Turtucaia

1-6 septembrie/1916
O înfrângere grea. Cumplită. 160 de ofițeri români morți sau răniți. 6000 soldați români morți sau răniți. 480 ofițeri și 28 000 soldați români au căzut prizonieri.
Turtucaia…o rană dureroasă. Iată ce declara pentru presa vremii, plutonierul Nicolae Roşculeţ, din Regimentul 74 infanterie: ,,„În zorii zilei de miercuri, 6 septembrie, am fost porniţi, iarăşi, la atac. Bulgarii ocupaseră tranşeele noastre şi ne-au împroşcat cu un foc bine nutrit de mitralii;după aceea, au început să bată şi cu artileria. Din pricina tirului precis al artileriei inamice, m-am retras cu garda drapelului înspre oraş. Şi a urmat lupta crâncenă până pe la orele patru după-amiază. Colonelul Petrescu, comandantul nostru, care mult ne-a îmbărbătat, văzând că suntem strâmtoraţi şi împinşi spre Turtucaia, a strâns rămăşiţele regimentului şi am dat un ultim atac. Prinşi în focul artileriei, cu mare trudă am putut scăpa – trei voinici din garda mea au fost răniţi. Ne-am îndreptat, după aceea, spre Dunăre, împreună cu alte grupe de soldaţi. Mare învălmăşeală se petrecuse atunci. Ţi se strângea inima de spaima acelei mulţimi înfrigurate, lipsită de conducători, însufleţită de o singură dorinţă chinuitoare, încăpăţânată, poruncitoare:să găsească un mijloc de mântuire, oricare! Căteva bărci răsturnate pluteau pe apă, împinse de curenţi;iar de pereţii lor se izbeau, din când în când, cadavrele soldaţilor înecaţi. În acest răstimp, duşmanul se apropiase şi, cu mitralierele aşezate pe coastă, secera, fără cruţare, rândurile fugarilor. Dându-mi seama că altă scăpare nu poate fi – niciun vapor nu se zărea – m-am dezbrăcat pe pontonul ce furnica de soldaţi, cu hotărârea să trec apa înot. Aveam o datorie mare de îndeplinit:trebuia să scap drapelul – scumpul drapel pe care nu-l părăsisem în timpul luptelor. M-am aruncat în Dunăre. Sergentul Radu mi-a întins drapelul:«Să-l duci cu bine!», mi-a strigat bravul camarad, cu ochii umezi. Cum ornamentul-pajură lipsea, fiind pierdut din pricina izbiturilor căpătate în luptă, drapelul plutea…Toară grija mea era să nu-l scap în apă. Vreme de trei-patru ceasuri m-am luptat cu valurile şi, cu bine, am ajuns pe malul celălalt. O bucurie mare, fără seamăn, m-a năpădit atunci şi am început a plânge ca un copil”.