Despre tăcere și durere

De ceva timp, nu am mai postat nimic despre zbuciumul ultimilor ani. A fost Postul Nașterii Domnului, am tăcut și am lăsat cuvintele celorlalți să poarte aripi gri și nori rătăciți. Nu se cuvenea să amestec rugăciunile cu postările politrucilor și cu speranțele deșarte ale celor care așteaptă izbăvirea din partea unor oameni lacomi. Apoi a fost adus în Țară, trupul neînsuflețit al celui care vremelnic a fost numit Rege al României. Nu am vorbit despre asta, am respectat durerea celor care l-au iubit pe fostul rege și am lăsat să treacă pe lângă mine lacrimile de paradă ale celor care iubesc la comandă și laudă în cor personaje despre care nu știu mai nimic. Apoi s-a sărbătorit Crăciunul. Unii s-au bucurat și de Sfânta Sărbătoare a Nașterii Domnului, asta m-a liniștit deoarece Lumina Sfântă a căutat sufletele tuturor. A urmat Revelionul, o sărbătoare a cărnii și a pasului cadențat.
Toate astea au trecut. Despre politică, mi-e greu să vorbesc. Sunt apolitic și nu am încredere în clasa politică. Despre cel care a fost cândva rege și a abdicat, nici atât nu are sens să vorbesc pentru că m-aș trezi pe cap cu tot felul de năluci facebook-ciene care salvează Patria cu postările lor nemaipomenite de pe rețelele de socializare. Pentru noi toți, faptele vorbesc. Îmi amintesc cum îmi povestea bunica Leonora despre vremurile cumplite de demult. Despre lipsurile mari, despre umilințe, despre durere. Mi-a povestit și cum s-au ridicat la 1907, neamurile noastre. Mulți dintre ei au fost uciși de soldați, alții au fost torturați, apoi arestați. Nu am uitat lacrimile din ochii bunicii și nici nu pot să nu mărturisesc cu uimire că după ’89, numărul celor căzuți în timpul răscoalei este tot mai scăzut de la an la an. Dacă înainte de ’89, istoricii spuneau că au murit 11 mii de țărani, imediat după Revoluție s-a încercat minimalizarea luptei țărănești și reducerea numărului victimelor. Doar în volumul VII, tomul II al Tratatului de Istoria României, coordonat de Gheorghe Platon, publicat în 2003 am găsit că : ,,„Rezultatul general al represiunii s-a soldat cu mii de victime, la care s-au adăugat zecile de mii de arestaţi, urmăriţi şi judecaţi, pentru participare directă sau adeziune la răscoală”. În rest, Marea Răscoală Țărănească apare ca un fel de marș al oamenilor săraci. Desigur, pentru moartea țăranilor nu trebuie să răspundă nimeni, așa cum nimeni nu trebuie să răspundă pentru flăcăii neamului care au sângerat în marile războaie. în fața redutelor turcești, pe sfântul pământ al Mărășeștiului sau în fața liniilor rusești și germane. Politrucii și cei fără de suflet ridică în slăvi pe regi, politicieni, generali și alți conducători vremelnici. Atunci ca și acum, Țara și-a pierdut cei mai buni copii ai săi. Atunci pe câmp de bătălie, acum, în nesfârșita străinătate.
Am văzut pe oamenii de azi cum suferă pentru un partid sau altul, pentru cineva care a fost vremelnic încoronat și pentru oameni care au rostit de mai puține ori cuvântul România ca un străin. Nu mai pot avea încredere în astfel de oameni. Aș dori din tot sufletul, ca votul universal să nu mai fie folosit. Votul celor mulți va fi mereu folosit împotriva României. De fiecare mercenar aflat la putere. De fiecare cameleon care a uitat că fost botezat într-o biserică creștină. De fiecare suflet rătăcit pe cărările otrăvite ale egoismului . . .

Cu respect,

Eduard Dorneanu
Mălini-3 Ianuarie/2018