Eduard Dorneanu

About Eduard Dorneanu

Posts by Eduard Dorneanu :

7,63 ( Chemări mincinoase)

Pământ pârjolit, urme care nu se pot şterge. Un anotimp care îmbrăţişează atât de fierbinte pământul încât roadele iubirii se topesc asemeni unei chemări mincinoase. Mălinii rezistă valului neobişnuit de căldură. Lumea satului nu are timp să se plângă de consecinţele creşterii temperaturii. Deja unii săteni au început recoltarea cartofilor, se strânge fasolea, se pun castraveţii la murat, se adună poamele de prin sutele de livezi ale satului. Gospodinele pregătesc zarzavaturile: morcov , ardei graşi sau capia, vinete, gogoşari şi alte minuni vegetale sosite din sudul ţării iau drumul cămărilor, al beciurilor sau congelatoarelor.
Am vopsit gardul cu lac incolor în ideea că va rămâne culoarea iniţială, cea a lemnului. Dacă anul trecut nu s-a întâmplat nimic deosebit, iar gardul a avut o culoare încântătoare acum nu mă pot lauda cu aceeaşi reuşită: porţile ( atât cele mari cât şi cea mică) au pete negre, urâte. Mă duc în şosea şi privesc cu maximă atenţie gardul. Nu arată bine deloc. Enervat îl sun pe taximetristul Gavril din Fălticeni care face curse regulate pe traseul Mălini-Fălticeni.
-Ce e Eduard, răspunde la telefon Gavril? Vrei să mergi la oraş?
-Nu e asta. Aş vrea să te rog să îmi cumperi nişte lac să dau pe gard. Mi-l aduci când ai cursă spre Mălini.
-Nu mă pricep la vopsele, hai tu la oraş.
-Pe căldura asta? Ce naiba e aşa de greu să cumperi o cutie de lac?
-Nu mă pricep. Hai tu la oraş. Eu sunt în Herla, am doi clienţi care m-au plătit cursă tur retur pentru Fălticeni aşa că dacă vii cu mine te aduc şi acasă după ce cumperi ce ai tu nevoie. Ieşi în centru ca să nu mai vin eu până la tine.
-Ca să nu consumi trei grame de bezină în plus.
Râdem amândoi. Plec către centrul satului. Două autocare au oprit în dreptul casei memoriale Nicolae Labiş. Un domn mustăcios strigă ceva unor copii care filmau cu telefonul spitalul din apropiere şi oficiul poştal. Sâmbăta şi duminica turiştii îşi aduc singurătăţile şi în satul meu. Verdele satului acoperă totul cu bunătate şi înţelegere.
În centru, nu aştept mai mult de opt minute. Dinspre Pîraie, coboară Dealul Vătafului maşina albă a lui Gavril. Urc în faţă alături de şofer nu înainte de a observa cine sunt cei doi clienţi din Herla: o fată tânără şi un domn trecut de şaizeci de ani. Nu îi cunosc personal. Herla este un sat care aparţine unei comune vecine. Cei doi vorbesc între ei în italiană. Domnul în vârstă înjură în italiană, nu am idee pe cine.
-E italian, îmi spune Gavril. Nu ştie nici un cuvânt în limba română, iar puştoaica e nevasta lui.
Italianul îşi aprinde o ţigară de foi, iar noi începem să tuşim imediat.
-Măi Gavril, nenea ăsta cu tricou de interist ne înjură îi spun eu taximetristului.
-Dă-l dracu, e beat mort. Nu simţi cum pute după el?
La intrare în localitatea Sasca, traficul este oprit pe ambele sensuri. O macara încearcă să dea la o parte un camion răsturnat de-a lungul şoselei. Lumea priveşte ca la circ, iar atmosfera pare a fi una destinsă, prietenească. Italianul ne injură din nou. Cu coada ochiului observ cum încearcă să stingă ţigara de umărul tinerei lui neveste. Femeia se fereşte şi nu spune nimic. Îi spun încet şoferului ce se întâmplă pe bancheta din spate. Gavril înghite în sec şi scoate din portofel o sută de euro, banii cu care italianul i-a plătit cursa. Ieşim afară şi taximetristul îi cere italianului să coboare. Cei doi pasageri de pe bancheta din spate se dau jos din maşină, iar ,,domnul” italian continuă să vorbească pe un ton foarte agitat.
-Ce spune distinsul dumitale husband, o întreb pe tânăra femeie?
-Care husband, se precipită ea?
-Soţul tău, bărbatul, tânărul tău armăsar de un milion de ani. Ce tot spune?
– Nu înţeleg nici eu prea bine, răspunde femeia. Ştiu doar câteva cuvinte în italiana, cât să mă descurc şi eu.
Gavril îi întinde italianului banii . Omul este atât de beat încât de abia se mai poate ţine pe picioare. Gavril îl îmbrânceşte şi domnul italian se trezeşte pe spate în şanţul care desparte şoseaua de terenurile agricole din zonă. Oamenii râd. Nimeni nu îi ia apărarea.
-Să înjuri pe cine vrea muşchii tăi , imbecilule, îi strigă Gavril. Ai noroc că e lume pe aici altfel te băgam într-un tomberon şi te uitam acolo! Cum îţi permiţi să arzi cu ţigara o femeie?
Gavril hotărăşte să mergem spre Fălticeni pe un drum ocolitor deoarece durează prea mult deblocarea drumului. Ne întoarcem în Cornu Luncii, apoi prin Baia ne deplasăm către oraş. Nu mai vorbim unul cu altul fiindcă starea de surescitare pare să nu fi trecut. În Baia, urcă în maşină alţi trei bărbaţi care făceau autostopul. Este cald şi mi-aş dori o îngheţată de vanilie uriaşă.
Fălticenii pare un oraş pustiu la orele amiezii. Îmi fac o socoteală simplă: să cumpăr lacul de la magazin sau din piaţă de la negustorii ambulanţi? Aleg piaţa. Am certitudinea că acolo preţurile sunt cu mult mai mici decât în magazinele metalo-chimice . Piaţa nu este nici ea prea populată. Cumpăr rapid lacul la aproape jumătate de preţ .
-Sigur este de calitate, întreb eu pe cel care vindea la tarabă ?
-Măi pui problema? Aiasta i marfî di calitati . Nu-i di ceea di contrabandî.
-Da unde e fabricată că nu scrie pe etichetă, întreb eu curios.
-Api din cîti ştiu eu în Dansk.
-Unde vine asta domnule? E prima dată când aud de localitatea asta.
-Api nu ti supara. Să vedi cî nu cunoşti ghini Europa. Dansk e oraş mari.
-Hai, nu zău, mă apucă râsul. Fie şi aşa. O zi bună.
-Doamni agiută, sănătati.
Nu am timp să mănânc îngheţata aceea uriaşă la care visam şi mă îndrept către ieşirea din oraş unde taximetrele aşteaptă clienţii. Gavril este acolo şi aşteaptă să plece către Mălini. Mai urcă trei consăteni pe bancheta din spate şi plecăm spre casă. În Sasca, drumul a fost deblocat aşa că putem să mergem fără opriri. Căldura nu ne face vorbăreţi ci dimpotrivă ne moleşeşte îngrozitor. Gavril mă lasă în faţa porţii.
-O zi faină, Eduard. Să ne vedem cu bine!
-O zi faină, Gavril! Să ai baftă!
Vopsesc din nou porţile. Lemnul arată acum parcă şi mai urât contrastând în mod evident cu cealaltă parte de gard. Petele negre nu dispar ba parcă sunt tot mai pronunţate în ciuda stratului foarte gros de lac incolor. Motanul Nero se suie şi el pe poartă iar urmele lăbuţelor lui rămân impregnate pe stratul proaspăt de vopsea. La ce ghinion am cu vopsitul..nu mă mai miră absolut nimic. . .
– Eduard, di ci nu ăi vopsît şî porţili, mă întreabă un vecin? Uiti gardu ci ghini o işât.
Nu îi răspund. Mă duc iar în şosea şi privesc porţile. Motanul Nero se caţără iar pe poartă şi mă priveşte vesel.
-Da di undi ăi avut vopsaua asta, mă întreabă vecinul contrariat de contrastul evident al muncii mele.
-Dansk. Aşa mi-a spus ăla de mi-a vândut marfa.
-N-am auzît, se confeseză sincer vecinul.O hi un sat mai nic nu ca a nostru’.
Intru în curte şi mă descalţ. Iarba este răcoroasă şi vie.

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63( Toamnă, cearcăne şi miros de cartofi fierţi)

Cazanul plin de cartofi fierbe pe o pirostrie veche. Vântul ridică aburul deasupra livezii. Apa tremură încet. Miros a fum înecăcios şi a cartofi fierţi. Alimentez focul cu crengile tăiate din copacii uscaţi ai livezii. Nu înţeleg de ce mai toţi pomii sunt atacaţi de o boală ciudată, necunoscută. Soarele mi se aşază în spate ca o povară semipreţioasă. Cocoşul cântă alungând liniştea. E toamnă, da. . .
Porumbul s-a uscat înainte de vreme anul acesta. Merele sunt mult mai mici decât ar trebui, nucile sunt rare şi neobişnuit de tari. Doar prunele sunt foarte gustoase, iar în butoaie fermentează borhotul care va ajunge în cazanele de ţuică. Aburul din cazan îmi intră în ochi şi mă face să lăcrimez. Plec să cumpăr suc de lămâie de la un magazin.
-Toamna a adus numai mizerii, spune cineva în pragul magazinului.
Privesc noile preţuri: 4 lei kilogramul de mălai( grisat), 3,5 lei kilogramul de făină albă, 2,5 lei pâinea rotundă. Oamenii sunt îngrijoraţi, chiar foarte.
-Da ţigarile cât mai costă?
-14 lei, răspunde vânzătorul.
-Atunci salut. Nu mai fumez că doar n-o să îmi vând porcu’ ca să cumpăr ţigări.
Nu râde nimeni. Omul care afirmă că se lasă de fumat este un caz fericit; nu poţi renunţa la mâncare, la respirat, la visare. Creşterea preţului la făina de porumb va duce la scumpirea tărâţelor de grâu şi implicit a cărnii de porc. Asta va însemna că de Crăciun porcii nu se vor vinde bine la obor, iar oamenii se vor mulţumi cu câteva kilograme cumpărate de la magazinele de tip METRO. Ţăranii vor pierde din nou. Vestea creşterii preţurilor la produsele de bază a întristat satul şi a închis în lăzile de zestre ultimele economii. Cei care au pe cineva în strănătate vor răzbate cumva dincolo de iarna apăsătoare a tranziţiei. Ceilalţi se vor chinui până când schimbarea în bine va îngropa neputinţa oamenilor.
– Dă-mi un suc de lămâie din acela ieftin, spun cu voce joasă.
Sticla de doi litri şi jumătate are eticheta roasă de şoareci. Îmi e ruşine să cer altă sticlă şi cum alţi bani nu mai am ies din magazin destul de abătut. Salut două femei care coboară dintr-o maşină cu numere de Italia. Nu îmi amintesc de unde le ştiu deşi ambele se bucură nespus de revederea cu mine.
– Numai bine, Eduard, îmi urează doamnele.
– Sănătate şi mult noroc!, întorc şi eu urările.
Femeile au cearcăne mari care le schimbă cumva fizionomia. Nu îmi amintesc numele lor deşi îmi par foarte cunoscute. Toamna schimbă femeile în lacrimi. Zâmbesc. Primesc atingeri şi alte zâmbete.
În livadă, cartofii sunt potrivit de fierţi. Andreea, vecina mea în vârstă de cinci ani se joacă cu motanul Nero.
– Ce faci băiatuleeee?, întreabă pe motan fetiţa? Vrei cartofiori motănaşuleeee?
– Cartofii sunt pentru păsări, Andreea, dar dacă ai răbdare prăjim seminţe de bostan după ce dau cazanul jos de pe pirostrie. Vrei?
– Da, da vreau!, se bucură Andreea.
Cobor cazanul şi într-o tigaie uriaşă cu găuri pun seminţele de dovleac. Acum mirosul cartofilor fierţi se amestecă şi cu cel de dovleac. Aburul urcă din nou deasupra livezii.
– Da’ îmi cureţi şi un cartofior, întreabă Andreea?
– Sigur că da! Ai răbdare să se răcească un picuţ.
Motanul Nero miroase sticla de suc aruncată în iarbă. Andreea îl mângâie şi motanul se preface că o loveşte cu lăbuţele.
– Ha,ha, ha!, râde micuţa mea vecină.
Dumnezeu plânge sprijinit de cuvintele rămase într-o veşnicie aproximativă. Norii aleargă în întâmpinarea noului albastru.

Din volumul ,,7,63” – Editura Eikon

cop 7,63

7,63 (Rugăciuni şi ochelari de vedere)

Se întorc oamenii de la biserică. Cei tineri pleacă primii fără să mai asculte predica de final. Bătrânii au răbdare deşi trebuie să stea în picioare, iar starea de sănătate nu e tocmai una de invidiat. Glasul preotului este melodios, aproape teatral. Oamenii rămaşi la predică se închină şi murmură încet rugăciuni.
-Consultaţii gratuite pentru ochi la spitalul Mălini! Ochelari la preţuri convenabile, reduceri mari!
O maşină cu girofar şi staţie se plimbă pe uliţele satului. O voce de bărbat cheamă sătenii la spital pentru consultaţii gratuite, dar şi pentru a cumpăra ieftin ochelari. Mesajul audio se repetă la nesfârşit stârnind ilaritatea. Volumul staţiei este dat la maxim. Chemarea la consultaţii gratuite se aude şi în biserică. Sfinţii ascultă miraţi.
În cimitir, florile de toamnă au înflorit pe morminte. Dacă ar lipsi crucile ai putea crede că o grădină parcelată în loturi mici înconjoară biserica.
-Consultaţii gratuite pentru ochi la spitalul Mălini! Ochelari la preţuri convenabile, reduceri mari!
Chemarea se aude obsedant. Ridic o coroană pe care vântul a trântit-o la pământ. Florile albe , artificiale se împrăştie peste tot. Mă prefac că nu s-a întâmplat nimic şi intru în vorbă cu un consătean care şterge un felinar de praf.
-Bună ziua! Ce faceţi?
-Bună ziua, Eduard. Iaca şterg felinaru’ că s-o murdărit di la ploaia di ieri.
Mă uit şi la crucea de ciment.Pe ea este scris numele omului şi al soţiei lui.
-V-aţi aranjat mormântul încă din timpul vieţii.
-Da’ am prins loc mai în faţă şi am adus meşteri să ni facă mormântu’ aşa cum vrem noi. E mai sigur aşa.
-Da, înţeleg.
-Tăţi murim. Macar să ştim unde ne ducem.
-Corect.
Mă gândesc cum e ca în cimitir o cruce să poarte numele tău, iar tu să fii încă în viaţă. Cimitirul din Mălini este plin de cavouri şi cripte ale unor oameni încă vii. Acum jumătate de an am văzut cum un om se fotografia lângă crucea sa. Imaginea aceea a mi-a rămas în minte mult timp.
-Consultaţii gratuite pentru ochi la spitalul Mălini! Ochelari la preţuri convenabile, reduceri mari!
De la biserică până la spital este puţin de mers.
-Dacă e gratuit, mergem spune cineva.
-D-apoi cum nu, răspunde un altul.
Curtea spitalului se umple de oameni care aşteaptă să fie consultaţi gratuit. Mă întorc acasă nici supărat, nici vesel. Pe banca de lemn din faţa bucătăriei de vară, mama a lăsat Psaltirea şi ochelarii de vedere. Clatin din cap şi beau o cană de apă rece. Da. . .

Din volumul ,,7,63” – Editura Eikon

cop 7,63

7,63 (Vechea nelinişte)

Toamna udă cu rouă rece vechea nelinişte. Copacii rostesc rugăciuni păgâne, melodioase. Păsările iau calea răsăritului lăsând în urmă ruginiu şi aburi aromaţi. Cocoşii fragmentează tăcerea dimineţii. Dau cu piciorul oboselii care îmi sărută genunchii. Sub pământ, femeile moarte în haine de împrumut tresar sub un imbold de aer neînsemnat. Demonii cântă în curţile celor bolnavi de grandomanie. Toamna dansează frenetic cu norii sălbatici. Le recunosc dansul. . .
Sub nucul Sybil golesc sacii de cartofi culeşi de pe câmp. Nucului i-am dat acest nume în glumă. În timp, copacul a crescut, iar numele a devenit un reper cât se poate de serios. Acum mă bucur:copacii care poartă un nume deschid porţile veşniciei. Îl mângâi pe coaja verzuie. Undeva în irealul albastrului un înger îşi deschide palmele. Ştiu asta. . .
Nu am mulţi saci de cartofi, dar ei trebuie neapărat sortaţi după mărime:cartofi de consum, cartofi de sămânţă, cartofi mici folosiţi pentru hrana păsărilor. Răstorn primul sac şi praful mă cuprinde ca o haină de penitenţă. Tuşesc şi încep să aleg cartofii. Fiecare cartof îmi simte căldura palmelor. Sunt nevoit să fiu mai atent ca în alţi ani pentru că unii cartofi sunt deja moi din cauza secetei. Să mai răstorn un sac. Pff, praf, mult praf.
La câţiva paşi de mine o cârtiţă ridică un muşuroi de pământ. Motanul Nero aşteaptă cu simţurile încordate gata să intervină pentru a captura ,,inamicul” venit din subteran. Cărtiţele sunt foarte inteligente, iar şansa motanului pare a fi una foarte mică. Mă aşez pe scaun şi aştept deznodământul acestui eveniment deosebit din livada mea. Nero se ridică în două lăbuţe apoi dă la o parte pământul proaspăt de pe muşuroi. Se iveşte o gaură în pământ. Motanul scoate cârtiţa şi o aruncă în aer.
-Bravo, Nero!, strig eu fericit de reuşita motănaşului.
Răstorn alt sac de cartofi. Încep să miros a pământ proaspăt răscolit. Nu îmi displace asta: mirosul de pământ este unul sfânt şi face legătura dintre uman şi veşnicie. Pe o creangă a copacului Sybil un melc a scos corniţe de sub cochilie. Tata spunea că în livadă vin adeseori sufletele celor care au trăit în locul respectiv. Asta înseamna că bunicii mei se plimbă uneori de mână prin iarba de umbră, mângâie gutuii şi se bucură de roşeaţă merelor ionatan. Poate asta înseamnă că şi tata atinge frunzele vişinilor şi îsi odihneşte veşnicia sub ramurile mărului pădureţ. Livada este locul în care nu există singurătate. Gesturile celor care au trudit cândva aici se regăsesc în fiecare mişcare a celor vii. Pământul păstrează amprenta energetică a tuturor Dornenilor care au muncit şi au iubit pământul. Da. . .
După sortare duc cartofii mari într-un loc acoperit. Cartofii de sămânţă şi cei mici i-am adunat în saci. Nu am roabă de fier aşa că folosesc o tărăboanţă din lemn aşa cum se mai văd în ziua de astăzi doar prin muzee. M-am obişnuit cu ea deşi este foarte greu de ridicat chiar şi goală. O încarc cu doi saci: cam o suta de kilograme cântăresc cartofii. Este greu de transportat povara pentru că roata tărăboanţei se încurcă în pietre şi smocuri de iarbă. Nero aleargă înaintea mea fericit. Zâmbesc şi eu.
Dinspre bucătăria de vară vine miros de mămăliguţă caldă. . .

Din volumul ,,7.63” – Editura Eikon

cop 7,63

7,63 (Ferestre închise)

Vântul mângâie tuia din faţa casei. Noaptea exilează într-un nou labirint oamenii singuri şi punctele cardinale. Ferestrele stau închise asemeni verbelor care nu se vor conjugate . Îngerii de pază recită poeme. Ecoul lor calibrează durerea. Visele stau gata să înflorească pe tavanul aşteptării. Culoarea ternă a orelor târzii doare.
Mărul bătrânei Ema, vecina mea se scutură sub asaltul vântului de noapte. Merele cad cu zgomot pe tabla casei mele.
-Buuuum, se aude zgomotul proiectilelor vegetale.
-Nu te teme!, prietene, încurajez pe motanul Nero care a tresărit pe fotoliu. Nu te teme. E doar vântul de seară care se joacă cu pomii din livezi. Nu te teme.
Nero scutură din cap, se scarpină şi cască fericit. Adoarme la loc. Prima dată am dormit singur în casă acum foarte mulţi ani pe vremea când tata a plecat la tratament într-o staţiune. Eram elev în clasa întâi, iar mama lucra noaptea cam o dată la 3 zile. Am spus imediat că nu o să îmi fie frică să dorm singur şi că nu este necesar să îmi explice pe larg ce am de făcut. Mama insista cu explicaţiile: ferestrele trebuie să fie închise, nu trebuie să mă tem de zgomote şi nici să mă sperii când şi dacă se întrerupe curentul electric de la centrală. Mama a plecat foarte îngrijorată deşi eu mă lăudasem că sunt foarte curajos. Ferestrele erau înalte. M-am urcat pe scaun şi am verificat de mai multe ori dacă sunt închise ermetic. Apoi peste sat cineva a lăsat o perdea negră. Am rămas ore bune lângă geam privind curtea, via, gardul. În casa unde locuieşte astăzi Ema locuia Maria, o rudă a mea mai îndepărtată care nu prea ieşea din casă. Din acelaşi pom ionatan din care astazi vântul aruncă cu mere cădeau şi atunci fructe viermănoase pe acoperişul casei mele. La ora 22 programul tv a luat sfârşit iar curentul a fost oprit undeva în jurul orei 23. Îmi amintesc că pâna la ora 23 am scris pe o foaie de hârtie de multe, foarte multe ori ,,Nu îmi e frică să stau singur noaptea acasă”. Am rămas mult după miezul nopţii privind pe fereastră întunericul nopţii de septembrie. Am adormit greu şi pentru puţin timp. Undeva în jurul orei 4 jumătate am auzit zgomotul autobuzului care pleca din satul Văleni, traversa Poiana- Mărului şi Suha şi oprea în staţia din centrul Măliniului apoi contiunua drumul către Cornu Luncii, Sasca, Rădăşeni şi avea ca punct final oraşul Fălticeni. Zgomotul făcut de autobuz mi-a adus zâmbetul pe buze: mai rămăsese o jumătate de oră până începea programul la radio, iar peste două ore şi jumătate mama termina garda de noapte şi urma să vină acasă. În nopţile care au urmat, ritualul singurătăţii s-a repetat: copilul care eram privea pe fereastră apoi asculta cum se joacă vântul cu pomii, iar spre dimineaţă mă trezea zgomotul autobuzului care vestea noua zi. Ferestrele rămâneau întotdeauna închise ca o promisiune pe care nu o puteam încălca. Nici astăzi nu am înţeles de ce mama insista atât de mult ca ferestrele să fie închise. Poate că ferestrele care separă copii singuri de nopţile de septembrie sunt un fel de îngeri transparenţi pe care te poţi baza în alungarea temerilor de orice fel. A trecut foarte mult timp de atunci: tata a murit, Maria a murit, autobuzul nu mai trece la ora 4 şi jumătate pentru că oamenii nu mai au de ce să meargă la Fălticeni, mărul a îmbătrânit şi rodeşte rar fructe tot mai viermănoase, ferestrele par mai mici iar întunericul mai puţin apăsător.
Privesc pe fereastră. Păsări mari de noapte au poposit pe acoperişul fântânii. În copilărie dacă aş fi văzut aşa ceva m-aş fi speriat îngrozitor.
-Buuum, se aud merele în picaj pe acoperişul din tablă al casei.
Îngerii de pază adună merele căzute, pregătindu-le pentru veşnicie . Le fac semn cu mâna dreaptă. Luna iese dintre nori şi se aşază speriată între întunericul toamnei şi amintirile mele.

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( 1 octombrie)

Am mai uitat încă un an. Treptele de ciment ale casei îmi strigă primele numele. Copacii zâmbesc cerului şi se roagă pentru mine. Tuia, gutuii, vişinii, nucul Sybil, mărul ionatan, mărul pădureţ, prunii şi puiul de mălin vorbesc Domnului în numele sfintelor amintiri . Toamna sărută roşiile din geamul bucătăriei de vară, iar eu culeg umil ultimii ciorchini de struguri. Albastrul coboară ca o respiraţie divină şi simt mângâierea Dornenilor adormiţi întru veşnicie.
Vântul deschide poarta dinspre drum. Frunzele teilor plantaţi pe marginea şanţului sunt aduse în curte de aripile nevăzute ale unor îngeri. Simt legătura firească cu veşnicia. Paşii mei ridică nori, păsări şi zmeie de fum.
Strugurii au gust de soare bolnav. Din boabele lor ţâşneşte suc negru care îmi pătează cămaşa. Petele înghit albul şi formează imagini fantastice cu o simbolistică deosebită.
Mama îmi strigă că ar fi timpul să cumpăr pâine neagră pentru masa de prânz. Da, are dreptate trebuie să cumpăr pâine.
-Neapărat să fie neagră, mai strigă o dată mama din uşa bucătăriei de vară.
-Neapărat neagră, repetă Dornenii de dincolo de albastru.
-Neapărat neagră, suspină şi Domnul învârtind clespidra.
Număr mărunţişul şi văd că nu am destui bani ca să cumpăr două pâini. Cumpăr doar una iar restul îl ţin pentru altădată. Pâinea pare a fi veche dar asta contează foarte puţin.
Am mai uitat încă un an. Da. . .

Din volumul ,,7,63”-Editura Eikon

cop 7,63

7,63 (Ritualuri de toamnă )

Toamnă. . .Dumnezeu ascunde ploile departe de satul meu. Albastrul veghează paşii truditorilor, trapul cailor de povară şi roadele pomilor tineri. Razele soarelui îmbujorează merele ionatan. Vântul aleargă de la un ogor la altul binecuvântând frunzele căzute şi palmele muncite ale consătenilor mei.
Secer porumbul. Pentru fiecare plantă trebuie să mă aplec şi să o tai la câţiva centimetri de sol. Fiecare strujan (cocean) de porumb are povestea lui: unii sunt aplecaţi înspre dreapta de furtunile care au măturat ogoarele în luna iulie, alţii sunt piperniciţi de seceta verii, iar unii, destui de puţini se înalţă la peste doi metri ca nişte ciclopi vegetali rămaşi pe ogoare după ce mitul din care făceau parte a fost uitat. În lanul de porumb se vede şi cărarea lăsată de copiii vecinilor care în perioada în care cireşul de pe hat avea roade îl vizitau foarte des. Zâmbesc. Leg snopi mari de strujeni. Pănuşele îmi zgârie braţele. Număr snopii: 160. Voi încerca să car câte patru o dată: doi sub fiecare braţ. Asta ar însemna patruzeci de drumuri dus-întors.
Aşez o beldie lungă între un vişin şi un prun aproape uscat. Snopii de porumb îi aşez de o parte şi de alta până când îi voi da cuiva care are animale şi îi poate folosi ca hrană. Ridic primii patru snopi. Fiecare muşchi al braţelor este folosit la maxim. Picioarele se mişcă într-un ritm alert. Orice oprire înseamnă renunţare. Nu pot lua pauză pentru că apoi mi-ar veni foarte greu să reiau munca. Fluvii de transpiraţie îmi desenează pe faţă imagini dureroase. Alţi patru snopi. Nu mai simt oboseala. Fiecare metru este o cucerire, orice semn roşu făcut pe pielea mea de frunzele uscate ale porumbului este o dovadă a încăpăţânării mele. Patru snopi, încă patru, încă. . .
E trecut de prânz. Am terminat de aşezat snopii de porumb. Ogorul a rămas gol şi trist. Dau foc vegetaţiei uscate rămase împrăştiată peste tot: vrejuri uscate de fasole, lobodă sau strujeni de porumb rupţi în bucăţi. Fumul urcă drept către albastru, iar cei plecaţi în veşnicie simt mirosul toamnei ca pe un abur liturgic adus de rugăciunile curate ale urmaşilor. Din livadă văd cum pe coastele imaşului alţi truditori dau foc vegetaţiei. Mălinii miros a toamnă. Ploile stau departe de satul meu. Dumnezeu ne ajută ca să ne putem strânge în tihnă roadele. Ridic cu furca multe lobode uscate. Focul pârâie vesel. Mă dor palmele. Din braţul stâng îmi curge câteva picături de sânge chiar în foc. În spatele meul îngerii stau ghemuiţi privindu-mă cum duc ritualul până la capăt. . .
Miros a fum. Culeg din mărul pădureţ un fruct mic şi viermănos. Muşc din el cu poftă. Ce bine e acasă…

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Toamna şi Iva)

Mălinii privesc cu uimire prima brumă a toamnei. Pomii îşi scutură ultimile roade. Strigătele copiilor deschid ferestrele caselor. Apa Moldovei curge învolburată, semn că undeva la munte a plouat astă noapte. E frig şi din nările cailor care aduc de la câmp snopi de porumb, ies aburi groşi. Toamna îşi arată asprimea. Palmele ei reci caută urmele îngerilor. Clopotul satului răsună trist: undeva a murit cineva. Sufletul lui urcă deasupra durerii şi numără florile de toamnă de pe mormintele celor plecaţi dincolo de albastru.
Ajung în Fălticeni înainte de ora zece. Am timp să cumpăr un cadou pentru Iva. Iva este o bulgăroaică stabilită în Fălticeni din anii ’90. Deşi nu este o frumuseţe a fost şi bănuiesc că încă mai este curtată de cei mai bogaţi bărbaţi din zonă. Singura ei afacere pe care eu o cunosc este un bar deschis nonstop unde se servesc cele mai ieftine băuturi din oraş, iar noaptea prostituatele aşteaptă eventualii clienţi. Totuşi Iva este foarte bogată. În garaj are patru autoturisme (dintre care două de teren) înmatriculate în Bulgaria. Apartamentul în care locuieşte este plin de obiecte de artă deşi bănuiesc că unele dintre ele sunt doar falsuri. Astazi este ziua ei de naştere. Nu cred că aş fi ţinut minte data aniversării Ivei dar tot pe 9 octombrie este ziua de naştere a regretatului Adrian Pintea şi fără să vreau am legat cele două evenimente unul de altul. Am cincizeci de lei pe care i-aş putea cheltui pentru un cadou. În piaţă găsesc flori scumpe şi îngrozitor de urâte.
-De unde aţi adus florile astea?, întreb supărat. Aţi jefuit mormintele celor decedaţi acum doi ani? Arată îngrozitor.
-Cumpără din plastic dacă astea nu-ţi plac, îmi răspunde o doamnă intrigată de pretenţiile mele.
-Sunt din Olanda aduse, spune şi cea care vinde. Uite ce frumoase sunt.
Nu mai cumpăr nici o floare. Renunţ şi la cadou. Mă îndrept spre blocul Turn rugându-mă în gând ca Iva să nu fie acasă.În faţa blocului, doi copii de şcoală primară îşi împart pumni şi se înjură în hazul unei asistenţe formate din pensionari şi elevi de liceu. Trei liceene cu fuste scurte mănâncă un fel de covrigi cu mac şi povestesc nu ştiu cui la telefon ce se întâmplă.
-Să-mi dau palme, spune cuiva la telefon una dintre fete. Fac poze cu telefonul şi îţi trimit să vezi şi tu.
Cei doi puştani sunt plini de sânge. Îi evit şi ajung la intrarea în bloc. Iva tocmai ieşea.
-La mulţi ani ! Nu ţi-am luat nimic cadou. Ştiu că eşti grăbită. Am vrut doar să îţi urez multă sănătate şi o groază de alte chestii. Îi sărut mâna şi dau să plec.
-Te rog să nu pleci. Mergi cu mine până undeva? Te rog.
-Nu merg la petrecerile tale pentru că ai prieteni burtoşi şi plictisitori.
-Nu ştie nimeni că e ziua mea. Vreau să merg la Mănăstirea Slatina. Plătesc acolo rugăciuni pentru ca să îmi meargă bine. Aşa fac în fiecare an de când sunt în România.
-Serios? Hai că pe mine mă poţi lăsa în Mălini.
-Vreau să mergi cu mine până acolo. Nu îmi place să merg singură.
-Mda. Hai că tot nu ţi-am adus cadou. Măcar să te însoţesc.
Iva mă ia de braţ. În faţa puştanilor însângeraţi se opreşte şi izbucneşte:
-Imbecilii dracului. De ce vă bateţi aici aurolacilor?
Scoate din poşetă un spray pentru autoapărare şi îl agită . Cei doi puşti se opresc şi se uită miraţi la noi.
-Foloseşti sprayul sau stăm aşa până la a zecea Înviere, întreb supărat?
Liceencele continuă să filmeze cu telefoanele mobile. Iva foloseşte sprayul dând un jet în aer deasupra tuturor. Mirosul de piper deschide apetitul de înjurături al pensionarilor care ne binecuvântează în fel şi chip. Respir greu. Puştanii fug, iar Iva se ia la ceartă cu un domn foarte în vârstă care îi reproşează că foloseşte sprayul deşi nu era neapărată nevoie:
-De ce dai cu spray? Nu vezi că suntem oameni bolnavi pe aici şi ni se face rău?
-Mă plictiseşti. Nu ştiu de ce stau eu de vorbă cu unul ca tine.
-Bulgăroaică rea cu ceafa mare.
Iva e gata să folosească din nou sprayul. Mă aşez între ea şi domnul în vârstă şi îi cer să plecăm de acolo.
-Vrei să ajungi la mănăstire şi te lupţi cu bătrânii? Foarte frumos!
-A spus că am ceafa mare.
-Este un clişeu. Îţi spune aşa pentru că eşti bulgăroaică. Hai să plecăm, odată!
Garajul uriaş al Ivei este ceva de speriat. Patru autoturisme de lux sunt parcate într-un spaţiu imens în comparaţie cu garajele celorlalţi. Pe pereţi sunt postere cu fotbaliştii echipei Tom Tomsk.
-Ăştia nu sunt ruşi?, întreb foarte mirat.
-Cine?
-Tom Tomsk. ăştia.
-Ei şi ce dacă. Mie îmi plac.
Urcăm în Range Rover. Mă uit încruntat la Iva care tocmai scoate din poşetă un teanc gros de bacnote euro. Deschide torpedoul şi mi se pare că aud demonii cum râd de noi undeva într-un purgatoriu cu miros de spray paralizant. Plecăm plictisiţi, iar la ieşirea oraşului o rog să ia de la autostop doi elevi de liceu care făceau autostopul. I-am recunoscut: ambii locuiesc în Mălini, unul pe o uliţă din apropierea oficiului poştal, iar celălalt în apropierea bisericii. Şoseaua nu este aglomerată. Iva conduce cu viteză foarte mare, undeva la vreo 170 de kilometri pe oră. În câteva minute trecem de Rădăşeni apoi gonim către Sasca de parcă fugim de un pericol iminent. Iva reuşeşte să depăşească o ambulanţă şi maşina pompierilor care se îndreptau (presupun) către un eveniment. Lăsăm în urmă şi Sasca, iar în apropiere de Cornu Luncii, Iva reduce viteza dar nu cu mult . După cinci minute ajungem în centrul Măliniului. Iva opreşte, iar cei doi elevi vor să plăteasca. Un drum până la Mălini costă şapte lei dar cei doi scot numai cinci lei şi vor să îi dea Ivei. Bulgăroaica face un gest înspre ei, dar eu o reţin.
-Lăsaţi băieţi, nu daţi bani, le spun eu.
-Mulţumesc, spun cei doi dându-se jos din maşină bucuroşi.
Mă uit la Iva furios:
-Ai ajuns să iei bani de la elevi? Ai torpedoul bucşit de euro şi te lăcomeşti la 5 lei de la nişte copii!
-M-am prefăcut, răspunde Iva.
-Precis. . .
Ajungem la mănăstirea Slatina după un sfert de oră. Iva cunoaşte pe aici şi suntem duşi de către o măicuţă la o chilie unde mai multă lume aşteaptă să intre pentru a plăti acatiste şi eventual să se spovedească. Luăm loc.
-Pe mine m-a ajutat mult, spune o doamnă. Copilul meu a intrat la ingineri şi ne merge bine în casă.
-La ingineri se intră cu examen de dosare. Nu trebuia decât să completeze un formular, ironizez eu.
-Termină, mă calcă pe picior Iva.
Lumea aşteaptă să intre la preotul mânăstirii. Iva este luată înaintea celorlalţi. Bănuiesc că euroii din torpedou vor ajuta la mântuire la fel de mult ca şi rugăciunile. Iva nu stă mult. Se întoarce veselă plină de speranţă. Plecăm nu înainte de a repeta doamnei care se laudă că are copil student.
-Examen de dosare , doamnă.
– Domnule nu fiţi necivilizat.
-La revedere. Nu am mai auzit să plăteşti la mănăstire ca să intre la facultate cineva care susţine examen de dosare.
-Unde nu e credinţă nu ai ce să ceri.
Iva râde. Urcăm în maşină şi mă sărută pe obraz. Oamenii care aşteaptă în parcare se uită intrigaţi la noi de parcă am comite o blasfemie. Plecăm veseli fiecare cu gândul la altcineva. Toamna ne aruncă aşteptarea pe şoseaua acoperită de frunze şi umbre ale unor îngeri care şi-au pierdut stăpânii.
-Noi nu o să ne certăm niciodată, spune încet Iva.
-Nu o să ne certăm, răspund eu privind torpedoul rămas gol.
Cobor în Mălini. Iva îmi face semn veselă şi demarează către oraşul unde toată lumea o vede ca pe o femeie de o răutate extremă. E mult mai frig. Toamna îşi arată cu durere asprimea. Orele se rostogolesc agonizant către o nouă întrebare.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7.63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Copaci căzuţi)

Frunzele aşteaptă vântul pentru marele salt. Pământul cheamă ruginiul la odihnă şi vis. Merii, gutuii, prunii şi cireşii se dezbracă încet pentru a acoperi oasele din piatră sălbatică ale Gheei. Şoapte venite din albastru mângâie micile vietăţi. Furnicile se ascund în labirint, aricii se pregătesc pentru hibernare, iar pisicile renunţă la plimbările nocturne. Drujbele taie necontenit trupurile copacilor căzuţi. Toamna strigă dealurilor numele celor care au plecat în călătorii din care întoarcerile sunt imposibile. Singurătatea adună fructele uitării.
Sparg lemne. Toporul se opreşte des în nodurile cioatelor. Ar trebui să folosesc pene din fier sau un mai din lemn cu capete rotunde dar nu am aşa ceva în gospodăria mea. Andreea, vecina în vârstă de cinci ani se aşează pe aleea de ciment şi se confesează:
-Gonzo a mâncat din greşeală o găină şi tata l-a legat!
Gonzo este un căţel de talie mică şi aparţine familiei Andreei. Adevăratul lui nume este Bobiţă, dar eu îi spun Gonzo, iar Andreea a adoptat noul nume deoarece i s-a părut a fi unul special. Obişnuiam să mă joc cu el. Acum Gonzo simte robia lanţului. Andreea este tristă.
Sparg în continuare lemne. Andreea mă ajută şi aşază cum poate şi ea lemnele tăiate în tărăboanţă. Ridic toporul de sute de ori. Lemnul se împotriveşte în fel şi chip. Bradul se despică mai uşor, dar fagul, mai ales carpenul sunt lemne de esenţă tare, ele se opun.
-Am visat urât aseară, spune Andreea. Mi-a fost frică.
-Nu are de ce să îţi fie frică, o consolez zâmbind. Visele nu sunt adevărate. Adică nu toate.
-Da’ al meu cum a fost?
-Ce ai visat?
-Am visat o noapte mare.
Toporul se înfige într-o cioată. Mă chinui o jumătate de oră, dar reuşesc să scot oţelul toporului din lemn.
-Nu este un vis adevărat, încerc eu să fiu convingător.
-Nu e?
-Precis, nu este.
Arunc toporul şi mă aşez pe trunchiul unui brad uscat. Pe deasupra casei mele trec nori şi păsări grăbite. Frunzele pomilor aşteaptă marele salt. Octombrie adună ultimele semne de verde. Îngeri mov închid pleoapele muribunzilor. Dumnezeu împarte tristeţea în doze mici celor născuţi marţea. Visele nu sunt adevărate. Nu toate. . .

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63