Eduard Dorneanu

About Eduard Dorneanu

Posts by Eduard Dorneanu :

7,63 ( Campanie electorală )

E frig. Dimineaţa lasă urmele brumei pe acoperişul de tablă al casei mele, pe gard, pe clopotele bisericii. Ceaţa acoperă rănile Gheei . Haturile livezii par tuşele alb-ruginii ale unui teren de luptă din care lipsesc gladiatorii. Pământul strigă către albastru cuvinte neînţelese. Vântul plânge în cimitirul satului printre crucile de ciment care domină nemişcarea. Pe imaş, caii se aleargă unul pe altul ca într-un joc al tinereţii şi uitării. Suha nu îşi odihneşte undele şi taie în continuare drum pieziş printre prundurile ostile . Pe coastă, în apropierea Prisosului umbre negre vestesc că iarna răspunde întrebărilor ancestrale. Corbi flămânzi se pierd în negurile Stânişoarei. Noiembrie îngenunchiază în faţa caselor părăsite. Dumnezeu deschide cartea durerii şi strigă numele celor rătăciţi. Semnele de foc iau locul pleoapelor închise. Îmi simt palmele reci.
În faţa magazinul din apropierea casei mele au oprit mai multe căruţe încărcate cu lemne de foc. Caii sunt acoperiţi cu pături pentru a fi protejaţi de muşcătura gerului. Bărbaţii se cinstesc cu vodcă, iar copiii îşi cumpără dulciuri. Deşi cei mici ies încărcaţi cu pufuleţi, bomboane sau covrigi privirile lor sunt asemănătoare cu ale celor maturi. Zâmbesc şi trec printre ei vesel: copiii din Mălini sunt români pursânge, au în ei gena luptătorilor neînfricaţi. Îmi dau bineţe şi le răspund politicos. Oamenii ciocnesc şi îşi urează toate cele bune:
-Doamne agiută, spune cineva.
-Dă’i Dumneazău sănătate la tătî lumea, spune altcineva.
Intru în curte cu sufletul curăţit de orice temere. Pe şosea trec carele încărcate cu lemne. Oamenii mă mai salută o dată. Le răspund cu zâmbetul pe buze. Un microbuz opreşte în apropiere. Din el coboară opt tinere îmbrăcate la fel. Pardesiile, fustele, ciorapii, până şi cizmele lor au aceeaşi culoare. Frumuseţea lor nu trece neobservată: trecătorii le privesc insistent neînţelegând rostul lor în Mălini, într-o zi de sâmbătă. Două dintre ele intră în curtea mea şi realizez imediat că le cunosc pe fete. La ieşire din Fălticeni există un motel unde îşi fac veacul şi câteva prostituate. Unele dintre ele sunt prostituate de lux fiind vestite nu doar pentru frumuseţea dar şi pentru taxele nesimţit de mari percepute. Deşi mai nimeni nu îşi permite ,,o oră de meditaţie” cu ele, sunt foarte cunoscute atât în Fălticeni cât şi în satele apropiate.
-Ceao, îmi spune Maşa. Uite din partea partidului nostru câteva pixuri, un blocnotes, pliante. Fii băiat ţuţi şi votează pe cine trebuie.
-Mă omori, Maşa , râd eu din toată inima. Cum de v-au scos şi pe voi la campanie?
-Da’ ce avem noi? se amestecă şi Liuba în vorbă, gata să izbucnească în râs.
-Să nu spuneţi că v-au dat cetăţenia română şi acum prestaţi la domiciliul clienţilor contra voturi, continui eu uimit.
-Hahahaha, râd cele două.
Liuba îşi aprinde o ţigară.
-Aşa au promis. Mare lucru nu e să împarţi pixuri şi pliante. E cam frig şi mă strâng cizmele da’ nu contează.
-Da’ aruncă undeva naibii pixurile şi spune la ăia cu microbuzul că aţi fost peste tot, continui eu contrariat. Sunt nişte mincinoşi. Nu cred că vor interveni pentru voi. Dacă au ajuns să scoată în campania electorală şi damele de companie chiar că vine sfârşitul lumii.
-Da’ au promis . Avem nevoie de paşapoarte româneşti ca să ajungem în UE.
-Asta cred. Mai bine suciţi capul la un moş cu bani. Ăştia de la partide nu sunt obişnuiţi să se ţină de promisiuni.
-Cu moşii durează. Până ne rezolvă trece mult timp.
Aprinde şi Maşa o ţigară. E blondă, ochi negri, buze senzuale.
-Cred că ai dreptate, îmi spune Liuba.
-Ştiu.
-Aruncăm pixurile la tomberon şi spunem că am fost peste tot. Doar nu ne verifică nici dracu’.
-Mai lasă-mi mie pixuri, mă bucur eu de un cadou neaşteptat.
-Nu sunt bune, puiule. Toate sunt defecte. Le-au luat ăştia de undeva aproape de pomană şi apoi au pus numele candidaţilor. Nu îi interesează că nu funcţionează.
Privesc uimit noul tip de campanie electorală la sate: prostituate împart pixuri defecte. Le aduc cafea şi fetele râd vorbind între ele în limba rusă.
-Vedeţi că ştiu şi eu limba rusă, încerc eu să mint cu o mină serioasă.
Fetele râd. Motanul Nero se apropie de ele, iar fetele îl mângâie cu mare drag. Nero nu este interesat nici de pixuri, nici de candidatura nu ştiu cărui domn de care nu a auzit nimeni până acum.
-Noi plecăm , spune Liuba. Mulţumim pentru cafea. Când vii în oraş să ne cauţi. Facem cinste.
-Cu ce, întreb eu foarte curios?
-Las’ că vezi tu atunci. Da’ să nu vii sâmbăta sau duminica fiindcă atunci avem ,,cursuri”.
-Ok, fetelor. Multă baftă !
-Şi , ţie. Pa!
Prostituatele pleacă mai departe. Ceaţa le ascunde frumuseţea şi ruşinea. Niciunul dintre cele patru pixuri primite nu funcţionează. Blocnotesul are pagini subţiri, urâcioase. La televizor, un domn laudă modul civilizat în care se desfăşoară campania electorală. Microbuzul se întoarce şi în el urcă cele opt prostituate de lux. Ceaţa se înteţeşte. Bruma apasă roadele neculese din mărul pădureţ. Începe un meci de box, iar unul dintre participanţi este rus. Nu îmi plac coincidenţele aşa că închid televizorul şi ies afară. Nero se urcă pe poarta gardului şi cască plictisit. Arunc la tomberon pixurile.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Oameni, animale de sacrificiu şi otrăvuri convenţionale)

Ceaţa de la ora şapte înnobilează tristeţea cu paşii grăbiţi ai sinucigaşilor. Umbrele ies din case pentru a respira durerea. Ziua de luni este şoapta răguşită a unui heruvim înainte de cădere. Luminile se sting pe griul tăcerii. Caut imagini vechi de-a lungul şoselei. Asfaltul geme. Albul iluziei trasează linia vieţii pe aleile parcurilor.
Coborâm din microbuz în faţa bisericii. Urcăm treptele cu indiferenţă şi plictis. Ocolim clădirea şi intrăm în cimitir.
-Pariezi şi tu, mă întreabă Costel?
-Nu, răspund eu amuzat. Am înţeles că pariurile încep de la o mie de euro. De unde naiba atâţia bani?
Cimitirul se populează cu oameni şi câini. Pe majoritatea oamenilor îi cunosc: sunt cei care mizau zilnic la casele de pariuri sume uriaşe. După un timp au realizat că, oricât ar paria, nu câştigă nimic, doar casele de pariuri se umplu de bani. Cineva a venit cu o idee ciudată: să parieze între ei şi astfel banii nu vor lua drumul celor care patronează pariurile legale. Au căutat şi o locaţie care să nu bată la ochi pentru un asemenea demers. Cimitirul a fost prima şi ultima propunere. Întâlnirile au loc lunea dimineaţa.
-Arbitrezi? întreabă un avocat mirosind a ţuică.
-Nu ştiu ce să spun. De ce aş face-o eu?
-Nu pariezi. Nu ai nici câini care participă. Eşti numai bun de arbitru.
-Pe bune?
-Sigur.
Omul îmi dă un baston cu electroşocuri şi pleacă în grupul celor care se pregătesc pentru a paria.
-La ce naiba e bun bastonul? întreb pe Costel care mănâncă brânzoaice uriaşe.
-Verifici dacă e moartă dihania. Dacă mişcă după ce îl atingi înseamnă că e viu.
-Pe cine să ating?
-Pe câini, cum pe cine.
Costel mânâncă lacom. Puloverul negru s-a umplut de pulbere fină de zahăr. Omul arată de parcă tocmai a tras pe nas o priză de cocaină şi este pe deplin fericit. Mă prefac că vreau să îl ating cu bastonul.
-Băă, ai grijă cu ăla, nu fii nebun, strigă contrariat Costel.
Pariorii vin către noi. Primii doi participanţi sunt doi câini comunitari de talie mare. Proprietarul câinelui alb este multimiliardar, cunoscut ca mare amator de lupte sângeroase şi femei asiatice. Câinele pe care pariază este de o hidoşenie aparte:
-Parcă este un metis rezultat din încrucişarea unui parlamentar cu un Saint Bernard muribund, glumesc eu. Ia, Costel, arbitrează tu. Mie îmi e milă.
Costel, vesel, ia bastonul şi dă noroc cu oamenii care deja au început să mizeze . Cel de-al doilea câine este negru, apatic, pare bolnav. Maestrul de ceremonii leagă câinii de două cruci din ciment şi aduce un cântar. Cineva îi aduce carne, iar omul taie hălci mari.
-250 de grame fiecare, vă rog verificaţi.
Oamenii sunt mulţumiţi. Pe fiecare halcă de carne este pulverizat un spray. Nu am idee la ce foloseşte.
-Câinele care moare primul pierde. Se verifică cu trei atingeri de baston. Dacă nu mişcă, a pierdut. Clar?
-Clar, răspund cei doi proprietari.
Pariorii încep să discute între ei. Mizele sunt uriaşe. Costel verifică cu aer tâmp crucile. Sunt puse bucăţile de carne în faţa câinilor, iar aceştia le înfulecă în câteva minute. Un timp nu se întâmplă nimic. Pariorii fumează. Costel se uită întrebător la maestrul de ceremonii care se preface a nu înţelege nimic. Dintr-o dată câinii încep să tremure. O salivă verzuie le curge din bot şi oamenii încep să strige încurajări sau blesteme. Câinele alb este primul care nu mai dă semne de viaţă. Costel îl atinge cu bastonul de trei ori. Câinele este mort. Oameni bucuroşi strâng în palme bancnote mototolite. Câinii morţi sunt luaţi şi transportaţi rapid în locuri îndepărtate. Mă mir şi mă gândesc cum, într-un oraş de provincie, câinii comunitari pot servi la înmulţirea banilor celor bogaţi.
Următorii participanţi sunt câini de talie mijlocie. Cred că ambii câini sunt din rasa pudel şi nu par câini abandonaţi ci mai degrabă furaţi de undeva. Unul dintre pudeli are la gât medalion de identificare aşa că sunt sigur că nu este un câine comunitar. Pariurile încep de la 2500 de euro. Maestrul de ceremonii strânge banii într-un coş de plastic. Pudelii nu rezistă nici trei minute. Costel îi atinge de trei ori cu bastonul şi unul dintre ei mişcă oarecum nefiresc din lăbuţe după atingere.
-Avem un câştigător, anunţă maestrul de ceremonii.
Participanţii se iau la harţă. Fiecare are părerea lui despre ultima scenă. Îi las să se certe şi plec trist. Cerul rămâne gri ca o chemare frântă pe buza prăpastiei. Respir adânc. Ziua de luni este şoapta răguşită a unui heruvim înainte de cădere. . .

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” – Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Iarnă şi canibalism apostolic )

Ninge. Fulgii se ascund sub pietre, în verdele tuiei sau se prefac în stropi de apă sfântă. Îngeri obosiţi acoperă mormintele proaspete cu urmele animalelor abandonate de stăpâni. Sunt la fel de trist ca Iisuşii prinşi în cătuşele sacrului de semnele încrucişate ale minciunii. Ninge. Obrajii îmi ard sub sărutul vitreg al iernii. Statuile martirilor plâng împreună cu păsările rămase fără cer. Se aud cuvintele Domnului rostite pe sărite de către oameni pătaţi cu vinul de împărtăşanie.
Ajung la Renate la ora când ea serveşte cea de-a patra cafea. După moartea Fridei, Renate a slăbit mult, a devenit sensibilă la orice gest sau vorbă şi mai ales a început să se îndoiască de fidelitatea prietenilor ei. O găsesc îmbrăcată sumar. Mă sărută pe obraz. O simt neliniştită şi tristă.
– Ce faci, Renate? Vrei să mergem să ne plimbăm prin parc? Sau hai să mergem pe malul iazului. Poate pescuim. Sau dacă vrei neapărat, te las să mă arunci în el.
Renate râde din toată inima. Sânii îi tremură şi observ amuzat că nu poartă sutien. Pleacă în bucătărie de unde se întoarce cu două căni pline cu ciocolată caldă.
-M-ai lăsa? Să te arunc în iaz, vreau să spun.
-Fireşte, Renate. Tu nu ai face asta pentru mine?
– Nuu, eu nu ştiu să înot.
-Chiar nu ştii, mă prefac eu deşi ştiam de ani de zile că Renate nu ştie să înoate.
-Nu ştiu, Eduardule… Nu ştiu.
Bem încet ciocolata caldă. Renate nu îşi acoperă sânii. Sorb lacom şi râd.
-Mi-e lene să iau un sutien, se scuză Renate.
-Lasă-l naibii, încurajez eu gestul exhibiţionisto-depresiv al Renatei.
-Bine, dacă spui tu.
Nu am răbdare să termin de băut ciocolata. Plec cu Renate pentru a explora dormitorul, patul imens şi vulcanul blond care tremură de dorinţă. Renate se treanformă într-un şarpe, iar eu sunt Laocoon. Şoaptele noastre opresc afluenţii tristeţii. Atingerile alungă întunericul. Renate arde. Exclamaţiile ei opresc nisipul clepsidrei. Clipa de fericire încercănează îngerii de pază. Suntem singuri şi fericiţi. Foarte singuri şi incredibil de fericiţi. Singuri …
-Am un vis care mă înspăimântă de ceva vreme, mărturiseşte Renate.
-O visezi pe Frida?
-Doamne, da.
-Nu e nimic anormal, e sora ta. Ai iubit-o şi o visezi.
Renate se strânge din nou lângă mine.
– O visez într-o cameră mare. Pare reanimarea sau morga, nu ştiu exact ce e. Ea stă goală pe o masă din acelea metalice. În jurul ei stau apostolii şi Iisus.
-De unde ştii că e Iisus?
-Ştiu eu. E chiar El.
-E un vis. Nu băga în seamă visele. Oricum este bine dacă Iisus e lângă sora ta.
-Filip începe o rugăciune din care nu reţin niciodată nimic apoi Iisus îi roagă pe apostoli să mănânce spunând că Frida este ,,trupul său”. Ştii . . .ca în rugăciune. . .
-Hmm!
-Simon Zilotul taie burta Fridei şi împarte celorlalţi din carnea ei. Iacob bea sânge din căuşul palmelor lui Isus. Eu ţip şi îi rog să nu îmi mănânce sora. Iuda Iscarioteanul mă loveşte în stomac cu picioarele. Simt durerea. Iacob spune că sunt curvă şi sora mea a plătit pentru asta. Şi iar mănâncă din Frida. Iisus îi taie capul şi îi soarbe ochii. Apoi râde, râde, râde. Încerc să mă salvez. Fac semnul crucii şi apostolii râd. Bartolomeu adună degetele Fridei apoi le ronţăie. Are o privire de nebun.
-Este doar un vis. Înţelege că este doar un vis.
Renate plânge. Mă îmbrac grăbit. Plânsul femeiei blonde nu poate opri ninsoarea. Deschid larg ferestrele dormitorului. Sirena unei maşini de salvare alungă întrebările zilei de luni. Ninge. Fulgii de nea îmi sărută pieptul, inima, pleoapele.
-Renate ! Vino, să vezi fulgii de nea !
Renate vine lângă mine goală şi plină de speranţe.
-A venit iarna, Eduard.
-Da, Renate.
Primesc sărutările iernii şi ale Renatei . Astăzi sunt cu adevărat împlinit.
Ninge. Îngerii şterg visele celor care nu au obosit să lupte cu veşnicia.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” – Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Plictiseală postelectorală)

Iarna aprinde candele sfinte pentru fiecare suflet rătăcit. Fântânile părăsite îşi primenesc izvoarele cu lacrimile îndrăgostiţilor. Animalele de pradă hoinăresc de la o tristeţe la alta. Sângele dimineţii spală ochii cerului. Ecoul viselor risipeşte inocenţa. . .
-Cu cine ai votat, întreabă Marga? Sper că de data asta ai fost la vot. Mereu cauţi motive pentru a nu participa la astfel de evenimente.Îţi aduc imediat o ciocolată caldă. Vin cât ai spune bum-bum.
Marga pleacă în bucătărie. Deschid televizorul şi urmăresc rezultatele parţiale ale votului parlamentar. Ukla, căţeluşa Margăi întră în sufragerie şi mă priveşte curioasă . Nu aş fi vrut să ajung în Suceava astăzi, dar am fost nevoit să cumpăr unele produse care nu există la vânzare în magazinele din Mălini. Poate că nu trebuia să o sun pe Marga, asta da. Acum este prea târziu : aştept să beau ciocolată caldă şi evit să mângâi pe Ukla care a început să mârâie.
-Uite, ciocolata, spune Marga. Cu cine ai votat, că doar nu este un secret?
-Eu am votat în colegiul numărul 5. La Mălini au fost alţi candidaţi, nu tot aceiaşi ca în municipiul Suceava.
-Da, dragă, alţii. Dar aparţin aceloraşi partide. Nu?
-Sigur. Am votat pe reprezentatul focilor pubere şi pe o doamnă care promitea că va sprijini emanciparea etnicilor ecuadorieni.
-Da’ ce, sunt ecuadorieni în Mălini?
-Nu sunt, dar ideea este bestială.
– Tu faci mişto de mine, Eduardule.
-Nuu. . .Hai nu te supăra. Se anunţă vremuri prospere în satul meu. Toţi ecuadorienii vor să emigreze şi să-mi devină consăteni .
Marga râde.Numele ei real este Marghioala dar îi este ruşine cu el, aşa că se foloseşte de un substitut relativ al acestuia. Ea este o femeie grasă, proaspăt vopsită roşcat ( nu o prinde culoarea deloc), are obraji albi, dolofani, mult lăsaţi, buze groase, rujate violent. Poartă ochelari cu lentile uriaşe, probabil a sfatuit-o cineva că o pereche de ochelari de tipul acesta ascunde faptul că este grăsuţă. Se îmbracă aproape numai în negru iar fotografiile îi surprind, în general, doar faţa. După ce s-a îngrăşat, Marga a devenit foarte rea cu lumea din jur. Orice aluzie la greutatea ei corporală declanşează seisme, iar atitudinea acesteia devine extrem de ostilă. Soţul ei lucrează undeva prin Africa şi trimite acasă suficienţi bani pentru ca Marga să îşi poată permite să consume dulciuri în cantităţi industriale. De ceva timp s-a împrietenit cu nişte tineri care au simţit că, dacă o laudă, pot obţine anumite avantaje: mese abundente la restaurante de lux, mici daruri şi chiar intervenţii la anumite nivele care să îi ajute într-o eventuală pseudocarieră.
-Povestea un tip agramat despre tine, că ai inventat tomberonul cu deschidere pe partea dreaptă, glumesc eu gata să primesc o scrumieră în cap.
-Unde ai auzit asta?
-La ştirile CNN. Te superi?
Marghioala-Marga nu se supără. Aduce o tavă plină cu dulciuri şi începe să înfulece de parcă apocalipsa urmează să aibă loc în câteva minute. Muşcă dintr-o savarină şi îi curge din gură o zeamă cleioasă. Ukla îi linge mâinile.
-Nu mă supăr, răspunde ea. Multă lume mă invidiază.
-Pentru ce, întreb eu sincer uimit?
Marga mormăie ceva despre idealuri, speranţe, căutări. Se apropie de mine şi îmi şopteşte fraze îndrăzneţe, vulgare chiar.
-Nu îmi placi, Marghioala, îi spun oarecum trist. Nu te supăra. Îmi pare bine că ne-am văzut dar acum plec.
-Nu mă cheamă Marghioala ci Marga.
-Dacă în cartea de identitate scrie Marghioala, aia eşti. Cum eşti strigată de paraziţii care trăiesc de pe urma ta sau de căţeluşă nu mă priveşte.
-Te rog nu pleca, încearcă ea un ultim asalt.
– Mai bine mă arunc pe fereastră, îi spun alergând către uşă. Paaa, miss Piggy !
-Nesimţitule, ţipă Marghioala în urma mea.
În faţa blocului, puştanii cartierului se bucură de prima ninsoare. Zâmbesc şi plec departe de blocul în care locuiesc o femeie grasă şi o căţeluşă care latră doar după ce primeşte mâncare specială.
Animalele de pradă caută locuri noi în care urletele lor pot fi confundate cu strigătele de ajutor. Ecoul viselor risipeşte inocenţa. .

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” – Editura Eikon

cop 7,63