MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 26

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta-195x215

E frig. Nu prea am dormit. Undeva, în jurul orei două am auzit o bubuitură şi am fost ferm convins că a aruncat cineva în cerdac sau în geam cu o piatră sau o bucată de lemn. Am aprins repede lumina şi am ieşit afară. Nu era nimeni. M-am uitat sub cerdac, apoi am ieşit în drum. Satul dormea.
Mă aşez pe trunchiul de brad din livadă. Ciocolata caldă îmi pare mai bună ca ieri dimineaţă. Privesc livada şi zâmbesc. Rândurile de popuşoi şi cartofi se văd foarte bine, acum, după prima praşilă. Săptămâna viitoare putem trece la a doua praşilă a anului 2014.
– Ai dreptate, spune îngerul de pază. Săptămâna viitoare puteţi prăşi barabulele. Chiar şi popuşoii.
– Numai de nu ar veni peste noi grindina, frate înger.
– Cum o vrea Domnul, frate om. Facă-se voia Lui!
Îi întind cana, iar îngerul bea o înghiţitură de ciocolată caldă. Mai gustă odată, apoi îmi dă înapoi cana. Beau şi eu ce a mai rămas în cană. Îngerul se ridică şi zboară până la Helga, mărul de pe hat. Rosteşte o rugăciune scurtă apoi se înalţă în albastru.
Mă îmbrac grăbit. Trebuie să ajung în centrul satului. Pătatu, unul dintre taximetriştii care îşi fac veacul prin zonă m-a sunat şi mi-a spus că pot merge cu el la oraş fără să plătesc. Cursa este plătită de două femei care au pe cineva internat la spital.
– Hai la oraş!, mi-a spus Pătatu la telefon. Eu mă duc cu babele la spital şi te sun când termină alea de jelit sau ce naiba au de făcut. Da’ să vii în centru să mă aştepţi că pe una dintre babe o iau din Pâraie.
– Sigur, am răspuns eu. În cinci minute sunt în centru.
Reuşesc să ajung într-un timp record. Spre uimirea mea e plin de lume. Vulcanizarea e făcută praf, iar oamenii vorbesc vrute şi nevrute. Din clădirea vulcanizării şi a spălătoriei de maşini nu a mai rămas nimic. Îmi dau seama că zgomotul puternic de astă-noapte a provenit de la explozia vulcanizării. E plin de resturi de bolţari, cioburi de sticlă şi fragmente de azbociment. Lângă mine se opresc doi bătrânei care se minunează cu voce tare:
– Api o spus primu ministru cî aşă o sî să întâmpli, spune Dănilă Codău.
– Da, chiar c-o zâs, întăreşte şi Costică Ştiolbon. Saracii oamini. Digiaba o muncit, câ uiti ci să poati întâmpla.
– Da’ ce s-a întâmplat?, întreb eu curios. Cum de a explodat clădirea? De la panoul electric sau cum?
– Uăi Eduard!, da’ tu nu ăi auzât pi primu’ ministru?, mă întreabă uimit Ştiolbon. O spus cî România o sî cie atacatî ca şî Ucraina. Li i ciudî cî noi sântem în Europa.
– Cui le e ciudă?
– La terorişti, cum cui? Cî doarî aşa să întâmplî şî în Ucraina.
– Adică a venit Ben- Laden şi a aruncat în aer vulcanizarea? Măi oameni buni, o fi fost un scurtcircuit, ceva. Hai să fim serioşi.
– Ni iei la mişto? Da’ ci noi nu ştim cî Ben Laden i mort? Amu e şăf alt barbos.
– Care alt bărbos?
– Aciala bre care era bolnav, da’ amu s-o făcut bini. Nu măi ştiu cum mama huciului îi zîci.
– Fidel, bre, îl ajută Codău. Fidel îi zâci.
– Fidel Castro?, întreb eu uimit. Fidel Castro aruncă în aer vulcanizări? Cine v-a spus asemenea tâmpenii? Aici e un accident, ceva. Autorităţile vor constata ce şi cum.
– Adica ni faci proşti pi faţî?, continuă Ştiolbon. Dacă primu ministru o spus cî i plin di terorişti în lumea asta? D’ apoi cum?
– O fi spus că sunt, dar nu în România.
Sună telefonul. E taximetristul
– O zi bună!, le urez celor doi bătrâni.
Opreşte taxiul. Urc, dar apuc să aud ultimele comentarii.
– Să dă diştept cî o scris nişti cărţî, da’ habar n-are ci-i pi lumia asta, spune Ştiolbon. Ghini o zâs cine o zâs cî dacî nu ai şcoala vieţii digiaba scrii poezele.
– Parcă aiestea îs cărţi ci scrie el?, spune şi Ştiolbon. Labiş o scris Mioriţa şi Baltagul. Acelea cărţi nu ci scrie el.
– Adevărat, întăreşte şi Codău. Şi nie ni-o plăcut tare Mioriţa. Ţâi minti cum o sărit ciobanu’ di pi mânăstire când o terminat di zidit?
– Api cum sâ uit? Aceia i carte faină di tăt.
Stau pe scaunul din dreapta şoferului. Cele două cliente sporovăiesc pe bancheta din spate. Pătatu fumează ţigară de la ţigară.
– Ce ai Pătatule?, îl întreb curios. Fumezi de parcă vine apocalipsa.
– Nu ştiu ce naiba să fac. De jumătate de an fumez câte două pachete jumătate pe zi. Parcă am turbat.
– Sunt pastile care te ajută să scapi de viciul ăsta.
– Am încercat. Degeaba. La cafea fumez patru sau cinci ţigări. E jale.
Îmi pare rău pentru Pătatu. Am ajuns deja în Cornu Lunci. Femeile din spate vorbesc între ele:
– Parcă ar hi ultimii calici din sat, spune una dintre ele. I-o făcut praznic cu numa’ două feluri di mîncari.
– Vai di mine!, a spus şi cealaltă femeie. Vai di mini şî di mini! O sî putrizascî în iad. Ci oamini calici!
Nu ştiu despre cine vorbesc cele două bătrâne. E atâta ură în vocile lor încât îmi închipui pe cei care au organizat praznicul, undeva în iad, torturaţi de Satana şi de alţi draci disponibili.
– Uăi Eduard!, mă strigă una dintre femei. Pot sî ti întreb ceva?
– Cum să nu!
– Da’ nu ti superi?
– Nu mă supăr.
– Di ci nu ti tunzi?
Înghit în sec. Pătatu aprinde încă o ţigară. Femeia are o privire vicleană şi buze subţiri strânse într-un zâmbet batjocoritor.
– Ţi se pare matale că nu mă tund. Mă tund în fiecare zi, dar noaptea îmi cresc pletele înapoi.
– Serios? Parcî nu aş credi.
– Păi eu de ce ar trebui să cred că dacă matale mergi la biserică eşti şi creştină? Poate eşti doar o mincinoasă şi te duci acolo ca să te vadă lumea. Şi binenţeles, să ceri una, alta Domnului. Ca la târg.
– Eu îs credincioasî.
– Şi eu mă tund în fiecare noapte şi până dimineaţă am iar părul mare.
Femeia se uită urât şi îşi şterge nasul cu o batistă albastră. Pătatu zâmbeşte şi aprinde altă ţigară. Bătrânele şuşotesc ceva între ele, iar cea care mă întrebase de ce nu mă tund întreabă din nou:
– Pot sî ti măi întreb cieva? Dacî nu ti superi.
– Vă rog.
– Da’ di ci nu ti însori?
Se lasă liniştea. Se aude doar cum Pătatu schimbă vitezele.
– Uite, ca să fii matale liniştită o să mă însor. În ce zi vrei să se întâmple asta şi pe cine vrei să iau de nevastă?
– Api nu di asta am întrebat. Cî eu am auzit cî ieşti cam curvar. Nu-i frumos. I mari pacat.
– Dacă spui matale, aşa e. Dacă mă însor se cheamă că nu mai sunt curvar?
– Dapi cum? Aşă.
– Am înţeles. Mie îmi place să fiu curvar. Mai ai ceva de întrebat?
Femeia se uită la mine cu ură. Nu ştiu de ce îmi vine să scot limba la ea, dar mă abţin. Ajungem la Fălticeni.
– Te sun când termină astea cu spitalul, spune Pătatu. Unde te găsesc?
– Mă duc la terasa de lângă casa de pariuri. Joc un bilet, poate beau un suc.
– Bine, Eduardule. Te sun. Pa.
– Ok, Pătatule.
Terasa este aproape goală. Cer un suc şi completez un bilet de pariuri. Apare şi Costel, un tip care se pricepe la pariuri precum Sindbad Marinarul la medicina naturistă. La nici două minute, se aşază la masa noastră şi Helmut, un ţigănaş botezat după numele unui portar care a apărat patru lovituri de pedeapsă.
Doar masa din faţa noastră mai este ocupată. Acolo, un consătean rupt de beat discută cu doi puşti îmbrăcaţi după moda cocălarilor.
Costel scoate patru telefoane mobile şi le pune pe masă. Helmut are două găleţi galbene de plastic, pline cu flori.
– Silvicuţaaa!, strigă Helmut pe chelneriţă. Adu la băieţi ce le vrea muşchiuleţu’ şi trece în contul meu. Şi adă nişte apică să pun la flori.
Silvia îl cunoaşte pe ţigănaş. Îi ia găleţile şi i le aduce înapoi pe jumătate pline cu apă.
– Ce doriţi? ne întreabă Silvia.
– Lichior de vişine, spune Costel.
– Suc de lămâie, spun eu.
– Îngheţată din aia bună la pahar de sticlă, spune Helmut. Şi lu’ Eduard una că e scriitorul meu preferat.
– Hahaha!, râde Costel bucuros. Helmut citeşte cărţi.
– Da, să ştii că da.
– Ia zi de unde ai florile!
– A murit un medic dentist. Diseară mă duc şi mai aduc o tură. Le vând cu juma’ de preţ.
– De la cimitir le aduci?, întreb eu mut de uimire.
– Normal, doar nu de la seră.
Beau suc şi mă gândesc cum în ţara asta se jefuiesc până şi florile de pe morminte.
– Nu vrei să cumperi un telefon?, mă întreabă Costel. Am patru Nokia din alea late şi cu multe butoane. Două sute de lei bucata. Nu costă mult. Ai un telefon de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Ţi-ar prinde bine.
Mă uit la telefoane. Nu par folosite, dar au carcasă roz.
– Nu am două sute de lei. La ce îmi trebuie un telefon fiţos? Nu îmi trebuie. Nu te supăra.
– Dacă ai nevoie de telefon îmi spui mie, se bagă în vorbă Helmut. Îţi dau eu unul pe gratis. Ştiu că scriitorii nu au bani.
– Da’ de unde dracu ai tu telefoane?, se supără Costel. Ai jefuit morţii? De asta le dai moca?
– Da, de la morţi. Ai ceva împotrivă? Măcar nu sunt roz. Şi vorba ta, fratelo: sunt moca.
Râdem cu toţii. La masa vecină se duc tratative interesante:
– Mei frate!, uite cum facem, spune unul dintre cocalari. Tu pui la bătaie zece bulioane. Noi căutăm trei meciuri sigure şi tu câştigi o sută de bulioane. Dai la băiatu un bulion acum, şi lu’ fratelo (arată pe celălalt cocalar) încă un bulion. Ai câştig neto optzeci şi opt de bulioane, mei. Te bagi?
– Uăi!, strigă consăteanul meu. Da’ dacî nu câştigî aiştia din bilet io ci fac, uăi? Rămân paradit di bani?
– Mei!, nu aşa. Nu trebuie să câştige. Jucăm aşa: în cele trei meciuri se marchează între zero şi şase goluri.
– Şî iesî câştig o sută di milioani?
– Da, moşule.
– Uăi, şî dacî să dau şăpti goluri? Eu ci mă fac?
– Bine!, mei. Atunci jucăm aşa: se marchează între zero şi unsprezece goluri.
– Şî dacî iesî câştig o sută di milioani?
– Da, moşule.
Toată lumea tace. Helmut îi dă chelneriţei trei trandafiri. Costel îşi face cruce. De mai multe ori.
– Uăi!, cî doarî nu are cum sî dăie douăşpi goluri, uăiiiii, ţipă consăteanul meu.
Cocalarii pleacă împreună cu beţivul la casa de pariuri.
– E din sat cu tine?, mă întreabă Costel.
– Din aceeaşi comună, răspund eu. Ăsta locuieşte în Văleni.
– Nu există tipul ăla de pariuri. O să îl păcălească rău de tot.
Consăteanul meu se întoarce fericit. Aşază pe masă biletul. Costel cere voie să îl vadă. Ni-l arată şi nouă. Biletul conţine trei evenimente sportive. La toate trei trebuie să se înscrie între trei şi cinci goluri.
– Ce prostalău, spune Costel după ce îi dă consăteanului meu biletul înapoi, Ăsta e bou? Nu a vazut că trebuie să se marcheze între trei şi cinci goluri, nu între zero şi unsprezece cum spuneau cocalarii ăia?
– Nu contează. Eu nu mă bag.
– Nici nu merită, spune şi Helmut. Dă-l dracului de beţiv.
Sună Pătatu. Îmi iau rămas bun de la băieţi. Helmut mă asigură că dacă am nevoie de flori, telefoane şi alte drăcovenii pot găsi oricând la el.
Urc în taxi. Bătrânele sunt tăcute. Ajungem în Mălini. Mulţumesc taximetristului şi îmi iau rămas bun de la bătrâne. Femeile nu îmi răspund la salut. Nu insist. Intru în curte şi îmi fac imediat o ciocolată caldă. În livadă, îngerul de pază mă aşteaptă. Îi întind cana. Îngerul bea.
– Ce vrei să îţi dau?, întreabă îngerul. Vreau să îţi dăruiesc ceva, frate om.
– Nu e nevoie, frate înger. Lasă, nu e nevoie de cadouri.
– Ştiam că vei răspunde aşa. Spune-mi numele unei femei frumoase, frate om.
– Bunica Leonora. O ştii? E la voi, acolo sus.
– O ştiu frate om. Are ochii verzi. Verzi şi frumoşi.
Beau din cană ce a mai rămas din ciocolata caldă.
– Pune palmele la ochi, frate om. Să nu cumva să îi deschizi până nu plec de aici.
– De ce?, întreb eu. Bine fac cum spui tu, frate înger.
Trec câteva minute, apoi aud pe înger cum vorbeşte cu vocea bunicii Leonora:
– Ţi-am adus răsărită, Eduard. Să o prăjeşti într-o tavă, pe plită. Am vrut să îţi aduc zarzăre dar anul ăsta nu s-or făcut. Să fii sănătos nepoate. O viaţă fără tristeţe să ai.
Deschid ochii. Îngerul a plecat. Helga mărul de pe hat îmi strigă:
– Ce frumoasă e bunica ta!, Eduard.
– Bunica Leonora?, întreb eu.
– Da, are ochii verzi.
– Şi frumoşi, spune şi Oblio, mărul pădureţ
Miroase a seminţe prăjite de floarea soarelui. Se înserează. Firele de iarbă cer lacrimi de orfan şi rugăciuni curate. Până în zori.

EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON