MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 22

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta (1)

Plouă. Au trecut Sărbătorile de Paşte ale anului 2014. Şi Sărbătoarea sfântului Gheorghe. Astăzi este sărbătorit apostolul Marcu şi Izvorul Tămăduirii. Multe sărbători. Multe patimi. Un singur cer.
Bat clopotele bisericii din Mălini. Se aud şi clopotele bisericii din Pâraie. Şi clopotele bisericii din Poiana Mărului. Le ascult cu atenţie. Inima mea bate mai tare ca toate clopotele acestei lumi. Nori trişti îmbracă în armură întunecată cerul. Plouă. Încet. Ca într-un vis din care amintirile nu se pot aduna.
Gutuii nu au murit. I-am curăţat de crengile uscate şi au înfrunzit. Poate vor mai trăi un an. Zâmbesc. Clopotele bat neîncetat. Oamenii rostesc rugăciuni. Unele curate. Altele, nu. Pomii se roagă şi ei împreună cu păsările. Rugăciunile lor sunt curate, smerite şi fără de păcat.
– Binecuvântează!, Doamne, ziua de azi, spun pomii. Ziua de mâine. Zilele ce vor veni.
– Binecuvântează!, Doamne, cerul de azi, spun păsările. Cerul de mâine. Albastrul ce va să vie.
– Binecuvântează!, Doamne, satul meu, Mălini, spun eu. Binecuvântează!, Bucovina.
Continuă să plouă. Se aud chemările unor vecini care au organizat o mică petrecere.
– Adî sarea! uăăă. Hai măi răpidi cî vini noaptea.
– Aduc amu! Ai rabdare, ci urli aşă?, di zîci cî ti-o muşcat mâţa di-o copitî.
Oamenii râd. Se distrează. Ploaia devine un element decorativ. Vocile oamenilor se aud tot mai tare.
– Uăi!, eu am făcut ceva cu viaţa me, se aude o voce bărbătească. Eu când am zâs cî fac, am fâcut. Cî doarî aşă trebuie.
– Da uăi!, îi răspunde o voce de femeie. Nu-i niminea ca tini. Numa’ tu şî preşîndintili Americii.
– Dapi’ cum.
Oamenii râd. Miroase a mici şi a carne de miel pârlită pe grătar. Închid geamul şi încerc să mă gândesc la altceva. Expresia ,,am făcut ceva cu viaţa me’’, mi-a adus aminte de un personaj tragi-comic din Mălini.
Cu vreo două decenii în urmă, consăteanul meu, Finuţu Chirpici, a plecat la muncă în străinătate. Finuţu era şi este un beţiv notoriu. Singura muncă pe care ar putea-o face cu plăcere este dusul paharului plin la gură. Cu toate că a găsit de lucru, nu a putut munci alături de ceilalţi români. L-au dat afară de peste tot. Chiar când se pregătea să revină în ţară, trist şi fără bani i s-a întâmplat ceva ieşit din comun. Într-o duminică, după ce a tocat ultimii bani pe băutură, Finuţu a fost lovit de o motocicletă chiar pe trotuar, în faţa unui bar ticsit de lume. Motociclistul l-a pus într-un taxi şi l-a transportat la spital. Finuţu avea un picior rupt din şold. Nici nu se punea problema asigurării medicale. Şi totuşi, motociclistul a rezolvat tot. Lumea spune că acel motociclist ar fi fost ba un înalt magistrat, ba un medic foarte cunoscut, ba un politician aflat pe val în acea vreme. Cert este faptul că Finuţu a declarat la spital că s-a lovit singur. Pentru asta, consăteanul meu, ar fi primit o sumă mare de bani de la motociclist. S-au vehiculat tot felul de sume, de la 20. 0000 de dolari la 100. 000. Finuţu a venit acasă vesel şi un pic şchiop. Şi-a cumpărat o maşină şi a început să se laude peste tot cu isprăvile sale. Îmi amintesc multe întâmplări în care Finuţu a fost în centrul atenţiei. Odată, am plecat în sat să cumpăr suc de lămâie şi am intrat în magazinul lui Harbuzaru.
– Nu am suc de lămâie, a spus Harbuzaru vesel. Nici nu o să aduc. Nu cumpără nimeni.
– Da’ ce bea lumea asta?, întreb vesel şi mirat totodată.
– Cum ce? Tun, vodcă, bere. Băutură, doar nu o să bea suc.
– Păi da!, că s-ar otrăvi.
– Sucul are acid. Mi-a spus mie un medic de la Iaşi. A spus medicul: ,, Nu bea suc Harbuzarule că te faci cât vaca! Sucul are acid. Mai bine bei o bere de casă ori un pahar de băutură naturală!
– A zis medicul să beţi ţuică? Nu cred. Medicii nu recomandă băuturile.
– Dacă îţi spun!
În magazin mai erau doi pădurari din Poiana Mărului care beau bere ,,Suceava’’. După un timp a intrat şi Lixandru Dropie, un vasluian care are rude în Mălini şi vine des prin zonă.
– Am suc din ăsta verde, spune Harbuzaru. Vrei?
– Din ce o fi?, întreb sincer mirat. Arată ca un detergent.
– Kiwi. Sau mere, naiba ştie.
Lixandru se apropie de tejghea şi spune ceremonios:
– Bună ziua! Vreau cincizeci de grame de Alexandrion.
– Nu desfac sticla de Alexandrion pentru cincizeci de grame, spune Harbuzaru. Poate vine careva şi o cumpără. E singura sticlă de Alexandrion. Alta nu mai am.
– Bine, daţi-mi o sută de grame, spune Lixandru.
– Dacă vrei toată sticla, bine. Vând doar cu sticla.
Îmi aduce un pahar de suc verde. Sucul are gust de apă stătută combinată cu ulei ars şi pastă de dinţi.
– Dom’ Harbuzaru!, ce porcărie e sucul ăsta? Ptui! Bine că aduceţi verzăciunea asta şi suc de lămâie, nu.
– E bun, aşa se bea în ţările civilizate. Suc verde şi cafea arăbească. Delicatese.
– Două sute de grame, e bine?, întreabă iar Lixandru.
– Ia omule o sticlă!, se supără Harbuzaru.
– E prea scump. Daţi-mi cincizeci de grame de vodcă românească.
– Nu am măsură de cincizeci, răspunde Harbuzaru. Nimeni nu bea cu cinzeaca în Mălini. Poate la voi în Vaslui.
Pădurarii râd. Lixandru Dropie cumpără pînă la urmă o sută de grame din cea mai ieftină vodcă românească. După ce bea jumătate din ea, scoate dintr-o sacoşă de rafie un album cu fotografii.
– Uite!, îmi spune foarte politicos. Aici e fratele meu. A ajuns poliţist în Statele Unite. Uite poze cu momentul când a primit insigna. Dincoace e împreună cu soţia lui la un restaurant cu specific bulgăresc.
– E bulgăroaică nevasta lui?, se interesează Harbuzaru.
– Nu, e din Pătârlagele. E româncă.
– Şi ce caută la un restaurant bulgăresc? Unul românesc nu era bun?
– Ba’ era bun. Nu ştiu de ce le place mâncarea bulgărească.
Pădurarii s-au apropiat şi ei. Pozele cu fratele lui Lixandru trec din mână în mână.
– Brava lui!, spune Harbuzaru. Na!, că a apărut şi Finuţu. Să vedeţi circ.
Finuţu a oprit maşina în faţa magazinului. Era însoţit de părinţii săi, toţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Există oameni care atunci când sunt îmbrăcaţi într-un costum elegant arată mai rău ca nişte cerşetori. Cam aşa arăta Finuţu: costumul negru îi flutura pe trupul slăbănog. Parcă era îmbrăcat cu haine de împrumut.
– Ăsta parcă e îmbrăcat cu haine de la mort, şopteşte unul dintre pădurari.
Finuţu intră în magazin împreună cu părinţii lui. Nu salută. Priveşte către Harbuzaru şi comandă.
– Auzî!, uăi. Dă o navetă di vodcî româneascî. Tatăi!, ie naveta şî du-o la maşânî. Şî o navetî di jin. Dă şî o navetî di bere. I Paştili şî vreu sî mă distrez. Eu îs Finuţu din Mălini, uăi. Eu am făcut ceva cu viaţa me. Pi mine mă ştie tătî lumea.
Harbuzaru simte că e rost de câştig şi aduce rapid navetele cu băutură.
– Uăi!, strigă Finuţu. Dom’ Harbuzaru!, ci îi cu naveta asta?
Finuţu arată la naveta cu bere. Mă uit şi eu. Nu văd nimic anormal. Se uită şi pădurarii. Unul dintre ei îşi face cruce.
– Uăii!, eu îs Finuţu din Mălini. Pi mine nimi nu mă poate prosti. Eu am fost în tăti ţărili din lumea asta. Am muncit cinstit. Lumea spune: ,,aista i Finuţu din Mălini. Cel mai harnic om din lumi. ’’. Patronu’ mă plăte cu cinci mii di dolari pi lunî, da eu am vinit acasî cî nu am vrut sî măi stau prin lumi.
– Unde se plăteşte cu cinci mii de dolari?, se enervează unul dintre pădurari. Da’ ce ai fost ministru?
– Uăi!, eu îs Finuţu. Patronu’ spune: ,,Finuţu din Mălini, tu eşti ca şî fratili meu. Na cheia di la casî. Na cheia di la magazân. Na cardu, meu. Îţî dau tăt ci am numa’ nu pleca’’.
– Da, fimeia lui nu ţ-o dat-o?
– Uăi!, la mini fimeili stătea la coadî, uăi. Nu ni-o trebuit fimeea patronului. Uăi!, dom Harbuzaru, dă-ni altî navetî di bere cî eu nu beu bere ,,Suceava’’. Dă-ni ,,Ursus’’. Eu îs Finuţu din Mălini. Eu am făcut ceva cu viaţa me.
Părinţii lui Finuţu au transportat în linişte navetele la maşină. Păreau umili, fără nici un fel de reacţii.
– Dă-li căte o dublî di votcî, a spus Finuţu. Şî la oamenii din magazân, dă-li.
Pădurarii au refuzat. Şi eu. Doar Lixandru s-a bucurat de pomana lui Finuţu. De la această întâmplare a trecut ceva timp. Finuţu a cheltuit dolarii, a vândut maşina şi s-a certat cu părinţii. De săptămâna trecută a rămas şi fără curent electric. Finuţu nu a plătit la timp facturile. Omul guraliv de acum câţiva ani a ajuns un beţiv, bătaia de joc a satului.
Ploaia s-a oprit. Miroase încă a carne pârlită pe grătar. Mă aşez pe banca de lemn din cerdac şi îmi ascult bătăile inimii. Da, inima mea bate mai tare ca toate clopotele acestei lumi.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON