî minuni.
– Cine, bre?, întreb eu mut de uimire.
– Iisus şi Maica Domnului. Dacî nu ăi scrie tătî zîua şi te-i măi uita la televizor, ăi afla ci să mai petreci în lumi. Cum sî nu ştii di asemenea minuni?
Mă uit atent la cei doi consăteni. Oamenii sunt siguri că la Cheile Sohodolului a venit Iisus şi şi-a pictat chipul. Şonilă spune:
– La Podu’ Răci o fulgerat într-un pom când era tata’ meu flăcău. Era un brad di vreo opt metri. Tata era în Mieluşoaia la făcut polog şî o văzut tăt. S-o dus acolo şi ci crezi cî să întâmplasî? Bradu’ era dischicat în douî şi să videu pi tulchinî cei paisprăzăci apostoli şi Iisus şi Măicuţa Domnului. Erau fix ca în icoana din biserică. Dacî nu mă credeţi puteţi sî îl întrebaţi pe a lu’ Mladă cî ştie şî el.
– Am auzi şî eu di asta, spune Rupe-Vale.
– Precis erau paisprezece apostoli?, întreb eu. Nu erau mai puţini?
– Uăi, Eduard nu ti supara, da’ tu nu mergi pi la bisericî şî nu ştii! Paişpi’ erau cî doarî Iisus atâţa o avut. Paişpi, nu o sutî, nu o mie.
– Aşăi, spune şi Rupe-Vale. Mari minuni.
Nu insist. Mă şterg pe mâini cu o cârpă şi zâmbesc.
– Am avut şi eu o experienţă din asta, rostesc cu voce joasă. La unul dintre colţurile casei am un butoi albastru în care se adună apa care curge din streaşină. Acum câteva zile mi s-a părut că aud cum vorbeşte cineva în butoi.
– Doamne fereşte!, au spus amândoi consătenii mei într-un glas.
Şonilă a scuipat şi a început să îşi facă nişte cruci mari cât frica lui.
– M-am apropiat de butoi. Era plin cu apă de ploaie. Am scos apa din el şi când l-am ridicat, Doamne, mai bine nu vă spun!
– Spuni-ni!, mă roagă Şonilă. Ce era?
– Am ridicat butoiul şi. nu era nimic. Mi se păruse.
Cei doi mă privesc cu dispreţ. Pentru ei Dumnezeu este o entitate care se hrăneşte cu rugăciunile lor. Cu cât se roagă mai mult, cu atât Dumnezeu este mai fericit. Amândoi sunt siguri că vor fi răsplătiţi după ce vor muri. Pentru asta cheltuiesc sume enorme pentru pomeni şi parastase. Eu nu prea merg la biserică, aşa că sunt privit ca un fel de eretic. Deşi cei doi sunt atât de apropiaţi celor sfinte, în viaţa de zi cu zi sunt răi, aspri, needucaţi. Îmi amintesc de o întâmplare petrecută cu ani în urmă când fără să vreau am cunoscut pe doi dintre copiii lui Rupe-Vale. În acea vreme nu se construise încă sala de sport, iar eu jucam tenis pe terenul de ciment în fiecare zi de sărbătoare. Doi prieteni m-au rugat să le dau rachetele mele de tenis, mingile şi fileul. Le-am dat toate astea şi i-am asigurat că voi veni şi eu mai târziu pentru a juca un meci, eventual la dublu. După vreo jumătate de oră am văzut doi copii nu mai mari de clasa întâi care au venit şi au scos apă din fântână. Aveau o sticlă pe care au umplut-o doar pe trei sferturi, apoi au început să se urineze în ea.
– Măi ce dracu’ faceţi acolo?, am întrebat mirat. De ce vă pişaţi în sticlă? Aţi înnebunit? Ce e cu voi?
– Dacî nu ni lasî şî pi noi sî ni giucăm, a spus unul dintre ei.
– Cine bre? Zău dacă înţeleg ceva.
– Ni-o zîs aciia di la şcoalî cî dacî stăm la fileu şî li dăm mingili ni lasî şî pi noi sî giucăm tenis. Da ni-o minţât. Să gioacî numa’ ei. Amu’ ni-o trimis dupî apî şi noi îi pedepsîm.
M-a apucat râsul. Nu am avut timp să mai spun ceva pentru că am fost chemat la masă. După un sfert de oră am ajuns la şcoală. Primul lucru pe care l-am văzut a fost cum beau apă cei doi care jucaseră tenis. Copiii îi priveau veseli. Răutatea nu are vârstă, nu are odihnă.
Mai şterg o dată poarta. Consătenii mei pleacă. Le aud paşii, vorbele.
– Paişpi erau. Nu ti lua dupî Eduard. El ci ştie? Nici nu mergi la bisericî.
– Ştiu, uăi! Normal cî erau paişpi.
– Sî vezi ci frumoşî erau tăţî apostolii. Era şî apostolu’ Ioan cel Nou di la Suceava, şî apostolu’ di la Cernica şî apostolu’ Niculai. Tăţî erau.
– Şî apostolu’ Niculai?
– Da, uăi! Dacî îţi zâc.
Nori gri se apropie dinspre miazăzi. Îmi spăl palmele şi faţa cu apă proaspătă. Îngerul de pază priveşte poarta dinspre drum.
– Ai spălat poarta, frate om?, mă întreabă el.
– Da, frate înger.
– Doar inimile oamenilor nu le poate spăla nimeni, Eduardule.
– Ştiu, frate înger. Ştiu.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 31

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta-195x215

A trecut furtuna. Popuşoii nu au păţit nimic. Nici barabulele. Vântul a bătut cu putere toată noaptea. Poate că nu a fost chiar o furtună puternică, dar am auzit blestemele pomilor care îşi apărau roadele de rafalele de vânt.
Astăzi voi culege câteva cireşe dulci-acrişoare din Ioana, cireşul de pe hat. Roadele Ioanei se coc pe rând. Mama o să facă din ele compot şi dulceaţă. Câteva borcane. Deşi în curând va împlini 81 de ani, mama se suie în cireş fără frică. A fost şi va rămâne o femeie foarte curajoasă.
Mă aşez pe cioata de brad din livadă şi sorb din ciocolata caldă. Doi pui de vişin au rodit şi ei pentru prima dată.
– Să ne pui şi nouă nume, frate om!, mă roagă unul dintre vişini.
– Să le pui şi lor nume, frate om!, îmi spune şi îngerul de pază.
– Aşa o să fac, răspund ruşinat. Îmi cer iertare, trebuia să fac asta până acum. Nu am ştiut dacă vor trece iarna, dacă furtunile nu le vor rupe braţele. Am greşit.
– Să le pui nume, frate om!, repetă îngerul de pază. În cartea vieţii sunteţi toţi: oameni, pomi, păsări, ierburi. Toţi.
– Ce bine, frate înger!
– Da, Eduard, da.
Bunicului din partea tatei îi plăceau mult vişinii. O să mă gândesc la nişte nume simple, ca ale ţăranilor din vechime. Bunicul meu, Vasile Dorneanu, a plecat dincolo de albastru în anul 1970. Deşi eram un copil de numai doi ani, am reuşit să îi reţin trăsăturile şi vorba. Bunicul Vasile este eroul principal din cea mai veche amintire a mea. Îmi amintesc cum tata m-a luat în braţe şi m-a aşezat lângă bunicul meu, pe un pat, lângă soba de cărămidă din micuţa lui casă. Bunicul trăgea să moară. Era îmbrăcat în haine curate, cu boandă şi cămaşă verde. Căutătura lui era aspră şi rece. Îmi amintesc de mustaţa lui albă, stufoasă şi de culoarea cadaverică a feţei. Bunicul respira greu şi privea încruntat în ochii mei. Tata m-a ridicat deasupra patului, iar eu am râs ca şi când am fi jucat un joc mistic pe care doar copiii şi muribunzii îl înţeleg. Tata m-a pus din nou pe margina patului şi am simţit cum palma bunicului îmi strânge mâna dreaptă. Am râs din nou, iar privirea bunicului a devenit blândă, luminoasă.
– Măi Eduard, măi! Măi Eduard! a spus bunicul.
Nu mai putea vorbi bine. Moartea stătea pe prispa casei, iar umbrele rătăcite îi spălau picioarele într-un lighean de aramă. Doar eu şi bunicul puteam vedea asta, dar eu nu ştiam să vorbesc în aşa fel încât să pot fi înţeles şi de ceilalţi, iar el nu mai avea destulă putere.
– Măi Eduard!, a repetat bunicul strângându-mi mâna.
– Buicule!, am răspuns vesel. Buiculee.
Moartea ne-a privit pe fereastră. Am înţeles că va reveni peste câteva zile. I-am zâmbit şi norii au adus ploaia. Urmele morţii au fost şterse. Pentru un timp.
Un fluture alb s-a aşezat pe cactusul din cerdac. Nu ştiu cum a reuşit să nu se rănească. După două minute a zburat. A înconjurat tuia, gutuiul, fântâna şi s-a reîntors la cactus.
– Uite că ai un prieten, cactusule, îi spun eu zâmbind. Şi încă unul cu aripi albe.
Pe aleea de ciment, unul dintre aricii care locuiesc sub cerdac se plimbă nepăsător sub privirile speriate ale puilor de găină. Sorb din ciocolata caldă. E foarte cald.
Deasupra Pădurii Prisos, câţiva nori rătăciţi răcoresc fagii, carpenii, teii. Lângă nucul Oblyo găsesc o ciupercă uriaşă, gălbuie.
– De unde a mai apărut şi asta?, întreb curios. Aş putea jura că ieri nu era aici.
Oblyo râde ca un copil răsfăţat.
Mă aşez pe hat, lângă unul dintre vişinii tineri. Mângâi firele de iarbă. Şi sunt fericit.

EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 30

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta-195x215

E răcoare. Minotauri orbi se împreunează cu umbrele pomilor uscaţi. Soarele se pregăteşte să se ridice deasupra Pădurii Prisos. Arunc maieul pe fotoliu şi ies afară pe jumătate dezbrăcat. Îmi place să simt răcoarea. Mult.
Deschid cele două uşi de la poiata găinilor. Zepto iese primul şi sare gardul dinspre livadă. Nu mă duc după el. Sunt sigur că stă un timp în livadă şi apoi se întoarce singur ca de obicei. Intru în bucătăria de vară şi încerc să aprind unul dintre ochiurile aragazului. Chibriturile nu se aprind. Stric vreo douăzeci de beţe. Degeaba. Caut în sertarul mesei şi găsesc o brichetă cu însemne electorale.
– Nici în bucătărie nu scap de voi, spun eu supărat.
Încălzesc apă într-o cratiţă mică, albastră. Torn apa într-o cană, apoi praful de ciocolată. Nu apuc să amestec în cană. Din livadă se aud ţipete ascuţite şi un lătrat gros. Alerg cât pot de tare. Poarta dinspre livadă s-a înţepenit şi sunt nevoit să o lovesc de mai multe ori cu piciorul. Doi câini ciobăneşti l-au încolţit pe Zepto. Unul dintre ei l-a muşcat de piept. Zepto se tăvăleşte pe straturile de ceapă şi usturoi. Arunc cu toporul după unul dintre câini. Celălalt câine se întoarce înspre mine şi mârâie. Are ochii roşii. Ridic cioata de brad şi o arunc înspre el. Câinii renunţă la Zepto şi pleacă speriaţi. În jurul meu e sânge şi iarbă tăvălită. Zepto nu se mai zbate. Nu a murit. Stă pe spate sub Oblio, mărul pădureţ şi priveşte cerul dimineţii. Aduc o bucată de ţol din cordele şi aşez cocoşul pe el. Nu am pansamente în casă, iar la farmacie nu e încă deschis. Aduc maieul meu şi îl rup în fâşii. Încerc să îi pansez cumva rana.
– Degeaba, frate om, spune îngerul de pază. Cocoşul acesta va pleca dincolo de albastru. Chiar credeai că îl vei putea bandaja ca pe un rănit căzut pe câmpul de luptă?
– Aşa am crezut frate înger.
Zepto suflă greu. Nu îi mai curge sânge. Ceilalţi cocoşi cântă prelung. E ora şase a dimineţii. Îmi amintesc de Flint, cocoşul pitic adus tocmai din Ibăneşti, satul mamei. Bunica Leonora mi-a făcut cadou pe Flint şi pe o găinuşă pitică, pe Negruţa. Asta se întâmpla acum aproape patruzeci de ani, pe vremea când eu eram un copil vesel căruia nu îi păsa că dincolo de podul Moldovei există o altă lume, alte răni, alt labirint. Flint a murit chiar de ziua mea, pe 1 ctombrie. Un uliu l-a ciocnit în cap şi i-a smuls carnea de pe piept. Mama l-a aşezat pe o scândură în faţa bucătăriei de vară. S-a chinuit cam o oră, apoi a murit. Negruţa a avut o moarte mult mai grea. Cineva ne-a făcut cadou un cocoş pitic şi o găinuşă pitică. Am crezut că a făcut asta deoarece eu mă plângeam mereu de moartea lui Flint. Din păcate, cocoşul şi găinuşa erau bolnavi. Toate găinile s-au îmbolnăvit şi au murit într-o singură zi. Doar Negruţa a rezistat încă o zi. Avea temperatură foarte mare. Am aşezat-o pe o cioată în livadă. Toată ziua a mişcat din cap ca şi cum ar fi făcut mătănii. A murit imediat după asfinţitul soarelui.
Aduc hârleţul şi sap o groapă lângă Oblio, mărul pădureţ. Bate vântul şi aduce în groapă vişine putrede şi frunze de măr. Zepto a murit. Îl aşez cu grijă în groapă, pe bucata de ţol. Domnul se apropie de mine şi îmi pune o mână pe umărul drept. Îngerul de pază se apropie şi îmi pune şi el o mână pe umărul stâng. Bulgării de pământ îl ascund pe Zepto. Privesc trist pământul răscolit de lama hârleţului.
E răcoare. În faţa Domnului îngenunchează şaisprezece minotauri orbi. Îngerul de pază îi leagă la ochi cu fâşiile însângerate ale maieului meu. Minotaurii sărută pământul.
– Acum mergeţi în lume!, spune Domnul. Să nu vă scoateţi niciodată bandajele de la ochi.
Minotaurii pleacă. Aduc cana cu ciocolată fierbinte. Beau o înghiţitură, apoi o dau Domnului. Bea şi El fără să spună nimic. Ultima înghiţitură o bea îngerul de pază. Acesta aruncă înspre albastru cana goală. Din ceruri nu cade nimic înapoi. Domnul îmi pune din nou palma pe umărul drept. Zâmbesc. Trist şi fericit.

EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”- EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 29

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta-195x215

Vântul îngroapă capete de profeţi la marginea ogoarelor. Soarele rătăceşte în spatele norilor. Departe de tristeţea mea. Departe.
Acum câţiva ani, în jurul Ioanei, cireşul de pe hat, au răsărit câţiva pui firavi, mlădiţe legate de rădăcinile cireşului. Mlădiţele cele mai înalte au fost cerute de câţiva consăteni care doreau să aibă în livezile lor un cireş precum Ioana. Nu le-a mers bine. S-au uscat la câteva zile după ce au fost mutaţi în ţărână străină. Pe cel mai mic dintre puii Ioanei l-am luat eu şi l-am mutat mai aproape de casă. Anul acesta a rodit câteva zeci de cireşe. Ieri am mâncat două dintre ele: sunt mai bune ca roadele Ioanei, mai dulci, mai roşii. Din păcate, restul cireşelor au dispărut peste noapte. Nu am idee cine le-a luat, dar bănuiesc că este vorba de una dintre vecinele în vârstă care la prima oră a dimineţii e în livadă şi strînge cireşele coapte ale Ioanei. Probabil că le-a luat şi pe cele ale cireşului mic. Privesc scârbit iarba culcată din jurul micului cireş.
– Da’ di ci eşti aşa meclancolic?, mă întreabă Văloi Ghizdea, un consătean care locuieşte nu departe de casa mea.
– Cum?
– Meclancolic. Mai poiet, aşă. Cî doarî scrii poezii.
– Asta e vreo boală sau cum?
– Nu!, uăi. Ci ti supiri digiaba. Am spus numa’ cî eşti aşă măi sensibil. Eu am vinit sî mă laşi sî cosesc bucata asta de livadă. Mama ta o zâs cî pot sî cosăsc şi sî ieu iarba pentru cal.
– Bine, nea Ghizdea. Poţi să coseşti şi iarba din curte.
– Aceia nu cî nu vre calu’ s-o mânînci. Are alt gust.
– Serios?
– Dapi’ cum. Aiasta i iarbî di umbrî şî acialaltî e iarbî amesticatî.
– I-auzi bre, ce şmecher cal ai matale. Nu-i meclancolic ca mine.
– Hăhăhă!, nu ti supara cî doarî nu-i di rău sâ cii poiet.
– Da’ nici de bine nu prea pare. Bun, nea Ghizdea, ia şi coseşte. Numai vezi acolo lângă vişinul mic că am un pui de stejar. Să nu cumva să îl coseşti şi pe ăsta.
Îi arăt pe Roger, micul stejar. Mama rupe în jurul lui iarba.
– Nea Ghizdea, să nu îl coseşti. Ai înţeles?
– Nu-l cosăsc, vezi di triabî. Am eu grijă. Stai pi paci. Şî nu ti mai supara că o luat cireşâli celia. Aşă să întâmplă pi la noi. Fii atent ci am păţât eu într-un an. Am fost şî l-am agiutat pi unu’ di-a lu’ Pluguţ sî adune pologu’. Nu i-am luat bani, da’ i-am spus sî mă agiute şî pi mine când am polog în livadă. Omu’ o vinit cu fimeia da’ şî cu doi copchii cam di clasa a doua sau a tria. Nu am zis ninica. Pi la amiazî m-o strâgat vecinu’ di pisti drum sî îl agiut sî discarci un faiton di harţapeli. O mers şî Pluguţ cu mine. Ci crezi cî o făcut copchii lu’ Pluguţ cît am fost noi plecaţi?
– Nu ştiu, nea Ghizdea.
– O furat ouăle din cuibar. Numa’ cî noi aveam două cuibare. În unu dintri eli erau ouă clociti. Şî pi acelia li-o furat.
– Nea Ghizdea, povesteşti de parcă am fi în plină foamete. Cum dracu să îţi fure cineva ouă clocite? Că doar ouăle limpezi se cunosc.
– Uite!, nie ni-o furat.
– Las-o încolo de poveste. Eu plec să adun gândacii de pe barabule. Hai!, spor la treabă.
Frunzele barabulelor sunt pline de gândaci de Colorado. Îi strâng într-o găleată de plastic. Nu stropesc plantele. Am doar şase rânduri de barabule, nu are sens să le otrăvesc. Îmi amintesc că nea Ghizdea mi-a spus că aş fi meclancolic. Am mai auzit acest cuvânt acum foarte mulţi ani, pe vremea când eram elev în clasa a noua. Era luna septembrie. Elevii liceelor erau obligaţi să participe la un fel de muncă voluntară. În acel an am fost trimis împreună cu unii dintre colegii mei la sortat barabule în localitatea Vereşti. Majoritatea colegilor de clasă au scos tot felul de scutiri medicale şi au rămas acasă. Cei mai fraieri au ajuns în curtea C. A. P. -ului. Ne-a luat în primire un maistru. Ne-a numărat şi a rămas uimit:
– Băi, sunt mai multe dormitoare decât vă trebuie vouă. Aveţi lux măi. Ia, alinierea!, ţipă maistrul scurt.
Ne-am uitat unii la alţii. Eram numai elevi de clasa a noua, majoritatea fete.
– Băi, fetele la stânga şi băieţii la dreapta! Ce dracu’ măi! Vreţi să dormiţi fete şi băieţi în acelaţi dormitor?
– Da!, am răspuns eu sincer.
– Cum te cheamă măi meclancolicule,? mă întreabă maistrul.
– Dorneanu.
– Băi meclancolicule, aici nu e bordel. Am venit la muncă agricolă ca să ajutăm ţăranii. Sortăm cartofi. Suntem de folos ţării, băi. Aţi înţeles? Bun. Acum cei de la ţară în dreapta şi cei de la oraş la stânga. Băi!, Dorneanu da’ tu eşti meclancolic tare de tot. Am spus cei de la oraş la stânga.
– Eu sunt din aia de la ţară. Dar de ce trebuie să ne despărţiţi?
– Cum eşti de la ţară?, băi. Te văd îmbrăcat în blugi. De unde eşti băi?
– Din Mălini.
– Fetele de la oraş merg la dormitorul unu’. Fetele de la ţară merg la dormitorul doi. Băieţii de la ţară merg la dormitorul trei. Băieţii de la oraş merg la dormitorul patru.
– Da’ de ce?, întreb eu supărat.
– Pentru că ţaranul e meclancolic şi pute, băi. De aia. Hai dispăreţi!
Munca noastră consta în sortarea conţinutului unei lăzi de tractor. Eram repartizaţi câte patru elevi de ladă. Am observat că unele dintre lăzi aveau conţinutul dublu faţă de celelalte. Acolo erau repartizaţi întotdeauna cei de la ţară.
– Mie nu îmi convine. Norma mea este mai mare ca a celor de la oraş, am spus maistrului.
– Băi!, poate te trimit acasă şi te exmatriculăm
– Mulţumesc frumos, chiar vă rog. Nu mă interesează şcoala.
– Băi, treci la treabă că îţi dau peste cap! Ai grijă!
Ziua trecea agonizant de greu. Seara nu era nimic de făcut. Nu exista televizor. Nici măcar un chioşc de unde să cumperi ceva. Singura distracţie erau meciurile de fotbal. Băteam mingea pe un câmp plin de buruiene ţepoase împreună cu băieţii dar şi cu fetele. Culmea, jucam cei de la ţară contra celor de la oraş. Maistrul reuşise să ne facă să ne privim altfel. Nu mai eram doar colegi ci şi altceva. Până la urmă, un coleg a aflat că exista un chioşc în apropierea gării de unde puteam cumpăra lichior, biscuiţi şi ţigări. Seara, împreună cu patru fete şi încă un băiat am evadat din zona C. A. P. – ului. Am cumpărat lichior de cireşe, biscuiţi Carei la pachete de 1,25 lei şi ţigări Snagov la 10,50 lei. Lichiorul avea gust scârbos, aşa că nu a băut mai nimeni din el. Fetele erau urâte şi fumau nonstop. Una dintre ele mi-a arătat un semn ciudat pe sân şi mi-a spus că i-a apărut după ce a muşcat-o fostul ei iubit, student la teologie.
– Să mori tu?, am întrebat eu. A vrut ăla să îţi mănînce ţâţele?
– Ei!, nu. Da’ mă iubea tare de tot. Mie nu îmi plăcea că era slab şi avea cioc.
– Ca raţa?
– Nu măi!, Eddy. Cioc de păr, cum poartă popii ca să pară interesanţi. Un mutălău, oricum. Nici nu s-a dat la mine.
– Ce prost. Numai te-a muşcat de ţâţe.
– Da, ca să vezi.
– Era de la oraş sau de la ţară?
– Hihihi!, de la oraş.
– Atunci, nu era meclancolic. Păcat.
– Hihihi.
Ne-am întors destul de repede, dar maistrul ne aştepta în faţa dormitoarelor.
– Treceţi în camera de gardă.
Camera de gardă era un fel de loc unde maistrul ţinea registre şi era dotată cu telefon fix.
– Unde aţi fost băi boilor? Dacă păţeaţi ceva? Dacă le viola careva pe vacile astea? O să cer exmatricularea voastră.
– De acord, am răspuns eu. Mie nu îmi place şcoala.
Fetele şi colegul meu au început să plângă. Maistrul s-a prefăcut că vrea să sune pe directorul liceului.
– Băiii!, dacă află directorul vă dă afară din liceu, băi.
– Mă doare fix în cot, am răspuns eu.
Fetele au început să plângă şi mai tare.
– Uite cum facem, a spus maistrul. Ca să vă iert şi să nu afle tovarăşul director începând de mâine faceţi normă dublă. Clar, băi?
Toată lumea a fost de acord. Nu am mai spus nimic. A doua zi am muncit până seara târziu. Am observat că maistrul a încărcat portbagajul ,,Daciei’’ cu saci de barabule. Până spre dimineaţă a făcut vreo trei curse, Suceava nu era prea departe. Am făcut normă dublă patru zile. Fetele erau atât de obosite încât părea bolnave. În a cincea zi am nimerit lângă un soldat (tr- ist) care sorta singur o remorcă de cartofi. Camarazii lui erau repartizaţi câte patru, la fel ca noi.
– De ce eşti singur la muncă,? am întrebat pe soldat.
– M-a enervat un subofiţer şi l-am pocnit. Acum m-a pedepsit, dar diseară îl pocnesc din nou. Până la urmă mă va lăsa în pace.
– Şi pe noi ne pune maistrul ăla să muncim dublu pentru că am fugit de aici în sat şi am băut lichior.
– Care maistru? Piticul ăla cu nas mare?
– Da, ăla. În fiecare seară duce undeva barabule cu ,,Dacia’’. Nu ştiu unde. Nu cred că le vinde. Barabulele sunt ieftine.
– Precis are porci undeva. Carnea e greu de găsit. Ăsta a cumpărat porci mici şi îi îngraşă cu barabule luate pe gratis de la C. A. P. Te învăţ eu ce să faci. Te duci diseară la el şi îi spui că e hoţ şi că nu vrei să faci normă dublă. Îi spui că îl reclami.
– Cui să îl reclam? Nu fac asta.
– El nu o să ştie. Are un metru jumătate, ce naiba. Dă-i şi una în bot că te văd cât bradul. Te temi de el?
– Nu mă tem.
– Atunci dă-i peste bot nu fi bleg.
Am aşteptat seara fără emoţii, fără să mă gândesc la eventualele consecinţe ale viitorului meu gest. Am bătut la uşa şi am intrat fără să aştept invitaţie. Maistrul servea masa: parizer, pâine împletită, salată de roşii. În acea vreme, o astfel de masă era un adevărat festin.
– Băi!, am spus eu să intri?, m-a întrebat maistrul. Ieşi afară.
– Nu mai fac normă dublă. Nu contează dacă mă reclami directorului. Ştiu că furi barabule ca să ai pentru porcii tăi.
– Dorneanu!, futuţi morţii măti vrei să te bat? Ieşi afară boule.
– Eşti un hoţ. Profiţi de noi şi îţi baţi joc de munca noastră.
– Băi boule!, Hristosu’ şi arhanghelii care te-o făcut.
Maistrul s-a apropiat de mine cu furculiţa în mână. Nu cred că m-ar fi agresat fizic, dar l-am lovit cu capul în gură. Cred că i-am spart nasul pentru că a început să îi curgă sânge imediat. Maistrul a început să ţipe:
– Mă omoarăă! Mă omoarăă!
Pe timpul nopţii, C. A. P. – ul avea mai mulţi paznici. Doi dintre ei au intrat imediat în camera de gardă.
– Ce se întâmplă?, a întrebat unul dintre ei.
– Elevul ăsta m-a lovit, a răspuns maistrul. Vrea să mă omoare.
Paznicii m-au privit cu uimire. Apoi cu admiraţie.
– Noi nu am văzut nimic, a spus al doilea paznic. Poate ţi s-a părut, tovarăşe maistru.
Am plecat împreună cu paznicii. Nu mi-au spus nimic. Unul dintre ei mi-a întins o ţigară ,,Carpaţi’’ şi m-a bătut pe spate. Am dat noroc cu amândoi şi am simţit că oamenii aceia mă respectau. A doua zi, maistrul nu a spus nimănui nimic despre ce s-a întâmplat. Nu am mai muncit normă dublă, dar maistrul a cărat în continuare barabule pentru porcii săi în fiecare noapte. Pentru cele paisprezece zile de ,,muncă voluntară’’ am primit două sute şaizeci şi doi de lei. Maistrul nu a spus nimănui cum a luat bătaie de la elevul ,,meclancolic’’ din Mălini.
Am terminat de strâns gândacii de pe barabule. Nea Ghizdea a plecat de ceva timp. Trec pe lângă stratul de morcov şi mă opresc în faţa unui vişin pitic. Alături de el văd frunzele lui Roger, micul stejar. Ghizdea l-a cosit laolaltă cu iarba de umbră.
Mama îmi aduce o cană de ciocolată caldă. Mă aşez pe cioata de brad din livadă şi ascult cum plâng capetele profeţilor îngropaţi sub pământ răscolit de plug. Închid ochii şi sorb. Vântul împrăştie iarba proaspăt cosită. Curând va răsări luna. Curând.

EDUARD DORNEANU

DON VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 28

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta-195x215

A început cea de-a doua praşilă a popuşoilor din anul 2014. E cald. Vântul înfierbântă fierul sapelor, buzele arse de soare şi ţărâna sfântă a ogorului. Prăşesc în reprize. E prea cald şi oricum nu particip la un concurs. Pot termina mâine sau peste trei zile. Nu contează. Ioana, cireşul de pe hat, mă alintă cu umbră şi foşnet de frunze.
– Ehei!, Ioana, spun eu. Cât de frumoasă eşti!
Câţiva nori s-au adunat deasupra pârăului Plai Bătrân. Unul dintre ei seamănă cu o corabie, altul cu un peşte. Mă aşez pe hat lângă Helga, mărul care rodeşte fructe mari şi parfumate.
– E tare cald, Helga. Ţie nu îţi e cald?
– Ha, ha, ha!, râde Helga, iar eu simt în dreptul inimii răcoare şi alint.
Îmi amintesc cum povestea tata despre zilele în care ieşea la câmp:
– Mă trezea tata pe la ora 3 diminieaţa, spunea tatăl meu. Cucoşii cântau laolaltă cu greierii şi stelele cele’ mari. Tata înhăma calul. Eu puneam în căruţă chirosteile, ceaunul, sapele, mâncarea, apa, două boande ca să avem pe ce ne odihni şi altele de care aveam nevoie. Mama rămânea acasă cu treburile ei. Şi să vezi tu, măi Eduard, că la ora aceea din dimineaţă nu se vedea nimic pe şuşă. Se auzea numai zgomotul făcut de roţile căruţelor. De la poarta noastră, până la cotitura Suhăi nu era suflet de om, dar se auzeau roţile căruţelor. Erau tare multe roţi, fecior. Tare multe căruţe. După ce plecam de acasă, tata urca în faţă şi mâna calul. Eu mă întindeam în căruţă şi priveam stelele.
– Niculai!, să nu numeri stelele. Ai să adormi şi nu ai să mai fii bun de muncă. Uită-te mai bine pe marginea şanţului. Dacă îl vezi pe Dumnezeu să îmi spui ca să opresc.
– De ce vorbeşti aşa? Nici să număr stele nu am voie?
– Copile!, ţăranul nu are voie să doarmă, să se îmbolnăvească ori să se rătăcească. Pe el nu îl ajută nimeni.
– Nici Dumnezeu?
– Ficioraş!, ai să afli tu asta mai târziu.
– Când am să-l văd pe Dumnezeu pe marginea şanţului?
– Atunci, fecior. Numa’, atunci.
Ne-am oprit la ,,Troacă’’ la marginea Măliniului, în Mieluşoaia. Era tot întuneric. La ,,Troacă’’ e un izvor care vine din adâncuri şi se prelinge de-a lungul unor jgheaburi de lemn. Apa izvorului era atât de rece încât după ce m-am spălat pe ochi mi s-a părut că a dispărut întunericul, iar stelele s-au ascuns undeva dincolo Munţii Stânişoarei.
– Da’ umple damigeana cu apă, a spus tata. Şi bidonul. Hai fecior, că eu trebuie să adap calul. Nu sta ca un bleg. Hai!, fecior.
Bidonul verde era un bidon de armată. Nu îmi plăcea să beau din el pentru că întotdeauna apa avea gust amar. Dimingeana era una în care încăpeau maxim trei litri de apă. În loc de dop, înfundam damigeana cu un ciucalău roşu de popuşoi.
– Gata, fecior? Urcă în căruţă că plecăm.
Ehei, Eduard. Să vezi ce frumoase erau livezile şi grădinile Măliniului la ceas de dimineaţă! Mieluşoaia era plină de căpiţi, aliniate parcă pentru poze. Ogoarele de barabule şi cele de popuşoi aşteptau praşila. Oamenii satului nostru, aşa aspri cum îi ştii sunt cei mai buni gospodari din ţara asta. Undeva la cântatul de dimineaţă al cocoşilor ajungeam pe podul Moldovei. Acolo tata oprea întodeauna şi îmi spunea:
– Dă-te jos!, fecior.
Tata se aşeza pe marginea podului şi privea cursul apei Moldovei, pădurea de pini, luminiţele satelor şi asculta ţipătul păsărilor. Mă aşezam lângă el, iar tata mă lua de după umeri. Nu spuneam nimic. Priveam cum apa curgea liniştită printre prunduri. Nu aveam curajul să îl privesc pe furiş. Tata era un om aspru şi nu ar fi dorit să îl văd altfel decât încruntat şi gata de harţă.
– Destul!, spunea tata după un timp. Ne-om întoarce aici altădată.
Pe la cinci dimineaţa, ajungeam în satul Cornu Lunci, unde aveam patruzeci de prăjini de pământ negru, fertil. Tata deshăma calul şi îl lăsa să pască de-a lungul şanţului care înconjura Sasca.
– Pune chirosteile!, scoate surcelele din căruţă şi pune de mămăligă. Eu am o vorbă cu vecinii noştri.
Să nu crezi, Eduard,că nu ştiam de ce se duce tata să vorbească cu vecinii. Priveam aproape fericit cum tata se apropie de ei. Vecinii din acea vreme ai locului nostru erau din satul Baia.
– Hai ziua bună. Văd că aţi pus popuşoi şi s-o făcut frumos.
– Zâua bunî!, Vasâli, i-a răspuns cel mai bătrân dintre vecini. Cu el mai erau doi flăcăi, numai buni de dus la cătănie.
– Văd că la arat te-ai băgat în pâmântul meu. Nu am zis nimic. Nici acum nu îţi zic. Pământul aista îl am de la rege pentru că am luptat la Mărăşeşti. Te las să îţi strângi roadele, da după aceea la toamnă am să-ţi crăp capul cu o muchie de topor. Nu te omor, dar am să te învăţ minte ca să nu mai furi din pământul altuia. Anafura şi împărtăşania mamii voastre de guşăţi! Şi dacă la primăvară mai intri cu japca în pământu’ meu te prind şi îţi rup picioarele. Ai înţeles?
Cei doi flăcăi au pus mâna pe topoare şi s-au apropiat de tata. Imediat, tata a scos un cuţit curbat şi l-a ridicat deasupra capului.
– Staţi!, a strigat vecinul bătrân celor doi flăcăi. Aista îi Vasâli Dorneanu, nu vă puneţi cu el. Aista i ciala dispri cari să spuni cî s-o bătut cu dracu pi podu’ Moldovii şi l-o aruncat pi nicurat în apî. A sî mă înţăleg eu cu el cumva. Treceţî înapoia me!, ficiori.
S-au temut de tata. Au urmat înjurături, îndemnuri la pace şi cuvinte aspre. Tata s-a întors roşu la faţă ţinând în palma dreaptă cuţitul curbat.
– E gata mămăliga?, fecior. Scoate brânza, ceapa şi sarea şi hai să mâncăm. Hai Niculai!, că se face amiază.
Până la prânz am prăşit jumătate de tarla. Ştii cum era la prăşit pe vremea aceea?, Eduard. Timpul trecea atât de greu încât puteai spune de un milion de ori ,,Tatăl nostru’’ până terminai de prăşit un rând. La prânz am dormit vreo două ore, la umbra alunilor de pe ,,Movilă’’. Locului i se spune ,,La movilă’’ pentru că acolo, la capătul ogorului nostru se spune că Ştefan Cel Mare ar fi îngropat pe cei care au murit în bătălia dată împotriva lui Mateiaş Corvin. Am plecat seara târziu, pe întuneric. Ne-am oprit iar pe podul Moldovei. Tata m-a cuprins de după umeri şi am stat aşa un timp.
Pe la ora nouă noaptea am ajuns în centrul Măliniului. La răscrucea cea mare mi s-a părut că văd un om îmbrăcat în alb. Omul cobora dinspre Pâraie şi s-a aşezat pe marginea şanţului, pe iarba verde a verii.
– Am văzut pe cineva pe marginea şanţului, am zis eu tatălui meu.
– Niculai!, poate vrei o ghiciuşcă la cur a răspuns tata.
– Nu mă laşi să număr stelele. Nu mă crezi nici când văd pe cineva pe marginea drumului.
– Ba te cred, Niculai, a răspuns tata. Dar altădată când ai să îl vezi pe Domnul primeşte-l în inima ta şi abia apoi să spui şi altora ce ai văzut. M-ai înţeles, fecior?
– Am înţeles!, tată.
Aşa era o zi la prăşit, Eduard, îmi spunea tata pe vremea când eu eram un copil, iar pe hat nu erau nici cireşi roditori nici meri cu fructe parfumate şi zemoase.
Încep să prăşesc. Ogorul este buruienos, plin de lăptucă şi pir. Prăşesc şi continui să mă gândesc la tata, la bunicul şi la viaţa lor cumplit de grea. Îi simt vii deşi carnea lor a putrezit în mormintele din spatele bisericii. Mă sprijin de coada sapei şi privesc cerul. Norii se îndreaptă acum către Pădurea Prisos.
– Doamne ajută!, spun încet şi încep să prăşesc.
– Să fii sănătos!, Eduard, spune Domnul.
– Să fii sănăto!s, frate om, spune şi îngerul de pază.
Fierul sapei întră adânc ţărâna fierbinte. Nu obosesc. Nu.

EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON