Literatură

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 9


Au trecut opt zile de când Teona m-a mușcat de umăr. Încă se văd urmele dinților ei. Încă mai simt sub unghii, coaja bradului din Pădurea Prisos. Și gemetele Teonei încă îmi udă cu abur dulce părul, buzele, pielea.
Acum, călătotesc cu un hârb de microbuz. În dreapta mea stă o puștoaică fardată strident căreia i se văd sânii, chiloții și nerușinarea. Microbuzul e plin cu oameni veseli și obosiți. Mergem la Bistrița –Năsăud unde va avea loc nunta Teonei cu Georgeluș Ioniță, un tip la șaizeci și cinci de ani, abia ieșit din convalescență. Nu știu cât de bogat o fi Georgeluș, dar Ioana și Lucian mi-au vorbit despre el ca și când ar fi un om căruia nu îi lipsesc banii.
Sună telefonul. E mama.
-De ce nu ai închis ușa din față a casei? Am fost plecată și când am venit am găsit-o deschisă cât e ea de mare.
-Nu e nimic, mamă. Bănuiesc că nu au intrat hoții și au furat banii care nu îi avem.
Puștoaica își lasă capul pe umărul meu și îmi face din ochi. Aș jura că mi –a arătat și vârful limbii într-un mod pe jumătate erotic, pe jumătate ridicol.
-Da’ tu pe ce lume trăiești? Nu ai auzit ce au spus ăia la televizor? Cei care locuiesc la țară nu trebuie să lase ușile deschise. Sub nicio formă, așa au spus.
-Păi, de ce ? Chiar e culmea.
-Măi, Eduardule. Câte grade sunt afară? Nu e foarte cald?
-Ba da. Și?
-Pot intra în casă șerpii. Au arătat secvențe de pe la Pojorâta și Verești. Acolo, au intrat în case șerpii.
-Au dat imagini cu șerpi care se plimbau prin casele oamenilor ?
-Ba nu. Oamenii au spus că le-au intrat șerpii în case.
-Prostii, mămică. Șerpii intră numai la ăia bogați. De exemplu, la avocații de prestigiu mondial, fani ai echipei Steaua și la doamnele cu picioare lungi și fuste crăpate în fund.
-Și la poeții care stau călare pe fetele de opșpe’ ani, nu?, aud vocea Ioanei care stă lângă soțul ei pe scaunele din față.
-Stai liniștită, îi spun mamei, singurii șerpi care pot să ne facă rău sunt ăia care vin noaptea ca să fure roadele Ioanei, cireșul de pe hat. Ăia sunt periculoși, ceilalți sunt zero pericol, zero risc.
-Bine, Eduard, spune mama. Îți ajung banii ca să închini la nuntă?
-Naiba știe. Eu dau cât am, dacă nu îi convine Teonei, să îmi ceară restul în rate.
-Cum? , în rațe.
-În rate, mămică. Nu se aude fiindcă hârbul ăsta de microbuz hârâie ca o zuruitoare de fugărit ciorile.
-Ai grijă, Eduard. Să nu te cerți cu careva pe acolo.
-Stai liniștită, mamă. O să fie bine. E păcat de bani. Mai bine cumpăram cu ei un laptop nou.
-Sau o cruce nouă de marmură pentru taică-tu. Numai el mai are cruce de fier în cimitir. Mi-e și rușine să merg la mormânt.
-Da’ ce are ? Fierul e câh sau ce ?
-Lasă-mă că sunt sătulă de miștoul tău. Hai, drum bun și vezi poate găsești și tu una pe acolo să te însori că mai ai oleacă și faci patruzeci și opt de ani și tot singur ești. Nu știu cui semeni așa de însingurat și rău cu tine. Parcă, nu te-ai iubi deloc.
-Bine, mămică. Sărut mâna. Vorbim mai încolo.
-Bine, măi băiete. Vezi ce faci. Pa.
Puștoaica îmi pipăie piciorul drept. Îi simt respirația și îi zâmbesc, oarecum complice.
-Ești majoră?
-Ăhă, din aprilie.
-Așa da.
-Da’ ce nu arăt de opșpe?
-Ba arăți de treizeci și, dar voiam să fiu sigur. Da ‚ nu cumva ești cu părinții pe aici? Nu am chef să mă ia ăștia la bătaie.
-Nu, sunt singurică, Eduțule.
-Da? Fain atunci, poți să mă pipăi în continuare. Mai trece timpul.
Mă uit pe geam. Mă gândesc la șerpii care caută răcoare în casele orfanilor, în trupurile celor neferiți. Oare, câți șerpi îmi caută trupul ? În care colț de lume ? În ce loc botezat în și pentru suferință?
-Știi cum mă cheamă?
-Nu.
-Teona, ca pe mireasă.
-Nu se poate. E ca și cum ai merge la cofetărie și ai găsi înghețată adevărată.
-Hi, hi, hi. Teona, mă cheamă și pe mine.
-Are dreptate, spune Ioana. A botezat-o Teona, mireasa, și a primit același nume. Obicei țărănesc. Ce te făceai dacă o chema Cecilia sau Paraschiva?
-Sau Goguleana, adaug amuzat.
-Da’ tu ai costum de nuntă? Că văd că ai doar un bagaj de mână.
-Nu.
-Și cum o să mergi îmbrăcat?
-În cămașă. Ce ai fi vrut să fac un împrumut la bancă? Nu am costume . Am o cravată cu rățuște acasă, dar nu cred că merge pentru asemenea festivități.
-O să merg și eu în cămașă ca să fi doi la fel, spune Teona cea mică.
-Și eu , spune Lucian. Dă-i dracului cu petrecerile lor maneliste. Mi-e greață de asemenea porcării.
-Nu sunteți normali, spune Ioana. Nu, chiar nu sunteți.
-Are dreptate, spune Lucian. Ce drac de petrecere e asta unde trebuie să ne îmbrăcăm ca la paradă și să ne bucurăm la comandă?
-Te iei după Eduard, ești normal la cap? Lui nu îi plac petrecerile. Are el ceva cu oamenii care petrec.
-Cu alienații care petrec, spun eu.
-Exact, confirmă, Lucian.
Microbuzul oprește în fața unui han și suntem anunțați că va sta aici cel puțin un sfert de oră. Hanul e situat într-un loc cu multă verdeață și pare cam ocolit de cei prezenți în trafic. În afara microbuzului hârbuit, în parcare se mai află trei mașini: un ,,Aro’’ vechi, un jeep și un ,,Logan’’ argintiu. Cei din microbuz intră în han pentru a cumpăra una, alta. Rămân afară pe o bancă din lemn putred și privesc agitația din jur. Nu am bani de aruncat pe răcoritoare sau dulciuri și nici nu pot să îmi fac alte pofte. Doamnele ies primele din han. Unele ling înghețate pe băț, altele agită sticle de apă plată luate de la frigider. Ioana se așază lângă mine și mă privește supărată.
-Dar chiar cu Teona trebuia să mă înșeli? Îți dai seama că mi-a spus ce ați făcut în pădure?
-Nu te-am înșelat cu nimeni. Teona fabulează. Nu am fost în nicio pădure cu ea. Tu te culci cu Lucică, că na, e soțul tău. Teona e o cretină care inventează ,,lăvuri’’, pe bune.
-Eduard!, tu ești sănătos? Teona e prietena mea cea mai bună. Mi-a zis tot. Cum de m-ai înșelat fix cu prietena mea cea mai bună? Tu știi că s-a lăudat ? Știi că nu am putut dormi, mânca, etc?
-Nu ai mai putut nici să te împreunezi cu domnul chelios care îți e soț? A, nu! Asta s-a putut! Atunci, e în ordine. Oricum, Teona are o imaginație debordantă. Ne-am întâlnit întâmplător la intrare în Mălini. Eu veneam de la pescuit, iar ea alimenta mașina. Era împreună cu două tipe pe care nu le cunosc. Am salutat-o și am întrebat-o ce face prin zonă.A spus că merge la stână cu tipele alea ca să cumpere urdă proaspătă. Asta a fost tot. Cum naiba era să mă culc cu Teona la benzinărie de față cu alealalte două gagici? Plus că mie mi-e scârbă de mirosul și gustul de urdă.
-Eduard!, mă enervezi.
-Crede-mă că nu am fost în pădurea Prisos și nu am făcut dragoste ore întregi până au obosit copacii sub palmele noastre. Nu am zgâriat coaja lor, nu au sângerat degetele noastre sub zbuciumul pasiunii. Chiar, nu.
Ioana are lacrimi în ochi. Scoate din poșetă o pereche de ochelari fumurii. Vrea să mai spună ceva, dar se oprește.
-Uăi!, strigă unul dintre șoferii microbuzului. Tătî lumea sî intri în mașânî. Uitațî-vî în dreapta șî stânga sî videțî dacî i lipsî cariva. Haida!, oamini buni.
Ioana se ridică și pleacă. Oamenii urcă grăbiți în hârbul albastru. Rămân singur pe bancă și privesc cum urcă înspre cer fumurile albăstrui ale sfârșitului de zi.
-Uăi omuli!, strigă șoferul. Haida sus!Ci draci?, faci acolo. Dormi?
-Scuze, dar nu vă cunosc. Nu am venit cu voi. Drum bun!
-Uăi, las-o dracu di treabî cî n-am timp di glumi. Haida!, bre.
-Ok, dar să știi că habar nu am habar cine sunteți. Vin cu voi pentru că mă plictisesc pe aici.
-Poeții mamii dracului!, murmură șoferul.
Zâmbesc și mă așez lângă Teona cea mică.
-Ți-am cumpărat o felie de pepene roșu, spune fata. Uite!, e bun. Hai, să păpăm . Vrei?
-Ești frumoasă, Teona cea mică. Nu ți-e frică să îmi faci cadouri? Ești trecută de opșpe’ ani. Știi ce se întâmplă când un bărbat primește cadoul unei fete.
-Nu știu, dar mie îmi place de tine.
-Dă felia încoa’.
Teona pune limba pe roșul pepenelui, apoi întinde felia. O simt cum tremură. Știu că își dorește ca toți cei din microbuz să adoarmă brusc, iar noi să ne iubim până când gemetele noastre ar acoperi zgomotul motorului hârbuit.
-S-ar putea să nu scapi, micuță Teonă.
-Nici nu vreau. Deloc nu vreau să scap.
Mușc din felia de pepene. Teona râde. Tare, tare, tare.
-Ai un cireș cu numele Ioana?
-Da. Am și un cireș mai mic care nu are nume. O să îl numesc Teona. Te superi?
-Nuu. Mă bucur. Mă primești să pap cireșe când ne întoarcem de la nunta asta scârboasă?
-Dacă vrei, ne dăm jos din microbuz și ne întoarcem din drum. Facem autostopul, ne descurcăm noi cumva.
-Vreau. Hai!
Ioana se ridică și vine lângă scaunele noastre. Mă privește cu ură. Are fața schimonosită de dureri pe care doar femeile le pot înțelege.
-Nu coborâți nicăieri. Fata asta e venită cu noi. Nu contează că e majoră, e încă elevă de liceu.Părinții știu că ea va ajunge la nuntă nu sub un scriitor român contemporan. Auzi, micuțo, nu mergi nicăieri, iar la hotel vei sta în cameră cu noi.
-Ba nu. La hotel îmi iau cameră separată. Sunt majoră și fac ce vreau.
-Păi, camerele nu sunt închiriate de mireasă pentru noi? Nu se știe cine cu cine stă?, întreb uimit.
-Ba da, spune Teona. Scrie pe ușă: Eduard plus Teona egal love.
-Uăi, da aiasti îi lăv, râd bucuros.
-Așa că, dragă Ioana, nu mă supraveghea, continuă Teona. Știu ce am de făcut. Și cu cine. Ok?
-Ce norocoși sunt burlacii, aud și vocea lui Lucian.
Teona își pune capul pe umărul meu drept. Mă sărută pe ureche , apoi spune:
-O să vin să culeg cireșe din cireșul Teona. Nu îmi trebuie cele din cireșul Ioana. Mă lași?, nu-i așa.
-Cum să nu, dar va trebui să culegi primele cireșe noaptea și dezbrăcată ca să ai noroc în viață.
-Vreau, da, vreau.
-Scârbelor!, strigă Ioana. Scârbe ce sunteți. O fufă și o pușlama. Nesimțiților!
Ioana pleacă înapoi, în față, pe scaunul ei.
-E geloasă ori care e treaba?, întreabă Teona cea mică.
-Nu știu ce să spun. Cred că e în perioada aia nasoală a femeilor și se descarcă pe noi pentru că Lucică e insensibil.
-Aa, bănuiam eu.
-Na, e și ea femeie.
-Scârbelor, vă aud, spune din scaunul din față Ioana.
-Dar noi te iubim, spune Teona. Pe bune, dragă mătușă.
-Dacă îmi mai spui odată mătușă îți trag un pumn de ajungi la nuntă cu proteză dentară. Dracu să te ia de moldoveancă nimfomană.
-Da’ tu nu ești tot moldoveancă?
-O termini sau o sun pe mama ta să îi spun că te-ai încurcat cu Eduard? Or să vină ai tăi cu mașina după tine.
-Nu vin. Își dau seama că ești geloasă. Le spun și eu.
-Scârbelor! Pușlamaua dracului!
-Cine e pușlama? Eu sau Eduard?
-Scârbelor!
Am terminat de mâncat felia de harbuz. Mă uit în decolteul generos al Teonei. Fata mă vede și îmi face cu ochiul , apoi mă cuprinde și mă sărută pe buze apăsător de parcă am fi fost iubiți de la începutul primei furtuni. Îi simt limba cum îmi caută conturul buzelor.
-Ai răbdare, șoptește ea. O să fim împreună toată noaptea. O să mă vezi cum vrei tu, promit. Te ador, Eduard. Te iubesc mult de tot. Să știi.
Se înserează. Curând vom ajunge la hotelul unde Teona cea mare a rezervat camere pentru toți. Noaptea asta ne vom odihni acolo și mâine seară vom merge la nunta ei. Simt brațele fetei tinere cum îmi mângâie mușcăturile lăsate de anotimpuri, de lunile de iarnă, de zilele geroase ale sfârșitului de vis.
-Să te odihnești și să nu te odihnești în mine, spune Teona. Vreau să îmi încep viața de femeie cu tine. Să îmi răscolești carnea. Să mă lași în visul tău. Să te odihnești și să nu te odihnești în mine. Să nu.
-Să nu?
-Să nu, iubitule. Să nu.
Ajungem la hotel. Teona cea mare ne așteaptă în față. Lucian cară bagajele, iar Ioana discută ceva cu Teona cea mare. Mireasa vine și mă ia deoparte.
-Ce e cu povestea asta cu mica Teona? Știu că e majoră, dar Ioana face mare scandal. Stai un pic să vorbesc cu aia mică.
Aștept pe hol. Un cuplu de țigani se așază lângă mine. Oamenii miros a usturoi și a deodorant ieftin. Vorbesc tare, dar nu le înțeleg cuvintele spuse într-un dialect necunoscut de mine. Bărbatul scoate o groază de bani și îi numără pe masă. Dă femeii o jumătate din bani , iar restul îi bagă la loc în borsetă. Se ridică și pleacă, dar văd că au căzut sub masă două bacnote de 100 de lei. Mă ridic să îi iau, dar observ că în fața mea e o cameră de luat vederi.
-Ptiu!, a dracu ghinion! Șogore! strig pe țigan. Vezi că ți-au rămas niște bani sub masă. Omul vine, ia banii și spune:
-Șogor e măta!
-Poate îți mut fălcile de porc mistreț, îi răspund vesel. Marș de aici!, porc urât mirositor.
Țiganul pleacă nu înainte de a mă înjura în limba lui. Poate că omul are dreptate și cuvântul ,,șogor’’ e ceva de rușine, naiba știe.
Cele două Teone vin către mine, vesele, foarte vesele.
-Vei sta în cameră cu finuța mea, spune Teona cea mare. Mă bucur că ea vrea să își înceapă viața de femeie cu un bărbat sensibil ca tine. Nu contează că Ioana e geloasă. Ea nu poate înțelege că pentru mica Teona, asta trebuie să fie o seară deosebită. Poate că nu o să mai fiți împreună niciodată, așa că în seara asta trebuie să vă urcați pe pereți. Sunt de acord, stați împreună. Nu mă interesează ce zice Ioana.
Teona cea mare vorbește serios. Iau bagajele Teonei și le duc în camera 16, apoi mă întorc la Teona cea mare.
-Nu ai bagaj? Nu ai nici costum? Vrei să îți cumpăr unul?
-Nu, îmi cumpăr doar o cămașă albă. Am douăsprezece milioane ca să închin, dar îți pun în plic numai cinci ca să îmi rămână și mie ceva.
Teona scoate cinci sute de euro și mi-i întinde pe furiș.
-Ține tu banii tăi și închină cu banii ăștia. Ce crezi că aș lua banii tăi? Nu știi cât de mult țin la tine și ce mult a însemnat noaptea aceea din Pădurea Prisos? Nu înțelegi că îmi ești drag?
-Ba da, dar de ce ai spus și Ioanei?
-Ca să crape de ciudă.
-A, uite vezi, nu îmi dădusem seama.
-Noi suntem altfel. Noi ne iubim chiar dacă prin paturile noastre eșuează epave umane. Te doresc mult, Eduard. Ai venit aici, pentru mine e cea mai mare bucurie. Și mă bucur și pentru mica Teona. Știu că nu o vei mai căuta după ce vă întoarceți. Las-o să creadă că într-o zi va culege cireșe din copacul care poartă numele ei. Eu știu că ai pus numele cireșului după numele meu, nu după al ei, dar las-o să creadă orice vrea. Du-te și rupe-i inocența în gemete. Vorbim mâine, dragul meu. Mă bucur că ești aici.
Mă sărută pe buze și pleacă. Tristă.
Deschis ușa camerei de hotel. Teona cea mică stă în mijlocul patului și citește cu voce tare din cartea mea, ,,SACRA EROTICA’’. Teona e goală, albă și lumina îi spală sânii, coapsele și părul despletit. Mă apropii încet de pat. Mă dezbrac și mă întind lângă ea. Teona continuă să citească. Privesc tavanul și ascult cum se aud versurile mele din gura unei fete care curând va deveni femeie. Mi se întărește carnea și simt chemarea albă a brațelor Teonei.
-Mă iubești?, întreabă Teona, gata să se așeze peste mine.
Nu răspund. O cuprind și o strâng tare, tare, până când picioarele ei se desfac asemenea unui evantai de carne tânără, neîncepută. Pătrund în ea și mă bucur odată cu ea. Teona geme și tremură. În jurul nostru se aprind focuri aromate, iar pe pereți se preling lacrimi albastre. Gemetele Teonei răsucesc cerceafurile. Continui să frământ trupul ei nelăsând nimic neatins, nici sânii, nici buzele, nici coapsele, nici cele mai ascunse locuri ale altarului.
-Mă iubești?, întreabă ea. Am început să curg. Îmi vine să plâng și să râd. În jurul nostru, totul este alb și roșu, iar eu mă simt ca și cum ar fi trecut peste mine norii care aleargă deasupra satului tău. Sunt udă și nerușinată. Eu te iubesc.
O cred. O ridic din pat și o duc în brațe până la fereastră. Deschid poarta către întuneric și stăm așa goi, privind noaptea, ascultându-i șoaptele, așteptând ca tot Universul să afle că Teona a devenit femeie. O sărut. Sânii Teonei tresaltă. Trupul ei se lipește de mine și intru în ea din nou, flămând, gata să rup din tinerețea ei iluzie după iluzie. Teona geme atât de tare încât apele albe ale trupului nostru țâșnesc simultan acoperindu-ne nuditatea cu apa nașterii și a iubirii fără de păcat .
Dimineața a venit agresivă și a schimbat pe Teona într-o femeie fericită. Ne îmbrăcăm pentru nuntă: eu cu o cămașă albă, simplă și pantaloni negri.
-Cam așa se îmbrăcau cei din satul meu, acum vreo treizeci de ani când mergeau la nuntă.
-Nu aveau, țoale țărănești?, întreabă Teona, curioasă.
-Ai văzut prea multe emisiuni folclorice. Nici dracu’ nu poartă haine țărănești de drag. Doar când vine careva să filmeze sau să pozeze pentru ziare.
-Eram sigură. O să fii singurul neîmbrăcat în costum. E tare! Ești cel mai frumos bărbat din lume. Și cel mai simplu în felul tău de a fi.
-Dacă mă lingușești, te încui în cameră.
-Hi, hi, hi.
Teona are accesorii scumpe, foarte scumpe. Își pune pe degete inele care costă cu siguranță o basculantă de bani. Se uită cu atenție în oglindă, pare deja o femeie hotărâtă să învețe cum să lovească, cum să își ascundă rănile și cum să cucerească zidurile de netrecut ale lumii noi.Plecăm ținându-ne de mână, ca doi puștani care merg să își cumpere înghețată de la magazinul din centrul satului. Teona cea mică a devenit femeie, o femeie care pășește asemeni unei regine și vorbește la fel ca o târfă convertită. Nimic mai frumos, nimic mai tentant.
Înainte de a intra în restaurant, Teona îmi spune.
-Peste câțiva ani vreau să mă mărit. O să mă căsătoresc cu cel mai bogat om din lume. O să stau cu el puțin timp și mă voi întoarce bogată cum nu mai e nimeni în țara asta plină de maneliști și gipsani. Știi care va fi primul meu cadou pentru tine?
-Nu prea.
-Ghicește. Sunt tare curioasă ce ai în cap.
-Un milion de para și încă unul.
-Nu, Eduard. Un titlu.
-Cum dracu’ un titlu ?O să fiu campion la fotbal fără să joc? Ca ăia care absolvă facultăți fără să frecventeze cursurile?
-Nuu, un titlu care să îl anexezi numelui tău. Îți voi da titlul de ,,DE MĂLINI’’.
-Păi, astea se găsesc ca domeniile virtuale? Se cumpără și atât?
-Pământ pe lună se cumpără?
-Se.
-Se cumpără și titlurile nobiliare.
-Cine știe ce drac de film expirat ai văzut.
-Bine, mai vorbim noi, cavalere DE MĂLINI.
-Hai la nuntă, prințesă. Lasă titlurile că deja simt cum mi se umflă o amigdală de atâta noblețe.
Intrăm. Mesele au fost așezate cam ca pentru treizeci de perechi. Deși Georgeluș e bogat, se pare că nu a invitat multă lume. Mireasa și mirele apar de undeva din stânga și se opresc în fața noastră prefăcându-se că sunt nemaipomenit de bucuroși. Teona poartă o rochie albă, simplă care numai a rochie de mireasă nu arată. Pe cap are o coroniță din flori albe și roșii. E transpirată și cred că ar avea nevoie de un machiaj nou. Georgeluș e îmbrăcat cu un costum verde, aș putea jura că stofa costumului e asemănătoare cu aia folosită pentru hainele pădurarilor și inginerilor silvici. Georgeluș e un bărbat firav cu părul rar și un pic lung. Poartă ochelari ridicoli, cam cum aveau actorii din filmele regizate de Charlie Chaplin și mustață albă, evident rară.
-Bine ați venit!, spune Georgeluș. Mi-ați plăcut! Frumoasa! O splendoare!
-Bine ați venit!, dragilor, ne spune și mireasa.
Ne strângem mâinile. Georgeluș tușește și scuipatul său ajunge pe cămașa mea, în dreptul inimii.
-Mi-ați plăcut, spune din nou Georgeluș. O splendoare. Frumoasa.
Căutăm masa noastră.
-Cine dracu’ e splendoarea și frumoasa?, întreb pe Teona cea mică. Ăsta vorbește de parcă e robot.
-Nu știu. Am observat că tot așa a vorbit și cu perechea din fața noastră.
-Păi, ăia erau foarte în vârstă.
-Tocmai.
-E îmbrăcat ca un pădurar. Te pomenești că am nimerit la bal mascat în loc de nuntă.
-Tare câh e nunta asta. E lume puțină. Cred că toți mesenii sunt din partea miresei.
-Cam, da.
Ajungem la masa noastră. Acolo e Ioana cu Lucian și încă două doamne neînsoțite. Facem cunoștiință:
-Vio Buzilă, spune o doamnă fălcoasă.
-Dorinuța Maier, se prezintă o doamnă la vreo cincizeci de ani cu un fund cât un frigider de epocă.
Ne așezăm plictisiți alături de ceilalți. Pe masă e băutură și se aduc primele feluri de mâncare. Cele două doamne beau de dușcă palinca ardelenească.
-Păpușă, tu bei palinca ta?, întreabă Dorinuța pe Teona cea mică.
-Nu. Puteți să o luați.
-Danke! Mulțumesc păpușă micuță și gingoloasă.
Mda, am nimerit alături de două femei scârboase la o nuntă de două parale găurite.
-Din cauza ta, Lucian a venit în cămașă. A spus că nu are chef să transpire ca un elefant, așa că urmează exemplul lui Eduard.
Ioana este furioasă. Bănuiesc că nu ținuta soțului ei este cea mai mare supărare a acestei femei deosebit de frumoase ci faptul că am petrecut noaptea alături de Teona cea mică.
-Am adus cu mine și două maieuri. După ce petrecerea e în toi și lumea e amețită îmi dau jos cămașa și îmi pun maieul. Doar e saună aici, ce Dumnezeu.
-Unde naiba ai mai văzut tu nuntași în maieu? Ești normal la cap? Vrei să creadă lumea că faci mișto?
-La câți bani dau, trebuia să îmi aduc și pantaloni scurți. Chiar, ce idee faină ar fi fost. Na, Lucică un maieu că am adus două. Vrei? Peste două ore o să fie ca la nebuni aici.
-Super, Eduard, spune Lucian. Și așa nu are cine să ne vadă. Nu vezi că sunt numai cei din microbuz ? Din partea mirelui nu a venit nimeni.
– O fi orfan sau golan.
-Sau gogoman.
Râdem amândoi ca și când am fi la o agapă, undeva într-o tavernă împuțită printre bețivi și târfe îmbrăcate ciudat.
Mirele a adus doi maneliști grași, cafenii, care întrețin atmosfera. Din când în când, unii dintre meseni fac dedicații și lasă maneliștilor bancnote în euro sau lei.Lucian se ridică de la masă și ajunge imediat lângă unul dintre maneliști. Îi șoptește ceva la ureche, iar manelistul dă din cap cu subînțeles:
-De la Lucian pentru iubita lui sosie, Ioanaaaa cu mesajul : ,,Ai lăv iu mor zen iu nău’’. Haideee, strigă manelistul cafeniu. De la Lucian pentru Eduard, cel mai gothic poet al Universului cu mesajul: ,,Teona, ai lăv iu, uăiiiiii’’. Pentru toți melodia : ,,Mor dușmanii ca castanii’’. Haideee!
-Ce prostalău, se supără Ioana. A dat bani unuia care a zis sosia în loc de soția.
Lucian a scos la dans pe cele două bașoalde de la masa noastră, pe Dorinuța și pe Vio. Maneliștii cântă. Vesurile sunt de tot râsul :mor dușmanii ca castanii/ și dușmancele ca anii/hop, hop, haidaaa/tare mi-e familionul/în oraș numai eu dau tonul/hop, hop haidaaaa/ mor dușmanii ca castanii/iară noi adunăm banii/leuți mulți și euroi/că suntem patroni și noi/hop,hop, haidaaa.
Teona cea mică râde până i se învinețește fața. Se întorc și comesenii noștri. Lucian e transpirat, iar doamnele fălcoase par foarte fericite.
-Bei palinca?, mă întreabă Dorinuța Maier.
-Nu pot. Conduc și nu am voie.
-Atunci, mi-o dați mie?
-Cum să nu?
Ioana se uită la mine, mirată.
-Ce mașină conduci? Tu nu ai nici măcar carnet, dapoi mașină.
-Conduc pe Teona cea mică prin labirintul nopții. E fericită, nu pot să o dezamăgesc.
-Așa e iubitule, spune Teona. Așa e.
Lucian se ridică și îl oprește pe Georgeluș care tocmai venea de pe hol. Îl aduce la masă și începe o discuție cu el.
-Uite!, ne-am gândit să furăm mirele. Știi, e un obicei la nunți. Dacă vrei, te furăm, apoi dăm telefon , ne dă o recompensă simbolică, o sticlă de vin, mă rog, și te aducem înapoi.
-Mi-ați plăcut, spune Georgeluș. O splendoare.
-Ok, atunci, hai. Te ducem într-o cameră de hotel, vrei?
-Frumoasa. Mi-ați plăcut.
Începe să plângă. Scoate mobilul și sună pe cineva.
-Frumoasa, vor să mă fure. Mi-ați plăcut. Ajutor.
La masa noastră apare mireasa și doi chelneri care îl iau de subsiori pe Georgeluș. Teona cea mare îmi spune la ureche:
-E cam retardat, nu îl băga în seamă. Spune-i și lui Lucian. Te iubesc!
Nu pot mânca. E cald și palmele Teonei celei mici caută sub masă locuri răcoroase și atingeri tari. Ceilalți se simt bine. Lucian bea cot la cot cu doamnele fălcoase. Ascult discuția lor:
-Măi Vio, dar tu ești înapoiată pe bune. Eu lucrez în Germania, acolo femeile trecute de patruzeci de ani nu mai au relații cu bărbații.
-Da’ de ce?, întreabă Lucian cu gura plină.
-Nu e cool, domnule. Asta a fost în medieval, în comuna porcmitivă. Acum avem alte mijloace.
-Știu, spune Vio. Sunt și în România, dar nu îmi plac vibratoarele.
-Doamne, Vio Buzilă. Da’ cine vorbește de așa ceva? Vai, da’ tu ieși din casă? Stai numai pe facebook? Ești sclavă de facebook?
-Da, numai pe facebook.
-Măi, Vio Buzilă, la noi în Germania avem câini pentru asta.
-Cum naiba?
-Da, Vio Buzilă, câini, draga mea. Așa cum există câini de urmă, câini de turmă, există și câini vibrator. Îi creștem de mici. În fiecare zi trebuie să ne miroase lenjeria intimă, ca să știi tu, mă înțelegi. Câinele meu are numele Mufy. Dacă vrei să ai parte de el trebuie să porți măcar o zi lenjeria mea intimă. Altfel, te refuză pentru că e fidel. Înțelegi?, tu.
-Port, spune Vio. Cum să nu port.
-Așa. Doar nu o să ne încurcăm cu bărbați buzați, holbați și umflați când îl avem pe Mufy.
-De tine spune, îi zic lui Lucian. Tu ești holbat.Dacă mă uit bine, cred că ești și buzat. Din cauza ta, femeile fălcoase și-au cumpărat câini vibrator.
-Ha, ha, ha, râde Lucian. Măi arătărilor, ia cărați-vă de la masa noastră. Spurcatele dracului!
-Ba, să plecați voi, strigă, Dorinuța Maier. Noi cum îl suportăm pe Doneanu care e pletos și pe tine care ești chel.
-Dacă nu plecați imediat, spune Ioana, sparg masa de capetele voastre. Mama voatră de târfe ordinare.
Nu spun nimic. Maneliștii cântă, iar melodia cretinoidă despre castani: mor dușmanii ca castanii/și dușmancile ca anii/hop, hop, haideee.
Orchestra a tăcut. Urmează dansul mirilor. Cei doi fac câțiva pași, apoi Georgeluș Ioniță strănută. Se oprește și spune tuturor:
-Mi-ați plăcut. O splendoare. Frumoasa.
Mă uit la Teona cea mică și izbucnesc în râs:
-Fix asta ne-a spus și nouă. Ce tăntălău!
Ies și alte perechi la dans. Lucian își dă jos cămașa și trage pe el maieul adus de mine. Și eu fac la fel. Ieșim la dans printre perechi mirosind a transpirație și parfumuri scumpe. Teona cea mică dansează și îmi numără alunițele.
-Da’ multe mai ai!
-Am! Nu o să reușești să le numeri pe toate.
-Poate în cameră, după ce plecăm de aici.
-Încercăm, da.
E greu de respirat. Privesc cum înmuguresc sfârcurile Teonei și înghit în sec. Dacă ar fi după mine, aș pleca în cameră și aș rupe în fâșii întunericul și albul cerceafului. Simt cum sub palmele mele arde focul iadului și al rugurilor pe care s-au topit primii îndrăgostiți ai acestei lumi.
-Ne cheamă mireasa la masă, spune Teona cea mică. Hai să vedem ce se întâmplă.
Ne întoarcem, nu înainte de a auzi :
-De la Vio Buzilă pentru câinele Mufy cu dedicația: și eu te doresc!
Lucian dădea bani maneliștilor, iar aceștia țipau în microfon, deloc uimiți de ciudățenia dedicației.
-De la Dorinuța Maier pentru câinele Mufy cu dedicația: te iubesc Mufy scump, da’ las-o și pe Vio Buzilă măcar oleacă.
-Lucian e nebun, se bucură Teona cea mare. Auzi la el, să dea dedicații pentru câinele Mufy. Vai!, ce golan.
-Se distrează!, răspund transpirat și însetat.. Dacă tot am dat bani. Mai ales eu.
-Chiar, trebuia să oprești măcar o sută de euro.
-Bine că îmi spui abia acum.
-Lasă asta! Uite cu ce se ocupă divinul meu soțior în noaptea nunții. Ce părere ai? Animalul stă pe facebook și postează poezii ale unei doamne. Și culmea, astea două deștepte, Buzilă și Maier comentează. Ia uite ce scriu :
-Vio Buzilă: E problema mea dacă vreau să nunosc și câini. Am cunoscut oameni și nu mi-au plăcut. De ce trebuie să cer voie?
-Ce e aia ,,nunosc’’?, întreb pe Teona.
-E analfabetă, las-o în sânge. Uite și comentariul Dorinuței Maier:
-Dorinuța Maier: Câinii sunt devotați omului. Mufy nu m-a înșelat niciodată deși a avut ocazia, mai ales că am vizitat și zoo.
-Da’ ce legătură au comentariile ăstora cu poezia doamnei pe care o promovează Georgeluș?
-Naiba știe, se miră Teona. L-am întrebat și mi-a răspuns: ,,frumoasa’’.
-Așa da. Sper că ești pregătită de noaptea nunții. O să te pună să arăți petele de pe cerceaf.
-Hai măi, nu fi postmodernist cu mine. De sex cu arătarea asta am eu chef? Fii serios! Vezi că am aflat că va lipsi toată luna septembrie. Pleacă la Tirana cu amanta lui, o babă cheală și fără dinți,
-De ce la Tirana?
-În altă parte îl poate vedea careva. Cine naiba din Bistrița e în luna septembrie la Tirana? Nu riscă să fie pozat și postat pe facebook.
-Și nu ești un pic geloasă?
-Da’ de unde. Abia aștept să plece. Vei veni în vizită, nu-i așa?
-Cred că da, frumoasă mireasă.
-Așa să faci, iubitule. Așa. . .
Lumea începe să plece. Lucian continuă cearta cu doamnele Buzilă și Maier, iar Ioana plânge încet. Maneliștii își strâng instrumentele. Chelnerii debarasează mesele și simt cum o mare povară se ridică de pe umerii Teonei celei mari. Plec și eu alături de Teona cea mică. Femeia tânără se dezbracă în fața ușii:
-Trece-mă în brațe, spune ea.Vrei?
O iau în brațe și o duc dincolo de ușă. Noaptea închide toate ferestrele, toate pleoapele, toate buzele. Teona geme necontenit și îmi cere să îi frământ carnea până la sângerare.
-Vreau să mor asemeni unei corăbii. Ancorează în mine la nesfârșit, strigă ea.
Camera e incredibil de mică. Suntem nevoiți să ne sprijinum de pereți, de ferestre, de coloanele de fum ale închipuirii. Adormim greu, eu apăsând cu buzele sfârcurile tari ale Teonei, ea, așezată peste mine, gata să împletească din părul meu, armură căpruie pentru a înfrunta zilele în care îmbrățișările mele vor lipsi.
Dimineața aduce microbuzul hârbuit în fața hotelului. Vorbesc cu Teona cea mare. E supărată, foarte supărată.
-Cretinul se dezbracă, apoi dă la o parte hainele de pe mine. Se așază pe mine și nu face nimic.Spune :,,Frumoasa, mi-ați plăcut’’. Țip la el, degeaba. Se ridică și se duce la un dulap, bagă în el câteva pastile, apoi repetă aventura și zice iar: Mi-ați plăcut, frumoasa.’’. Cred că e retardat
-Da’, dar e și bogat. Aia e!
-Dacă m-aș întoarce să culeg cireșele Ioanei? Ai vrea?
-Aș vrea, dar e prima zi a ta ca doamna Ioniță. Poate la anul.
-Să nu o lași pe Teona cea mică să le culeagă. Te implor, Eduard. Să nu o lași.
Urc în microbuz. Teona cea mică se ghemuie lângă mine. Plecăm, nu înainte de a face cu mâna celei mai triste mirese din lume.
-Mă lași să culeg cireșe, întreabă Teona cea mică? Din cireșul ăla mic, nu din cel de pe hat.Mă lași?
-Da, fată frumoasă, te las.
Mă sărută. Sfinții își ascund ochii pentru ca nimeni să nu le vadă bucuria. Îngerul de pază scoate apă rece de la fântâna cu roată de lemn. Mă așteaptă. Știe că bărbații fericiți nu rămân mai mult de două nopți în brațele femeilor cu nume de cireș necules.

Eduard Dorneanu
Din ,,MĂLINI”-Volumul II

Mălini-Volumul III

AUTOR: Eduard Dorneanu
ANUL APARIŢIEI: 2018
ISBN: 978-606-711-858-2
NR. PAGINI: 152
FORMAT: 13×20
Editura Eikon
Tehnoredactor: Mihăiță Stroe
Editor: Valentin Ajder
Foto coperta 1 : Ruxandra Anton

„O însoțesc pe mama până la poarta dinspre drum, apoi ea iese în șosea și merge preț de o rugăciune blândă către ulița care duce la biserica satului. Nu există imagine mai sfântă ca aceea a unei mame care merge la sfântul locaș. În spatele mamei, Lumina curăță de pași drumurile satului. Îngerul de pază o urmează la o distanță de șaisprezece bătăi de inimă. O privesc cu drag. Ca pe singura ființă care poate deschide porțile Cerului.

Drumul de Credință al mamei continuă. Sub Lumina Celui Veșnic Viu. În cel mai frumos loc din Univers. La Mălini…”
Eduard Dorneanu

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 10

Vișinii Sasha și Marko au crescut mari și străjuiesc partea dinspre casă a ogorului meu. Priviți de la distanță, par doi prieteni care se țin de mână și ocrotesc întinderea verde a micii mele grădini. În fiecare zi îi privesc, în fiecare zi le rostesc cu drag numele. Frații pomi au rodit, iar mama vrea ca eu să le culeg roadele. Din ele, mama va pregăti gem acrișor pe care eu îl voi mânca la iarnă, uns pe turte coapte pe plită.
-Mă duc să cumpăr zahăr, spune mama. Să strângi numai vișinile coapte bine, bine. Uite, ia găletușa de plastic în care au fost măsline. Să te sui pe cioata de brad ca să poți culege și vișinile de pe crengile de sus.
-Da’ mata unde te duci?
-Să cumpăr zahăr. Ai surzit sau nu ții minte de la mână până la gură?
-Ba da, am auzit, dar îmi place cum spui mata toate vorbele astea. Pare așa de important totul. Vișinile par niște trofee de mare preț.
-Să vezi ce trofee de mare preț îți dau eu dacă nu culegi mai repede vișinile. Apucă-te de treabă!
Mama pleacă. Încep să culeg roadele vișinului Sasha. Majoritatea vișinilor sunt coapte, așa că nu e nevoie să aleg. Găletușa de plastic se umple repede și sunt nevoit să o răstorn într-un lighean de inox. Încep să strîng și roadele vișinului Marko. Acesta este mai înalt, așa că aduc cioata de brad și mă sui pe ea. Cocoșul Kenny cântă și cerurile se deschid pentru a primi întrebări noi.
-Ce faci?, frate om, întreabă îngerul de pază.
-Strâng vișine, frate înger. Nu vezi ce de pete purpurii s-au întins pe hainele și palmele mele?Parcă s-au deschis răni dulci-acrișoare din care curge sirop înmiresmat.
-Strângi vișine, frate om. Întotdeauna pe 11 iulie strângi vișine. Întotdeauna.
Știu de ce îngerul de pază îmi amintește asta. În 1988, Marko o aducea cu mașina sa pe Jasmine ca să se întâlnească cu mine. Îi așteptam lângă Podul Moldovei.
-Vin să o iau pe la ora 21, spune Marko. Chiar crezi că e o idee bună să vă întâlniți aici?Mai bine vă duceați la un hotel, undeva. Dădeați și voi un bacșiș sau ceva. Ce naiba se întâmplă aici dacă dă peste voi careva din sat și o vede pe Jasmine îmbrăcată tradițional?
-Mergem ,,La Pini’’, pe malul apei Moldovei. I-am promis, nu pot da înapoi. E zi de lucru și lumea are alte treburi. Cine naiba să dea peste noi pe aici?
-Naiba știe. Careva apucat de patima pescuitului sau altcineva, oricine.
-Nu mi-e frică, spune Jasmine. Stau cu Eduard oriunde spune el. Cu el nu îmi e frică de nimic. De nimeni.
-Nu sunteți sănătoși, spune Marko. Aveți mare grijă. Ăștia ar fi în stare să vă ardă pe rug dacă vă găsesc pe aici. Cum naiba să înțeleagă cineva că un ortodox care nu calcă pe la biserică precum Eduard e în mare iubire cu o musulmană practicantă ca Jasmine? Nu vreau să vin diseară și să vă adun cu fărașul de pe malul apei.
-Stai liniștit, îi spun. Nu trece nimeni pe aici în zi de lucru.
-Bine, nebunilor spune Marko. Mă întorc diseară. Sper să funcționeze rabla asta de Dacie.Am cumpărat-o ieri de la unul care avea nevoie disperată de bani ca să dea la nu știu ce medic. Are ciroză și își închipuie că dacă dă bani va rezolva mare lucru.
-Chiar mă miram de unde ai mașina. Nu știam că ai carnet.
-Nu am carnet, se miră Marko.Nici acte pe dracul ăsta de mașină nu am.
-Și dacă te oprește un milițian?
-Nu mă oprește nimeni. Cine naiba să oprească un om care merge să aducă de pe malul râului Moldova o musulmancă? Zi și tu!
-Dapoi cum! Ha, ha, ha.
Marko pleacă. Dinspre Mălini, se vede în depărtare o remorcă încărcată cu lemne. Coborâm din șosea, în păduricea de pini care străjuiește malul apei. Cunosc fiecare piatră, fiecare mușuroi de pământ, așa că îmi e ușor să ajung la locul numit de mine ,,La Pini’’. Aici, pomii sunt ușor îndoiți, probabil de la curent și locul pare neumblat. Așez pe iarbă o pătură gri și scot dintr-o geanță albastră o farfurie, o pungă de vișine și o pâine neagră.
-Azi le-ai cules?, întreabă Jasmine? Pentru mine?
-În dimineața asta, da. Pâinea nu e proaspătă. E greu de găsit pâine proaspătă la țară. Aici e o altă lume. Uite, am și apă rece.
Răstorn vișinile din pungă în farfurie. Nu am cuțit, așa că îi fac semn Jasminei să rupă cu mâna din pâine.
-Știi, spune ea, m-am tot gîndit cum să te rog ceva. Știu că m-ai înțelege, dar tot îmi e rușine.Mă asculți?, Eduard.
-Te ascult, Jasmine. Ai văzut cerculețele care apar deasupra apei? Sunt semne că acolo, boiștenii, porcușorii și mrenele se încaieră pentru haleală. Spune, draga mea, ce rugăminte ai.
-Mi-e un pic rușine, Eduard. Știi, eu nu am stat niciodată goală, afară, undeva în natură. Nu vreau asta, dar mi-aș dori să stau fără haine, dezbrăcată, măcar până la jumătate. Crezi că se poate? Da?
-Se poate orice, Jasmine. Aici suntem doar noi, pomii strâmbi ai acestui loc și îngerii care călătoresc pe norii curați ai cerului.
Jasmine zâmbește. Are pielea albă, sâni tari și pe cap este tunsă chilug. Văd cum i se întăresc sfârcurile, iar ochii ei mari și negri cer sărut și alinare. Ne așezăm jos pe pătură, spate în spate. Pielea ei îmi frige coastele, simt cum dinspre Jasmine vin raze fierbinți care îmi răscolesc trupul. Stăm așa, ca doi copii care caută răcoarea apei și a pădurii departe de ochii celor care vor să ne mutileze tinerețea. O aud suspinând. Lacrimile ei se ascund de lacrimile mele. Tristețea ei aleargă împreună cu tristețea mea în pădurea de pini, răscolind iarba și împlinind blesteme.
-Sunt bune vișinile, spune Jasmine. Sunt tare bune.
Beau apă și ascult cum curg lacrimile pe pielea femeii tinere de lângă mine. Cred că imaginea unei femei pe jumătate goale, tunsă chilug, e la la fel de sacră ca imaginea nașterii sau a arderii pe rug. Ecoul curgerii lacrimilor ridică valuri de o palmă de înger pe luciul apei Moldovei și duce către înalt păsări de pradă care se vor întoarce înapoi purificate de albastrul Celui Veșnic Viu. Sub trupurile noastre crește iarbă nouă gata să se deschidă lumii într-un verde nemaivăzut, nemaiatins. Ne întindem pe pătură. Capul meu e în dreptul sânilor Jasminei. Văd cum pulsează sfârcurile și îi ascult respirația . Pe pielea ei coboară apă sărată care se pierde pe buzele și pleoapele mele.
-Dacă apele noastre se unesc în felul acesta, spune Jasmine, înseamnă că în Cartea Vieții cineva scrie cât de mult ne iubim.
-Cine scrie asta?
-E o mare taină. Poate un înger, poate un profet. Poate cineva atât de sfânt încât buzele noastre nu îi pot rosti numele. În ceruri, iubirea este prețuită mai mult ca orice. În ceruri, oamenii care se iubesc sunt numiți oameni.
-Oameni?
-Da, oameni. Ție, îngerii ți-ar spune frate om pentru că nimeni nu știe să iubească așa cum tu iubești.
-Frate om?
-Da, Eduard. Iubirea te apropie de îngeri, de veșnicie, de puritate.
-Dacă spui tu. . .
Lacrimile mele se ascund de lacrimile Jasminei. Tristețea mea și tristețea Jasminei se prefac în abur albastru și zboară deasupra pădurii. Ca două inimi îngemănate și binecuvântate. Ca două semne alese.
Ne ridicăm. Sărut capul tuns chilug al Jasminei. Aud cum urlă diavolul, departe în Pădurea Prisos.
-Nimeni nu ne poate despărți, spune Jasmine. Nici oamenii răi, nici anotimpurile, nici epavele corăbiilor.
-Nimeni, Jasmine.
-Nici străzile cu nume de războinici nemiloși, nici hainele cu inscripții bizare, nici cărțile de rugăciune ale celor orbi.
-Nimeni, Jasmine. Nimeni.
-Nimeni iubitule. Nimeni.
Se aude claxon de mașină. Marko e pe pod și ne așteaptă. Ne îmbrăcăm și mergem către el ținându-ne de mână ca doi copii. Marko are lacrimi pe față.
-Mă apucă plânsul când vă văd. Nu știu ce dracu’ am. Poate că îmi dau seama că nu o să iubesc și nu o să pot fi iubit așa în vecii vecilor. Mari nebuni sunteți.
O sărut pe Jasmine pe buze, iar ea închide ochii și spune ceva în arabă. Pleacă împreună cu Marko. Lacrimile mele se ascund de lacrimile ei. Se ascund.
-Am venit, spune mama. Am cumpărat zahăr. Văd că ai strâns două găletușe de vișine. Bănuiesc că acum aștepți un premiu, nu? Hai, că îți pregătesc o cană de ciocolată caldă.
-Nu acum. Mă duc un pic să văd apa Moldovei.
-Ce îți veni, așa, deodată?
-Mi s-a făcut dor. Las’ că vin repede înapoi.
Ies pe poartă și plec înspre prund. Am luat cu mine un borcan de vișine. Azi, nu am niciun ban, așa că nu cumpăr și pâine. Ajung după vreo patruzeci de minute în locul unde cândva am stat lângă Jasmine. Îngerul de pază e deja acolo. Ne așezăm pe iarbă și stăm spate în spate. Arunc în apă vișine coapte. Una, câte una. Lacrimile mele se ascund de lacrimile îngerului de pază. Se ascund.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI-Vol II”-Editura Eikon

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 8

-După o sută de ani ai apărut și tu. Puteam să fiu ucisă de careva, violată sau să crăp ca o proastă, pur și simplu.
Teona e furioasă. Lovește cu piciorul roata din față-stânga a mașinii sale și e gata să izbucnească în lacrimi.
-Puteai să îmi spui că ajungi așa târziu.Ce fel de om ești?
-Locuiesc în centrul satului, iar tu ești cu mașina la intrare în sat, în locul numit Mielușoaia.Voiai să mă teleportez?
-Știu că nu ai mașină, dar puteai să iei măcar o bicicletă de la cineva și ajungeai imediat.
-Nu știu să merg pe bicicletă, ești culmea. Nu mi-au plăcut bicicletele.Am avut tricicletă când eram mic, dar asta e altceva.
-Cum?Nu știi să mergi pe bicicletă?Mașină, evident, nu ai.Parcă ai fi din altă lume.
-Știu să călăresc.Chiar foarte bine.
-Ai cal?
-Hahaha! De unde naiba ?
Teona e gata să plângă. Se descalță de bascheți și intră în mașină. Intru și eu, oarecum contrariat de supărarea ei. Teona este o femeie la vreo treizeci de ani. E cea mai bună prietenă a Ioanei și este considerată drept ,,călugărița’’ Fălticeniului deoarece deși e de o frumusețe exotică este văzută rar în compania unui bărbat, iar la petreceri nu merge absolut deloc.
-Dar ce ai pățit?, întreb cu ochii la picioarele lungi ale femeii triste.
-Am pierdut ceva, după ce am băgat benzină și voiam să mă ajuți să o găsesc. Pe cine naiba să chem? Pe mama? Doar sunt în Mălini și pe tine, te știu. Ți se pare anormal?
-Nu, e ok. Ce ai pierdut? Și unde s-a întâmplat? Lângă benzinărie?
-Nu contează. Dacă nu ai venit la timp, acum nu mai contează ce am pierdut.
Teona aprinde o țigară.
-Vrei?
-Nu fumez.
-Firește. Nu fumezi.Nu știi să mergi pe bicicletă.Ajungi unde ești chemat după un secol.
-O să lași bascheții în șanț?Chiar dacă suntem înafara localității tot o să îi găsească un sătean care vine de la câmp.
-Te doare de bascheții mei?
-Desigur. Ai pierde enorm din frumusețe fără bascheții tăi mov.
-Aha, mă crezi frumoasă. Nu mă așteptam să spui asta. Când ne-am întâlnit ultima dată, mâncai gogoși împreună cu Ioana. Cred că tu și ea ați fost cândva apropiați. Mereu îmi vorbește despre tine.
-Gogoși, da. Ce poftă mi-ai făcut.
Teona se încalță, apoi aprinde altă țigară. E cald, fumul țigării se lipește de tricoul meu, de sânii Teonei și de iconițele de bord din care mă privește Iisus și câțiva sfinți triști și slăbănogi.
-Totuși, ce ai pierdut?
-Hai!, nu mai fi așa de curios. Curioșii se îmbogățesc greu.
-Așa, da!Acum pot să îmi explic lipsa banilor. Mulțumesc, Teonă filosoafă. Nu ai numai picioare kilometrice, ești și deșteptuță. Chiar dacă și repede pierzătoare de chestii de care nu îți mai amintești.
-Mă mărit. Am nunta în septembrie.
-Felicitări!E un boșorog?Te-ai îndrăgostit de un tânăr care bea bere cu paiul sau e un coleg de serviciu căruia vrei să îi faci o bucurie ?
-Neh, e un bogătaș din Ardeal.
-Oare cât de greu era să ghicesc? Trei sferturi din femeile frumoase pe care le știu s-au încurcat cu oamenii bogați.
-Și celelalte care făceau parte din sfertul celălalt?
-S-au sinucis sau au pierdut ceva prin șanțurile satului meu.
-Ha!, are dreptate Ioana.
-Cum așa?
-Ești într-un anume fel.
-Teona, ardeleanca de mâine! Ha, ha, ha.
Pe șosea trec mașini și faetoane încărcate cu fân. Teona își întinde picioarele peste ale mele. Mângâi carne, blugi, unghii și simt căldura tinereții unei femei nefericite. Mă privește. Îmi studiază felul în care mângâi. Aștept cuvintele și îndemnul ei.
-Am citit cărțile tale. De ce se numește Pădurea Prisos?
-A, te referi la pădurea unde eu mă plimb adesori. Ți-a plăcut numele în mod deosebit?
-Are o legendă? Sau îi spuneți voi, așa, dintotdeauna.
-Are o legendă, firește.
-Spune , te rog. Hai, spune.
-Legenda asta se spune numai la ureche de femeie frumoasă.
-Păi, și eu nu sunt?
-Ba da.
Teona se ghemuiește lângă mine. Mă cuprinde cu mâna dreaptă, iar cu stânga îmi explorează trupul.
-Eu te mângâi și tu îmi povestești. Vrei?
-Depinde cum mă mângâi. Trebuie să îmi placă mult.
-Aha! După ce că ajungi la mine la o oră după ce te-am sunat, mai ai și pretenții.
Teora mă sărută. Are buze cu gust de afine. Îi simt limba, dinții, mușcătura. E o femeie cu gust de afine, o femeie rară și cu adevărat frumoasă. Mă sărută pe gât. Părul ei negru îmi acoperă pentru o clipă ochii și îi simt sânii cum se strivesc de pieptul meu.
-Eu te mângâi și tu îmi povestești. Te rog!, Eduard. Te rog!
Primesc mângâiere după mângâiere.
-Pe vremea lui Ștefan cel Mare, boierii care ajungeau în prag de căsătorie aveau un obicei. Deși religia noastră ortodoxă spune că e bine ca mireasa să fie fecioară în noaptea nunții, miresele acelor timpuri nu erau niciodată astfel. De ce? Ei bine, din cauza unui obicei foarte, foarte ciudat. Tinerii boieri ai Sucevii veneau cu iubitele lor până la Pădurea Prisos. Așteptau să vină seara, apoi intrau în pădure. În timp ce făceau dragoste, tinerele trebuiau să strige tare de tot numele iubiților . Dacă ecoul se auzea, atunci era semn că tinerii se pot căsători. Dacă nu, nu. Se spune că erau seri în care numele multor bărbați erau purtate de ecoul pădurii. Acum, acest obicei s-a pierdut, dar în fiecare seară dacă întri în Pădurea Prisos poți auzi vocea unor femei care își strigă iubiții și dăruiesc odată cu acel cuvânt trupurile și inimile lor. Nu sunt femei din zilele noastre, dar e fain să auzi pasiunea și să vezi cum minotauri albaștri aprind pentru acei îndrăgostiți, focuri pe cer.
-Doamne!, Eduard. Ce frumos! Păcat că acel obicei nu a existat. Ai inventat tu chestia asta, nu-i așa?
-Da, ce era să fac? Dacă ai întrebat!
-Ai inventat un obicei atât de frumos, numai pentru mine?Numai ca să primești mângâierile mele?
-Da!
-O să te iubesc toată viața pentru asta! O să te iubesc și după ce voi pleca la dracu’ în Ardeal. O să te iubesc și după ce o să nasc prunc urât și mucos, bogătanului cu care trebuie să mă combin.
-Doar pentru că ți-am povestit?
-Doar pentru că mi-ai povesti, Eduard. Acum, hai să mergem în Pădurea Prisos că tot vine imediat noaptea. Poate auzim cum strigă o femeie de demult numele iubitului ei. Chiar dacă ai inventat asta, noi vom auzi pe cineva. Jur că vom auzi.
Lăsăm mașina fără pază la marginea drumului și pornim pe jos. Teona mă ține de braț și mă sărută mereu. Intrăm în pădure și ne așezăm pe iarbă. Noaptea a aprins stelele și inimile noastre.
-Încă nu se aude nimic, spune Teona. Trebuie să mai așteptăm.
Închid ochii și mă așez pe spate. Se aud țipetele păsărilor de pradă și pocnetul brațelor fraților pomi.Deschid ochii și privesc pe Teona. Femeia se dezbdracă de haine, de umilința zilelor monotone, de orice povară. Mă ridic și o strâng lângă mine. Unghiile ei întră în scoarța unui brad, apoi ale mele. Intru în ea și simt cum izvorul ei alb curge neîncetat.
-Eduard!, strigă ea.
O dată, de multe ori, de multe, multe ori.
Gemetele Teonei deschid porți în întuneric și acoperă cărările care duc către altarele pângărite. Pe scoarța bradului rămân semnele unghiilor noastre, petele albe ale râurilor și semnele de sânge ale pasiunii.
Coborâm la mașină. Teona mă sărută, apoi mă mușcă de umăr până ce sângele țâșnește pe fața ei.Pleacă. Plec și eu pe jos. Mă opresc la ,,Troacă.’’ și beau apă rece de la izvorul care vine dinspre munte. Nu pot să îmi potolesc setea. Poate și pentru că numele meu a fost strigat la miez de noapte în Pădurea Prisos. Din umărul stâng îmi curge sânge. Plec mai departe. Cu numele strigat și pielea ruptă de dinții unei femei care știe să iubescă cu adevărat. Cuvânt de cuvânt.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-EDITURA EIKON

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 7


Vișinii Marko și Sasha au crescut. Acum sunt mai înalți ca mine și străjuiesc partea dinspre casă a ogorului. Roadele lor, încă necoapte, sunt legănate de vântul aspru care vine dinspre Munții Stânișoarei și descântate în nopțile cu lună nouă de îngerii de pază ai copiilor orfani. În fiecare zi , mă așez pe iarbă între cei doi frați pomi și beau ciocolată caldă. Brațele lor mă ocrotesc de șoaptele veninoase, de privirea minotaurilor și de tristețe, Uneori, fluier încet melodii din anii ’90. Aștept ca de undeva din albastru să aud răspunsul camarazilor mei plecați la Domnul. Privesc norii și mulțumesc Marelui Camarad pentru că în tinerețe am fost onorat cu prietenia unor oameni cu suflete și chipuri atât de frumoase. Da, vișinii Marko și Sasha au crescut. În verdele lor se aude uneori cântec de pasăre și vers curat de poezie vie. La umbra lor, speranțele mele se unesc cu rugăciunea de dimineață. Zi de zi.
Deschid portița unei poiate unde clocește o găină roșcovană. Ridic cloșca de pe ouă și o scot afară . Aștept să mănânce și să bea apă. I-am adus grăunțe, firimituri de pâine proaspătă și un ou fiert. Cloșca bea apă, apoi începe să alerge prin curte. Cam ăsta e ritualul ei în ultimile zile. De mâncat, nici vorbă. Alerg după ea, dar cloșca se ascunde sub cerdac. Mama se întoarce acasă. A fost plecată în sat, habar nu am cu ce treburi.
-Ce faci?, păzești cerdacul?
-E cloșca sub cerdac, răspund voios. Nebuna asta nu vrea să mănânce. Nu știu ce naiba să fac.
-O prinzi și îi bagi mâncare în cioc cu forța. Altfel, crapă de foame.
-Cum să fac asta?
-Cu degetele. Ce vrei să mergi la cursuri speciale unde să înveți cum să bagi grăunțe cu de-a sila în clonțul unei găini?
-Mama!, ce treabă scârboasă. Nu vrei să să îi dai mata mâncare? Hai, că eu o prind. Vrei?
-Hahaha, râde mama împreună cu Regina Tuia și norii albi care aleargă înspre Pădurea Prisos. Eduard, Eduard! Ce te-ai face fără mine?
– Păi, nu știu.
Am prins cloșca. Mama are dreptate, găina e ușoară de parcă ar fi plăsmuită din puf de păpădie, nu din carne și sânge. Nu are nimic în gușă. Mama aduce bucăți de mămăligă și grăunțe cu care hrănește cu de-a sila cloșca nebună.
-Gata! Acum du-o înapoi în poiată. Apă, a băut?
-Da.
Mama se așază pe băncuța de lemn din cerdac. Cred că e obosită și oarecum tristă.
-Am umblat degeaba pe drumuri, măi băiete. Nu mai sunt tânără. Mă dor picioarele așa de tare că îmi venea să mă așez undeva jos și să stau acolo nu știu cât timp.
-Puteai să îmi spui mie să merg în locul tău.
-Imposibil. Nu aveai cum.
-Ei, na. Sigur că puteam.
-Am fost să mă tund. În centru vine o coafeză din Fălticeni, dar culmea, drept astăzi nu a apărut. Mi-a spus cineva că mai e o frizeriță în sat, undeva spre Ocol. M-am dus tocmai acolo, ce era să fac.
-Și?
-Intru în curte la fata aia, doamnă, ce o fi. Era în curte. Îi dau ,, bună ziua’’ și o întreb dacă mă poate tunde. Femeia se uită la mine cu o față pe care se citea ura și mi-a zis că nu mă tunde.
-Cum așa? De ce ?
-Cică la ea trebuie să faci programare, nu se vine ca la piață.
-Ete, draci! Programare la tuns? La Mălini?
-Da, și a mai spus că joia ea e liberă și că o deranjez în ziua ei liberă.
Mi-am dat seama că frizerița nu a vrut să o tundă pe mama, cel mai probabil din cauza mea. Faptul că eu scriu despre sat și oamenii lui a supărat pe multă lume. Privesc trist înspre mama și mă întreb dacă își dă seama de ce frizerița din Mălini s-a purtat așa de urât cu ea.
-Mi-a mai spus că munca la coafor e muncă serioasă nu ca la spital, adică soră medicală, cum am fost eu.
Am un nod în gât. Nu spun nimic. Nu vreau să o supăr mai tare pe mama.
-Lasă că vorbesc cu careva din cei care face curse la Fălticeni și mergem la oraș. Te tunzi acolo. Facem și cumpărături.
-Ce bine! Mă bucur că ai bani și de cumpărături. Ai câștigat bani în somn sau ți i-a trimis un milionar excentric din America?
-Cum să nu!
-Mai bine, băiete!Mergem mâine la oraș. Dă-i naibii pe ăștia cu programările și coaforurile lor.
-Să se coafeze cloșca, acolo!Nu?
-Da, cloșca roșcovană.
Zâmbesc. Pe poartă intră Brăduța Casâncă. Mă spăl pe mâini cu apă de ploaie din butoiul de plastic. Nu îmi pasă de fițele coafezelor rurale, nici de lipsa banilor. Mă întreb dacă voi putea fi în fiecare zi la fel de fericit ca azi, dacă sufletul meu va rămâne mereu întreg. Dacă Domnul nu va schimba culorile frunzelor, apelor, ochilor femeilor frumoase.
-O zâs Zenova sî mergeți sî luați di la ea niști haragi. O zâs sî iei zâs mata câțî ai nevoie. Îs cam subțâri, da’ alegi ci-i măi bun.
-Eduard, du-te și adu haragii, spune mama.
-Cum să merg cu haragii în spinare, pe stradă? Să mă pozeze sau filmeze careva?
-Nu în spinare, măi băiete. Du-te și închiriază o remorcă ca să îți transporte douăzeci de haragi. Cât poate să coste? Cinci sute de lei?Nu e mult. Hai!, fugi.
Brăduța râde din toată inima. Mama e glumeață și asta face ca ziua de joi să capete chip de copil jucăuș.
-Hai, Eduard, cî nu ti vedi niminea, spune Brăduța. Cini sî ti filmeze pi ulițî la Zenova? Da, sî știi cî nu poțî aduci tățî haragii odatî, chit cî iești așa barbat.
-Aduc douăzeci de haragi, stai liniștită.
-Îs vreo triizăci, sî știi.
-Na, trebuie să merg de două ori. Ăsta da, spectacol.
-Adu’ și tu zece haragi, Brăduță. Ca să nu mai mergă vedeta casei de două ori după haragi și să scape de filmat.
-Poati ni dă la desene animate. Nu?, doamna Dorneanu.
-Da, Brăduță. Auzi, la el. Se teme să nu îl filmeze careva cu haragii în spate. Hahaha.
-Numai să râdeți de mine sunteți bune, fac eu pe supăratul
-Hai!, gata. Mergi după haragi, măi băiete. Lasă fițele astea aricilor de sub cerdac.
-Dapoi cum? Haragi și arici.
-Hai, hai, băiete. Trece ziua și noi vorbim despre pietre aruncate.
Plecăm. Traversăm șoseaua și intrăm pe uliță. Privesc șanțurile înverzite, pietrișul drumului și urmele de faetoane lăsate în el. Pe lângă noi trec două vaci negre. Amândouă au la gât tălăngi care sună într-un fel ciudat.
-Astea îs vaci di celea cari dau lapti mult, spune Brăduța.
-De unde știi mata?
-Îs cumparati tocma di la Sibiu di undi îi președintili.
-Și ce? Președintele nu dă lapte. Și nici nu cred că ține careva vaci în oraș . Sau, da?
-Îs di la Sibiu aduse.
-Știu. Au ajuns pas cu pas. Bănuiam eu.
-Ba’, cu tiru.
-Dacă zici mata.
Ajungem la troiță. Brăduța se închină și aprinde fitilul candelei. O aștept și privesc între timp casele din jur. Peste tot se ridică mici palate care contrastează în mod evident cu mica mea casă tradițională. Nu îmi plac noile case. Par locuri fără suflet, lipsite de binecuvântare. Intrăm la Zenova.
-Uiti!, îs lângă cioata mărului bot di iepuri, spune Zenova. L-am tăiet în octombrie când o fo zapada ceea apoasî. Saracu’ copac, bun mai iera.
-Da’ Hulcică o plecat?, întreabă Brăduța.
-O plecat batî-l Dumezău să îl batî . Prostanu’ naibii di gușăt!
-Da’ ce s-a întâmplat?, întreb contrariat de tristețea Zenovei.
-Api, măi copchile, am avut un nacaz mari di tăt. Ni-o trimis copchii bani din străinătati sî fac o sobî nouî. Am chemat pi Hulcicî din Baia cî el să zâci cî ar hi cel mai bun sobar din locurile aiestea. O vinit, o făcut soba, o probat fumurili. La douî zili când sî aprind focu, tăt fumu o ișât în casî, uăi copchile. Api, numa’ nu am murit. Ni s-o făcut rău șî dacî nu avem oleacî di lapti acru sî ieu pi stomacu’ gol crecî mă lua salvarea. L-am sunat pi tilifon. Patru zâli, nu ni-o răspuns. Az’ dimineață, m-am trezât cu el aicea. O făcut ci-o făcut și amu merge focu cum trebuie.Numa’ cî după ci-o plecat, Brăduța ni-o zâs cî o văzut cum animalu’ di Hulcică o scos di pi horn o pereche di nadragi vechi. I-o pus acolo data trecută ca să îl mai chem odată șî sî măi câștigi niști bani.
-Da’, Brăduța de ce nu v-a spus de treaba asta când era Hulcică la mata?
-M-o chemat barabatu’ meu până în casî. Când am ișât, Hulcică plecase.
-Și câți bani i-ați mai dat?, întreb curios.
-Patru sute de lei. A dracu’ gușăt.
Aleg haragi. Majoritatea sunt foarte subțiri și chiar putreziți. Brăduța alege și ea vreo opt și plecăm, nu înainte de a mulțumi Zenovei.
-Nu-i nimeni pe uliță, spune Brăduța. Nu ni filmeazî nici dracu.
-Da’ frumoși am fi cu haragii în spate, nu?
-Hahaha. Numa’ buni di dat la știri.
Ajungem acasă. Așez haragii în jurul lui Oblio, mărul pădureț. Mama alege pătrunjel pe masa de lemn din curte. Brăduța se duce la ea și încep a vorbi despre sat, despre prașilă, despre fasolele boambe și nopțile de iunie.
Mă așez pe iarbă, între vișinii ,Marko și Sasha. Privesc cerul albastru al satului meu. Vișinii Marko și Sasha au crescut. Acum, ei mă pot apăra de tristețe și de iernile timpurii . Închid ochii și îmi amintesc fețele camarazilor mei. Simt cum brațele pomilor îmi mângâie părul, brațele, sufletul. Deschid ochii și privesc cum se coc roadele fraților pomi. La căldura soarelui și a sufletului meu.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 6

Mă întorc de la moară. Transport un sac de făină de popușoi alb într-un cărucior vechi care scârțâie supărător. De fiecare dată când din față se apropie o mașină sunt nevoit să mă feresc înspre stânga, asta înseamnă că una dintre roțile căruciorului iese de pe șosea. Pe marginile șoselei e pământ moale și galben. La vreo douăzeci de metri de casa mea, roata din stânga căruciorului se înțepenește într-o gaură de pe marginea șoselei, aproape de șanț. Pe lângă mine, trec mașinile oamenilor bogați, faetoanele încărcate cu gunoi de grajd, remorci. Nu se oprește nimeni să mă ajute. Nimeni.
După un sfert de oră de chin, reușesc să scot roata căruciorului din groapă fără să o stric. Ajung în fața casei mele și deschid poarta dinspre drum. Am transpirat , iar părul și hainele mele sunt pline de praf alb de făină de popușoi.
Mă bucur mult că am ajuns acasă. Mă îndrept către bucătăria de vară. Mama a luat băncuța de lemn din cerdac și a așezat-o pe aleea de ciment. Pe băncuță e o sită deasă și un lighean de culoarea roșie cu o singură toartă, În fața băncuței, Ify, pisica neagră, se rostogolește și miaună ca într-un joc ciudat, fără sens. Mama iese din bucătăria de vară împreună cu Rezuca Tudoran.
-Vezi să nu dai peste mâță, îmi strigă Rezuca. Uiti la ea cum să dă pisti cap, fix ca oaminii când îi apucî dracii. Asă fac mâțâli când li trebuie motani.
-De ce ai stat așa mult ?, mă întreabă mama. Ai ajuns la moara din America? Asta din Mălini era închisă?
-Nu, chiar, răspund oarecum trist. Am avut un accident de cărucior, dar s-a rezolvat.
Las sacul în picioare, lângă băncuță. Mama va cerne imediat făina, apoi voi duce făina cernută într-un lădoi, în bucătăria de vară. Ify continuă să se tăvălească pe ciment. Are o privire pierdută și miaună încet. O mângâi. Pisica se urcă pe băncuță și își ascute ghearele de lemnul acesteia.
-Am zâs eu?, spune Rezuca. Fix ca oaminii când îi apucî dracii.
-Da unde ai văzut mata?, oameni care se tăvălesc pe ciment și își ascut ghearele, întreb amuzat.
-Da’ ‚ nu ti uiți la televizor? Nu ai văzut cum să strâng la emisiuni și caută pereche? Ci faci tătî zâua di nu știi ninica?
-Pe ce post vezi mata astea ? Pe Trinitas ? Pe ăla, nu mă uit. Acolo or fi.
-Doamne ! Nu pe Trinitas ! Aciala e postu’ popilor . Ei nu fac de astea cî îșî iau mari pedeapsî. Eu știu asta de la un popă-călugăr. Stai sî vezi cum o fost ! M-am dus la mănăstire cu surorile mele. Eram tânâră șî avem un examen. Am mers cu surorile mele să plătim o slujbă să fie bini.
-Ce examen puteai să ai mata ? Parcă ai făcut numai patru clase.
-Nu mai știu exact. Examen de fibrilație, parcî.
-De fibrilație ?
-Așă, exact. Șî ne-am dus la mănăstire. Nu era lume multă cî era iarna șî omătul era mare di tât. Am stat la slujbă. După aceia ni-am dus la spovidit. Ni-o spovidit după carti. Ni-o întrebat tăt, tăt, nu ca amu’ când popa uitî sî ti întrebi una-alta. După ci am ieșât di la popî am văzut cî era târzâu și pierdusâm cursa. Ci ni facim darî, noi ? Hai sî rămânim pisti noapte, cî pi gios nu era di mers cî erau lupchi pi drum. Ne-am dus noi în dormitorul di oaspeți. Nu prea am ci vrut sî dormim acolo cî erau câțiva moșnegi la cari li puțău chicioarili. Ci ni-am gândit noi ? Ia hai la popa care ni-o spovidit cî are douî camere. Poate ni lasî șî pi noi sî stăm acolo. Mergem, darî. Bocănesc la ușă șî aștept. Iesî popa:
-Ci vreți?, fiicelor. Di abia v-am spovidit. Aveți nevoie di ceva?
Eu i-am zâs :
-Părinti, în dormitorul comun puti tari di la niști moșnegi șî am vrea , dacă șî sfinția ta ești di acord să dormim tăti trei în camera celaltî cî mata ai două. Plătim, sfinția ta. În dormitor puti tare.
-Hă, hă, hă o făcut părintili.
-Ni lașî, am măi întrebat eu iarî.
-Hă, hă, hă o făcut părintili iar.
Noi ne-am uitat una la alta șî nu am înțăles ci o vrut sî zâcî. O stat popa oleacî și ni-o vorghit cam cu giumatati di gurî.
-Fiicile mele, iaca cum stă treaba. Di la o vremi, vini la mini o fimeie la timp di noapti șî mă ischitești. Bate la ușă șî când ies șî o văd îmi vini sî mă culc cu ea acolo pi gios, dar nu am voie. Am fost la mitropolit și i-am spus șî mitropolitul o zâs cî dacî mă culc cu ea nu am iertari dicât dacă îmi ard cununile deștelor. Așă cî ni fricî di ispită. Stațî măi ghini cu moșnegii cari put în dormitorul mari.
Iaca, așă s-o întâmplat. Vezi cî șî oaminii îs la fel ca mâțâle?
-Și fibrilația ?, întreb curios.
-Ci îi aceea ?
-Ai spus mata că ai avut examen de fibrilație.
-Doamni Ferești ! Eu am învațat numa patru clase. Nu am zâs eu așă. Hai, hai, Eduard poati ti ung oleacî cu făină șî tărâțî pi pleti să nu mă zâci prostii.
-Acum jumătate de oră ai zis de examen. Ia uite!, la ea.
-Hai, hai, Eduard. Iar începi ?
Mama râde și începe să cearnă făina de popușoi alb. Ify pleacă în livadă, dincolo de gardul de sârmă. Ar trebui să mă schimb de hainele pline de făină, dar mai stau un pic afară. Bate vântul și îmi place cum îmi ridică și îmi încurcă pletele.
-Sî nu uit sî vă spun di ci am vinit, spuni Rezuca. Vai!, ce am pățit asarî. Curațam mere într-un castron di plastic. Mă uitam la televizor la un film dispri niști țâgani șî mâncam mere. Uăi!, oamini buni. Dintr-o datî am adormit. Așă, di parcă m-o vrăjât cineva. Ci crezî cî am visat ? Să făcea cî am ieșât la poartă. Era dimineața șî am încept sî mătur în fața porții. Treceau vacile la imaș, copchii la școală. Era fix di parcî era adevărat. Și dintr-o dată dinspri Pădurea Prisos o apărut o luminî mari așă ca o remorcî di foc. Șî remorca aceea să îndrepta fix cătri casa voastrî. Da, fix la casa voastră venea. M-am oprit din măturat șî ne-am făcut cruci. Am zâs o rugăciune, dar remorca di lumină tot venea șî venea. Am lasat măturoiul în drum șî am vinit prin livadă sî vă zâc di lumina ceea mare. Am bătut tari di tăt la ușî, apoi am zâs sî viniți la mini ca sî scapațî. Voi ați vinit la mini șî remorca o trecut pi deasupra casâlor șî s-o dus la dracu, naiba să o ia, dincolo di imaș, di Brătiana, Cred cî o aterizat prin Băișăști, pi undiva. După aceea m-am trezât șî am auzât cum bati cineva la ușî. Ni-o fost fricî, era miezul nopții. O măi bătut iarî șî ni-am făcut curaj șî am ieșît afarî.
-Cini i acolo?, uăi, am întrebat.
-Mămăi!, iartă, o zâs cineva.
M-am uitat pisti tăt, dar nu am văzut pi nimini. Nu știu ci o ci fost.
-Dar matale ești cam surdă, spun eu. Cum de ai auzit ? Eu trebuie să strig la mata ca să fiu sigur că auzi ce spun.
-Iaca, am auzit clar.
-A naibii fibrilație.
-Ce-ai spus ?
-Vezi că nu auzi bine ? O fi venit la matale, popa după fibrilație. Mai știi ?
-Hai, hai Eduard. Haida, hai.
Râdem. Ziua de azi nu e un labirint pentru culori îngenunchiate. Hainele mele și pletele miros a făină de popușoi. Îmi spăl palmele, apoi fața, cu apă rece de la fântâna cu roată de lemn. Fără tristețe e inima mea.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon

NOUL ARGUMENT

15171085_10209467759743184_2351133966324021961_n

iarna a murit
zăpada de pe rănile mele s-a topit dureros
o stare cataleptică duce demonii smeriţi ai noului argument
în camuflajul verde al pădurii

râul ocoleşte premoniţiile pseudocriştilor
memoria astrală a oamenilor-pietre
frustrările cumulative ale celor care nu au găsit
camera iluminării

divinaţia
mută crucile de pe mormintele târfelor ucise
în singurătatea drumurilor
dincolo de întunericul cabalistic al oracolului

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,Sublimare”-Editura Eikon

CÂRPE MURDARE

15171085_10209467759743184_2351133966324021961_n

papa
apaticul contratenor al universului
e protestul muribundului cântat cu voce depresivă
pseudo-blasfemia merită
un vot sau o cărămidă învelită în cârpe murdare

juriul format din pensionari damnaţi
capace de canal şi pergamente agnostice
desparte în propoziţii bolnave
credinţa

fum alb fum negru
contradicţia în vers nu poate curăţa
grajdurile lui augias
vocea papei coboară în uterul uscat al infernului
nihil sacrum

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,Sublimare”-Editura Eikon