MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 39

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta-195x215

Sunt în oraş, în Fălticeni. M-am aşezat pe o bancă vopsită în verde şi privesc cum se ceartă două tinere. Ambele sunt brunete, înalte, îmbrăcate în cămăşi largi şi pantaloni scurţi. Îl aştept pe taximetristul Gavril. Acesta s-a dus să îşi cumpere o cafea şi ţigări. Tinerele se scuipă, iar una dintre ele îşi scoate pantofii şi îi aruncă înspre ,,inamica ei’’, apoi pleacă desculţă şi foarte supărată.
– Vaco!, strigă cealaltă tânără. Disperato!
Gavril se întoarce împreună cu Siuc Albuş, Ama, soţia lui Albuş şi un puşti, probabil copilul celor doi.
– Staţi un pic pe bancă, vă rog!, spune Gavril. Beau cafeaua, fumez două ţigări şi mergem spre Mălini.
– Ţi-am zis de o mie de ori să laşi dracului ţigările!, îi spun supărat. O să crăpi din cauza nicotinei!
– Şi eu ţi-am răspuns de un milion de ori că nu mă pot lăsa. Uite, şi acum am un plasture care ar trebui să mă ajute să nu mai fumez. Nu e bun de nimic!
– Păi tu porţi şi plasturi, dar şi fumezi. Bravo, Gavril! Cumpără nicotină fiole şi injectează-ţi direct în venă!
– Este aşa ceva de cumpărat?
– Nu ştiu, nu am idee, dar repede ai sărit. Nicotină în venă îţi mai lipseşte!
– Hai măi, Eduardule, ce îţi pasă ţie?. Dacă ai avea viaţa mea ai fuma şi tu. Uite, ţi-am luat un suc de kiwi. Bagă în tine şi nu îmi mai ţine predici, te rog!
Râd şi deschid cutia de suc. Albuş îşi aprinde şi el o ţigară. Nevasta lui mânâncă un fel de covrigi dintr-o pungă galbenă. Puştiul lor are trei cărţi în mână şi vrea să îmi spună ceva în legătură cu ele. Mă prefac că vorbesc la telefon, iar puştiul renunţă. Se adresează lui Albuş:
– Tatăăi, uiti eu am plătit numa’ douî cărţî, da’ ni-o măi dat una în plus!
– Uăi, ci ghini!, răspunde Albuş. Dă sî văd ci cărţî ăi cumparat, uăi!
– Da’ tu de ce nu ai intrat în librărie?, îl întreb pe Albuş. Ţi-a fost frică să nu te îmbolnăveşti? Bântuie hepatita prin librării, nu-i aşa?
– Uăi Eduard, nu-ţî măi bate gioc di oameni! Eu am alti locuri undi merg, nu la librărie. Eu merg la bisericî, la mânăstiri. Nu-mi trebe nie cărţî di celia cu curu’ gol cum să scriu amu, câ eu nu-s păgân!
– Albuş, tu ai terminat o facultate. Când erai student mergeam împreună la chefuri. Cum naiba te-ai scrântit în halul ăsta? Ţi-a borât şi ţie diavolul pe suflet? Dacă unul ca tine care are o licenţă universitară spune că librăriile sunt locuri dubioase, ce naiba să mai cer de la unul care nu a trecut dincolo de Podul Moldovei?
– Da, am făcut o facultate! Ţi-i ciudî?
– Şi tot aşa vorbeai acolo?, cu ,,uăi’’ şi ,,ghini’’, întreabă mirat Gavril. De ce ai mai trimis puştanul la librărie dacă ştii că acolo e un loc rău famat?
– Diego, ia aratî lu’ tata ci cărţî ăi cumparat!, spune Albuş.
– I-auzi bre, îl cheamă Diego!, se miră Gavril. Cum dracu’ să te cheme Diego Albuş?
Râdem. Albuş ne priveşte cu dispreţ.
– Uiti, tatăăi!, spune Diego. Am cumparat o carte dispri viaţa lu’ sfîntu’ Mina şî o carti dispri părintili Cliopa. O vrut sâ îni dea şî o carte cu dicelia, ştii matali, da eu nu am vrut şî am luat asta cu pozî.
– Cu fumei goali?, întreabă Albuş.
– Nu, cu poezii. Da’ am aruncat-o răpidi. Am spus cî tata’ meu nu mă lasî cu poezii acasî.
– Da’, ghini ăi făcut!
Diego ne arată mândru cărţile. Cea de a treia carte conţine mai mult fotografii istorice. La fotografia lui Avram Iancu, puştiul se opreşte şi întreabă:
– Tatăăi, da ‚ aista cini i?
– Ar trebui sî cie Avram Iancu, da’ eu cred cî i poza unui ungur cî românii nu poartî musteţi.
– Eşti foarte deştept!, spun eu. Nu există români mustăcioşi, nici nu au existat! Unde ai citit asta? În memoriile sfântului Habotnicus?
– Ia nu măi faci mişto di mini! Eu ştiu măi ghini cî merg la bisericî, merg la mânăstiri, dau pomelnici, mă spovidesc. Tu te-i spovidit? La bisericî di când n-ăi mers?
– Frate, ăsta vorbeşte serios, se miră Gavril. O să adune încă vreo cinci ca el şi o să te ardă pe rug. În locul tău aş pleca din Mălini. Uite la el ce întreabă:. la bisericî di când n-ăi mers’’? Măi frate, zici că suntem pe vremea lu’ Ştefan cel mahmur.
– I-a borât diavolul pe suflet, spun eu trist. Nu mai ai cum să îl ajuţi!
Puştiul continuă să răsfoiască paginile cărţii.
– Da’ fumeia aiasta cini i?, întreabă el.
– Ecaterina Teodoroiu, răspund eu. O mare eroină.
Copilul mă priveşte uimit apoi spune:
– Tatăăi, nenea aista di cari tu zâcei câ îi satanist o zâs câ fimeia aiasta i erou!
S-a lăsat tăcerea. Gavril îşi aprinde o nouă ţigară şi ridică din umeri. Îmi face semn să nu mă cert.
– Nu-i nicio eroină!, spune răspicat Albuş. Comuniştii o scos prostiili aiestea. Nici nu o existat Ecaterina aiasta.
– Măi nene, eşti nebun, cum dracu poţi afirma asta?, întreb supărat. Bunicul meu a luptat la Mărăşeşti. A povestit când a venit acasă despre Ecaterina Teodoroiu.
– Poţî dovidi? Aşă şi io pot sâ zâc cî existî extratereştri, da nu pot dovidi. Ari cineva o dovadî că fumeia aiasta o existat?
– Măi frate, ăsta e niţel retardat!, se miră Gavril. Ce dovadă vrei, frate? Nu ai văzut pozele din cartea de istorie?
– Acelia nu-s adivarati! Îs manipulări comunisti ca sî credim noi cî fimeia i egalî cu barbatu’. Da’ fimeia nu-i egalî cu barbatu’.
– Da’ cu cine e egală? Adică soţia ta e inferioară ţie?
– Aşă o lasat Iisus pi pământ. Iarî eu nu-mi învâţ copchilu’ sî creadî în Ecaterine şî eroi comunişti şî satanişti.
– Na, că a făcut satanistă pe Ecaterina Teodoroiu!, mă supăr eu. Asta chiar că le întrece pe toate. Măi Albuş, te-am văzut la biserica eroilor din centrul satului la comemorare. Ce naiba căutai acolo dacă nu crezi că există eroi?
– Aceia din centru’ îs eroi, da aiştia din cărţî nu-s. Noi nu credem în comunişti şî satanişti. Noi sîntem ortodocşi, nu satanişti. Ia zî, Eduard când ăi mers ultima datî la biserică?
– Am fost mâine. Care e problema ta?
– Api vezi? Un om fărî Dumnezău.! Ci sî ceri la un om cari credi în satanişti şî comunişti?
Gavril aprinde altă ţigară şi spune:
– Tare ţi-aş da câteva scatoalce Albuşule! Hai, Eduard, hai să mergem! Pe ăştia să îi ducă în Mălini, sfântul ăla de care ai zis tu!
– Habotnicus?
– Ăla, bătui-ar Dumnezeu!
Plecăm. Aud cum ne înjură Albuş. Nevasta lui vorbeşte la mobil.
– Întârzâiem oleacî. Stai liniştitî câ ţ-am cumparat curichi! Căutâm alt taxi. Cu aista nu merim cî i satanist.
Urc în maşină. Gavril râde şi aruncă pe geam ţigările.
– În veci nu o să mai fumez!
– Bravo, Gavriluţ!. Dă-le dracului de fumigene puturoase!
Mergem în tăcere până ajungem la intrarea în Mălini. Gavril opreşte maşina şi se dă jos. Îl urmez.
– Ce sat frumos!, spune Gavril. Doamne, ce sat frumos!
– Da!, răspund eu.
Urcăm înapoi în maşină. Lui Gavril îi curg lacrimile.
– Ce naiba ai măi Gavril? De ce plângi?
– Aşa plângem noi, sataniştii când vedem ceva frumos.
– A, da. Asta aşa e!
Cobor în dreptul casei. Pufoasa e căţărată pe poartă. Mă aştepta. Întru în curte şi mă duc direct la fântână. Nu e nevoie să scot apă. Cineva a scos deja apă proaspătă şi rece. Poate mama, poate îngerul de pază. Poate Domnul Dumnezeul meu.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” -EDITURA EIKON