Asalt in portul celor 7 zeiţe

dimineaţa am debarcat în portul celor şapte zeiţe,
oamenii locului muriseră cu o seară înainte sub focul încrucişat al iertării.
Polidamas a fost primul care a păşit pe plaja blestemată
urletul lui de luptă ne-a adus sângele în obraji,
ca de fiecare dată când jefuiam casele părăsite ale muritorilor.

din colibele fără uşi, podoabele dispăreau una după alta,
lăcomia era atât de mare încât am luat şi brăţările de umbră ale icoanelor fumegânde.
ascunse în beciuri de piatră am găsit şi tăbliţele legii,
oamenii din vechime scriseseră în ele cele mai frumoase minciuni,
aşa că le-am luat cu noi ca dovadă că există moarte şi după moarte.

cei mai tineri dintre luptători au băut sângele femeilor răstignite pe podiumul vopsit
violet,
apoi au dansat pe jumătate goi invocând tristeţea unui ideal inutil.
am stat deoparte un timp pentru a reuşi să număr izvoarele secate de urmaşii
minotaurului
dar răzbunarea mi-a aprins pletele cu blasfemiile ei
şi a trebuit să îţi caut mormântul printre epavele corăbiilor aproape putrezite.

şi fiindcă sunt bărbatul unei singure trădări,
am jurat să îmi caut moartea
luptând pentru o cauză de dinainte pierdută,
undeva,
dincolo de albastrul impur al speranţei.

Eduard Dorneanu

Mălini

CINEVA ARUNCĂ BULGARI DE PĂMÂNT PESTE VISE

în primele zile fără tine mă simțeam de parcă aș fi fost eliberat pe cauțiune,
mă așteptam ca la știri să se afirme că eu sunt vinovatul moral pentru moartea ta.
zilele săptămînii au șters cu hârtie de ziar ferestrele mele,
nu am vrut sa ma împotrivesc, am lăsat literele sa iți strige absența.
vecinul meu,pilotul de vânătoare a afirmat în public că m-a văzut cum secționam luna
i s-a părut chiar că am ascuns o parte din ea în ghivecele cu flori ale vaduvelor de război.
oamenii s-au revoltat și au sugerat unei autoritați fără putere sa îmi tundă pletele,
așa înțelegeau ei să mă pedepsească pentru faptul că întorc privirea la salutul lor.

cu timpul am învațat să îmi cumpăr haine de culoare închisă,
apoi am îmblânzit inorogii rămași să rătăcească în fiordurile blestemate.
nu am avut curajul să te strig pe nume în locurile pustii unde oamenii se roagă unor picturi naive
dar pot sa jur cu cuvinte de sânge
că nu te-am uitat!

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,Rugăciunea de piatră” – Editura Eurograph

POEM NUD

flamurile aruncate peste răniţii în agonie,

scrisorile însângerate aruncate între viaţă şi moarte,

păsări obosite ciugulind ochii deschişi ai prizonierilor sedati de uitare,

pozele iubitelor stârnind furia norilor abandonaţi de zei,

cratime fără milă despărţind substantivele comune de poeţii labirintului,

pumnale fără tăiş lăsate să ruginească în carnea nisipului de clepsidră,

şi vocea vicleană a minotaurului invocând

gerunziile…

trupul tău amestecat cu iarba din grădina Edenului,

tinereţea noastră păzită de baionetele unor zile perverse,

serpentinele trădării sculptate paralel cu linia vieţii,

fraţii Ajax ridicând zidurile noii Troie,

măştile dorinţei agăţate de cel mai înalt cedru din Haifa,

renunţarea la visele banale,

renunţarea…

ochii lui Argus căutându-mi cele mai intime dorinţe,

profeţiile Pithiei disecându-mi sufletul,

dragostea ta, mai amară ca slujba de vecernie,

diferenţa dintre plus şi nimic,

neliniştea dintre două ploi,

neliniştea …

relativa iubire dintre noi,

chemându-ne să mutilăm,

adevărul.

Eduard Dorneanu
Mălini

ANAHITA

Anahita este cea mai frumoasă femeie din Agrabah

locuieşte în colivie de aur şi se hrăneşte cu versurile mele.

în nopţile cu lună plină cuvintele ne dezbracă de întrebări

şi putem intra pe nesimţite în visele celuilalt.

Anahita mă aşteaptă cand vin rănit de pe câmpul de luptă

nu ridică privirea până ce eu nu mă şterg de praful îndoielii

îi leg ochii cu rănile mele

iar pereţii respiră greoi ore în şir. . .

Anahita jură ca va muri în ziua când îi voi pronunţa numele fără să îi caut buzele

pumnalul cu lamă otravită străluceşte pe masa încărcată cu fructe oprite.

ştiu că lumea întreagă nu valorează mai mult decât o promisiune încălcată

aşa că râd desenând cercuri de sânge în jurul unei iubiri mincinoase.

Anahita ştie că fără trădare iubirea ar fi o simplă aventură

cuvintele ei se sparg în apele primăverii.

dincolo de ferestre

deşertul înfloreşte sub povara albastrului. . . .

Eduard Dorneanu
Mălini

7,63(Mirela)

Am cerut două cuburi de gheaţă dar am primit doar unul. Mirela vorbeşte nonstop în camera vecină. Este incredibil debitul ei verbal. Ascult liniştit cu ochii la meciul Germania-Italia care se desfăşoară în reluare pe plasma uriasă a Mirelei. ,,Neamţul” Gomez ratează o ocazie la poarta lui Bufon.
-Dragule , ştii că Liviu a cumpărat bilete pentru Corfu numai ca să fim împreună cu ordinara de Sanda şi cel de-al treilea soţ al ei?
Liviu este soţul Mirelei, ,,ordinara de Sanda” nu am idee cine poate fi. Aş fi dorit două cuburi de gheaţă. Nu cer încă un cub ca să nu par nesimţit dar nici nu mai beau băutura din pahar.” Italianul” Balotelli a înscris şi peluza cu fanii italieni se bucură extraordinar de zgomotos.
-Liviu a spus că e frumos în perioada asta a anului şi e bine să mergem împreună cu Sanda şi moşul ei de şaptezeci de ani. Eu nu am spus nimic pentru că nu am vrut ceartă dar îmi este clar că mă crede o idioată oarbă.
E cald în dormitorul Mirelei. Pe pereţi e plin de nuduri de femei purtând semnătura unor pictori de care nu am auzit niciodată. Remarc faptul că femeile din tablouri nu au păr, o fi o viziune modernă sau poate tablourile fac parte dintr-o colecţie de artă având o anumită temă. Nu întreb. Sunt frumoase şi femeile tunse chilug.
Mirela intră ca o vijelie.
-Ţi-ai turnat singur Martini? Serveşte-te că vin şi eu imediat. Simte-te ca acasă!
Îmi vine să mă ridic şi să plec. Balotelii marchează iarăşi apoi se dezbracă de tricou. Aseară nu am observat că avea lipit pe spate un imens bandaj albastru. E 2-0. Beau până la urmă paharul de Martini şi mă uit mai atent la femeile goale din tablouri.
-O să cheltuim enorm şi nu o să ne distrăm deloc. Liviu şi-a făcut vasectomie iar eu vreau măcar doi copii. Este o situaţie cumplită. Nu ştiu cum voi ieşi din asemenea impas.
Femeile din tablouri păzesc un dormitor în care seara dorm un bărbat care şi-a făcut vasectomie şi o femeie care vorbeşte îngrozitor de mult. Mă simt ca un intrus intrat într-o lume plictisită de viaţă. Ce l-o fi făcut pe Liviu să îşi facă o vasectomie nu ştiu şi nici nu vreau să aflu.
-Am schimbat şi maşina. Cum să circuli cu o maşină care are doi ani, ce eu sunt o ţărancă care adună balegi ca să conduc un hârb? Sandra are şi ea o maşină nouă dar a mea este performantă. Ştiu eu ce să aleg , nu ca ordinara.
Mă întind pe pat cu ochii la tavanul de culoarea roz. Nemţii atacă disperaţi încercând să egaleze un scor la care nu se aştepta nimeni înainte de începerea meciului. Mirela vine lângă mine şi se dezbracă imediat. Nu o întreb nimic. Cred că dacă ar începe să vorbească aş simţi nevoia imperioasă de a mă arunca pe fereastra deschisă. Femeile din tablouri îmi fac cu ochiul iar eu navighez cu Mirela în apele tulburi ale unei false iubiri.
Germania înscrie din penalti în ultimul minut de joc dar este mult prea târziu. Mirela tace şi mă mângăie neîncetat. Insula Corfu este foarte departe. . .

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon cop 7,63

7,63(Iarbă amară)

Şase bărbaţi cosesc în răcoarea dimineţii undeva în apropierea şoselei E85. Iarba este verde, dimineaţa miroase a tinereţe veşnică. Este ceva mistic în această muncă, nu îmi pot da seama ce anume dar aşa simt. Sub ascuţişul coasei cad ierburile, florile, timpul netrăit. Cosaşii nu obosesc, dimineaţa este albastră, iar lumina mută păsările dintr-un paradis în altul.
Carmen aprinde o ţigară mentolată şi se aşază pe spate în iarba proaspăt cosită. E pentru prima dată când o văd transfigurată ca după o noapte de dragoste pigmentată cu certuri şi acuzaţii.
-Iarba asta amară creşte pe tristeţea noastră, spune ea mângâindu-mi aşteptarea. Mă simt vulnerabilă pe pat de iarbă proaspăt cosită.
-Capitulezi atât de uşor? Mă aşteptam să te închizi în cuvintele altuia. Eşti ciudată astăzi.
Mi-e frică să îi ating fruntea. I-aş putea răni visele cu întrebările mele. Încerc să o ridic din iarbă.
-Mă simt dominată de un coşmar în care port măştile unor războinici morţi.
-Asta nu înseamnă că poţi ocoli durerea.
-Nu, nu înseamnă asta.
O maşină albă opreşte între noi şi şoseaua pe care gonesc camioane, ambulanţe şi autoturisme de teren. Un bărbat şi o femeie în vârstă ne cheamă la ei cu gesturi largi, aproape părinteşti. Cosaşii au venit lângă noi şi ne salută ca pe nişte prieteni vechi.
-Mergem la biserică să facem pomenirea lui Vlăduţ, feciorul nostru mort acum şapte ani, spune femeia privindu-ne trist. V-am văzut pe câmp la muncă şi ne-am gândit că nu ar fi rău să oprim.
Din portbagaj bărbatul scoate opt pacheţele, câte unul pentru fiecare dintre noi. În fiecare pachet este un colac mic, o portocală, o cană şi o batistă. Femeia aprinde şi lumânări :
-De sufletul lui Vlăduţ, spun cei doi părinţi înlăcrimând ochii sfinţilor din calendare.
-Bogdaproste, spunem privind în pământ parcă ruşinaţi că primim pomană în numele unuia mai tânăr ca noi.
Bărbatul scoate şi o sticlă de bere care trece din mână în mână fără să se mai folosească pahare. Spre surprinderea mea şi Carmen bea din sticlă. Îi văd ochii trişti, aproape înlăcrimaţi.
-Văd că mai ai o coasă în căruţă spun celui mai în vârstă dintre cosaşi.
-Am încă una dar este grea. Nu o foloseşte nimeni.
-Dămi-o mie şi pe fată învaţ-o cum să adune iarba.
-Vreţi să ne ajutaţi? Dumnezeu să vă dea sănătate.
Părinţii lui Vlad pleacă nu înainte de a ne strânge măinile. Cosesc alături de ceilaţi bărbaţi iarba amară, florile singurătăţii, macii timpurii.
-Iarba asta creşte pe tristeţea noastră, spune Carmen din nou. Astazi adunăm ceea ce mâine va fi dat uitării.
Eu nu vorbesc. Coasa mea culcă la pământ brazdă de ierburi şi vise. Lumina dimineţii mută păsările dintr-un paradis în altul. Se vede hotarul semn că ne apropiem de sfârşitul muncii. Clopotele bisericii din sat încep să bată pentru pomenirea lui Vlad. Oamenii se opresc pentru o clipă şi îşi fac cruce. Carmen are ochii în lacrimi. Da. . .

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63(Renate)

Are picioare groase. Acum este tânără şi asta face parte din şarmul ei dar peste ani bărbaţii nu vor mai aprecia aspectul acesta.
-Dă-mi un pic de spirt. Mi-a întrat un cui ruginit într-un deget, o rog.
Numele ei este Renate. Acum stă în picioare cu mâna dreaptă în dreptul inimii. Undeva prin sudul Europei naţionala Germaniei joacă un meci de polo iar la începutul partidei se intonează imnul de stat.
-Dar de când eşti tu nemţoaică?
-Puteai să te ridici şi tu, îmi şopteşte Renate. Sunt de origine germană şi îmi iubesc patria mamă.
-Cum să nu, doar îl ştiu pe tatăl tău. Îl cheamă Ion.
-Eşti un nesimţit, mă etichetează Renate. O să îţi fac un vaccin.
-Oki, nemţoaico. Vezi să nu fie expirat şi să intru cumva în comă într-o casă de arian fanatic.
Renate scoate limba la mine şi dispare în camera vecină. În casa ei e plin de animale ciudate: creşte vipere, şerpi şi la mansardă, viermi de mătase. Vecinii o bârfesc că ar creşte şerpii pentru consum propriu. De pe urma viperelor câştigă o groază de bani de la o firmă austriacă.
-Scoate-ţi cămaşa căpcăunule! Hai repede că am mâncarea pe foc!
Simt o înţepătură uşoară. Renate se aşază lângă mine şi îmi mângâie părul. O simt tristă dar calmă.
-Ce pregăteşti de mâncare? Am înţeles că prepari foarte bine ciori, câini comunitari, şerpi boa, cocostârci, ancore. . .
-Ancore? Ancore de corabie?
-Ancore, da.
-Îmi pare rău, căpcăunule. Limitează-te la ciori şi câini comunitari.
Mă mângâie iarăşi.
-O să se ardă mâncarea.
Renate pleacă dar nu înainte de a mă săruta pe frunte. Privesc în urma ei: are picioarele groase, e blondă şi îngrozitor de inteligentă. Caut vin într-un frigider uriaş. Aleg vin alb deşi habar nu am ce găteşte. În frigider miroase greu.
Renate aşază masa. S-a îmbrăcat cu o rochie neagră foarte scurtă care accentuează formele coapselor şi contrastează plăcut cu albul pielii . Torn vinul în pahare cu o oarecare stângăcie. Renate râde.
-Noroc, toastează Renate ridicând paharul sus de tot.
-Noroc, nemţoaico!
Carnea din farfurie are gust dulce, exagerat de dulce. Sosul de un roşu strident nu prea îmi place. Mă gândesc pentru o clipă la faptul că în farfurie ar putea fi carne de şarpe dar alung gândul şi beau din vin. Vinul este groaznic la gust. E vineri, am ghinion.
-Papă, căpcăunule, este foarte bun.
-E super, răspund eu înjurând în gând cuiele ruginite şi vinurile mediteraneene.
O ajut să strângă farfuriile şi tacâmurile. Simt că îi place faptul că nu o consider o gospodină oarecare sau un trofeu de o noapte.
-Ai ceva deosebit de făcut noaptea asta, mă întreabă cu o voce înceată?
-Nu, nu am.
-Bine, căpcăunule. Mă temeam că o să spui altceva.
Renate pleacă să vadă ce fac animalele ţinute în captivitate. Deschid o bere fără alcool. Băutura are gust amar. Strâmb din buze şi mă fac una cu patul din camera de oaspeţi. O aud pe Renate râzând.

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63(Terasa trandafirilor)

-Eu nu merg la Ioana. Pe soţul ei l-am pocnit în timpul meciului Steaua-Dinamo pentru că mă înjura.
Renate a oprit maşina. Pe geam se văd câteva gospodării ale unui sat. Un puşti în pantaloni scurţi scoate din curte un cârd de gâşte.
-L-ai bătut degeaba? Cum aşa?
-Nu degeaba. Nu o să înţelegi.
-Ba înţeleg. De când am fost născută înţeleg pe toată lumea. Pe mine nu mă înţelege nimeni.
-Păi Lucian, soţul Ioanei este stelist iar eu nu.
-Şi ăsta e un motiv să vă bateţi ca doi puştani?
-Păi….
Cobor din maşină pentru că Renate înjură urât de tot. Dincolo de şanţ este o terasă a unui magazin sătesc. Una dintre cele două mese nu este ocupată aşa că mă aşez la ea. La cealaltă masă doi localnici îmi dau ,, bună ziua ” ca unui vechi cunoscut întors de pe meleaguri străine.
-Dacă nu vii, strigă Renate să te ia dracu. Şi pe tine şi pe echipele de fotbal şi pe toţi !
Înjură în nemţeşte. Nu înţeleg absolut nimic din ce spune.
-Să nu mă mai cauţi în viaţa ta, încheie Renate.
Maşina pleacă către oraşul Ioanei, femeia iubită de către un stelist cu capul spart. E cald şi aş vrea să beau ceva răcoritor. Chelneriţa vine şi mă întreabă ce doresc. Are bere fără alcool, asta e bine. Fata are călcâiele crăpate, şlapi roşii, mâini murdare.
-Nouă adu-ne tun, strigă unul din vecinii de masă.
Tun se spune la o băutură formată din votca cea mai ieftină la care se adaugă un pic de suc sau lichior (după gust).
Localnicii plătesc în euro şi primesc restul în lei.
-Fă Doiniţo da’ la cât ne-ai socotit nouă euroii, întreabă localnicul mustăcios?
-La 40 de mii cum la cât!
-Cum dracu’ 40 dacă ieri era 45.
-Din cauză de referend moşule. Dacă nu-ţi convine du-te la oraş, la bancă.
-Referendu’ naibii!
Înţeleg că referend înseamnă pentru ei referendum dar nu mă bag în vorbă, nu am nici un interes. Chelneriţa cu şlapi roşii pare şmechera satului şi îi tapează pe cei doi de bani fără resentimente.
Apare de undeva un alt localnic trăgând de o sfoară o vacă neagră. Omul leagă vaca de un tei de pe marginea şanţului şi se aşază la masa celor doi consăteni. Mă salută. Îi răspund la salut.
-Şi la referend pe cine votăm, întreaba mustăciosul?
-Trandafirii, răspunde omul cu vaca. Vrei să nu mai poată munci în străinătate copiii tăi ? De unde ai euroi nu de la ei?
-Votăm trandafirii atunci. Gata, aşa rămâne.
Doiniţa aduce alt rând de băuturi.
-Trandafirul e cu săgeata acum, le spune. Trebuie să votaţi săgeata nu trandafirii.
Mă apucă râsul şi cei trei se uită la mine miraţi. Beau din bere şi mă gândesc că unii oameni fac politică la fel ca Moromete, cândva. Vaca neagră urinează. E la câţiva metri de mine şi mă cam enervează situaţia.
-Da’ vă rog să ne iertaţi, spune stăpânul vacii gata să vină la masa mea. Aşa e la noi la ţară.
-Şi eu sunt de la ţară. Ştiu cum e cu vacile, boii, magarii, etc.
-Aveţi măgari în sat?
-Vin uneori din satele vecine. În sat nu avem.
Stăpânul vacii mormăie şi se aşază înpoi la masă.
-Ba eu tot trandafirul o să votez , spune mustăciosul. Doiniţa vrea să ne păcălească.
-Da, încuviinţează ceilalţi, tot cu trandafirul.
Pe masă apare un pachet de ţigări de contrabandă. Nimeni nu are foc şi stăpânul vacii negre se apropie iar de masa mea.
-Da’ vă rog să ne iertaţi . Aveţi o brichetă?
-Nu am, nu fumez.
-Da’ vă rog să ne iertaţi. Nu vă supăraţi.
-Da, bine dar nu te mai repeta atât că mă enervez. Vorbeşte ca un om normal.
Doiniţa le aduce o brichetă .Aş putea jura ca e murdară de balegă, nu cred că greşesc. Devine obositor să le ascult conversaţia.
-Hai, căpcăunule. Mergem la Ioana?
S-a întors Renate. Mă ridic şi trec şanţul cu o săritură aproape comică.
-Vă rog să ne iertaţi se aude vocea stăpânului vacii. Aţi lăsat sticla de bere şi mai este în ea. Să v-o aduc?
-Ad-o încoace dacă ai tupeu. Hai că te iert imediat.
-Ce ai măi cu omul, se supără Renate? Vrei să îl baţi şi pe ăsta?
O las să vorbească singură şi plec pe jos în direcţie opusă. Cu puţin noroc o să găsesc o maşină de ocazie. Renate claxonează şi ţipă după mine:
-Unde naiba te duci?
-La referend.
-Ce naiba este ăla?
-Întreabă pe ăia de la masă.Ei ştiu.
Plec cât mai departe de stâpânul vacii negre , de chelneriţa cu mâini nespălate şi terasa cu trandafiri. Renate încă mă claxonează. Nu îmi pasă.Aştept o maşină de ocazie.

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63(Raul)

Merg fără chef pe marginea şoselei. Dau ,,bună ziua” oamenilor şi aceştia mă salută respectos, iar unii bărbaţi dau noroc cu mine. Aştept o maşină de ocazie. E foarte cald. Mă opresc în dreptul unui parapet de lemn vopsit în verde. Patru copii de grădiniţă cântă un refren al unei melodii arhicunoscute schimbând ordinea firească a versurilor:
-Gâscă tu mi-ai furat vulpea nu mi-o da-napoi. . .
Scot o cutie cu gumă de mestecat şi puştanii se bucură de cadoul neaşteptat.
-Cum te cheamă mă întreabă unul dintre ei?
-Eduard. Da’ pe voi?
Copiii îmi spun cum se numesc şi mă privesc în timp ce mestecă straşnic guma primită cadou.
Se apropie o ,,Dacia” cu ladă. Fac semn mai mult în glumă. Şoferul opreşte şi îmi strigă că pot urca. În ladă, un puştan supraveghează un porc imens aflat într-o cuşcă de lemn. Urc în maşină. E prima dată când călătoresc alături de un porc aflat într-o cuşcă .
-Paaa, Eduard, strigă copiii făcându-mi semne de rămas bun.
În maşină miroase a porc, transpiraţie şi ţuică de prune. Soferul este un bărbat la vreo şaizeci de ani, mustăcios, îmbrăcat în pantaloni scurţi şi tricou roz pe care scrie cu litere mari ,,Heidi fetiţa munţilor”. Tricoul îi e mai mic cu cel puţin două numere. Are o burtă uriaşă, iar când respiră, Heidi urcă şi coboară într-un ritm destul de alert.
-Mă cheamă Costel dar prietenii îmi spun Raul. Am lucrat prin Spania după revoluţie.
-Eduard, îmi pare bine.
-Şi tu ai nume spaniol, se miră şoferul mustăcios.
-Da, fireşte, răspund eu.
Nu vreau să îl supăr. Dacă el crede că numele meu este de origine spaniolă nu are rost să îl supăr. Mă uit pe geamul din spate şi văd porcul uriaş din cuşcă. Raul îmi întinde o sticlă cu ceva alb în ea. Beau un gât crezând că este apă minerală dar imediat simt ţuica de prune din cea mai bună calitate.
-Mulţam fain ,Raul.
-Hai să trăieşti Eduardule, răspunde mustăciosul trăgând o duşcă zdravănă din licoarea albă.
În Bucovina, când un om îţi spune pe nume este semn bun. Mă bucur şi uit imediat că mă ustură gâtul de la băutură.
-Da’ unde duci elefantul din cuşcă, Raul? L-ai cumpărat pentru consum?
-Nu, nici gând. Îl duc unui pădurar. Eu am o porcărie.
-Porcărie?
-Da, cresc porci şi îi vând.
Raul bea iarăşi. Căldura ne aprinde respiraţia.
-De aici ai şapte kilometri până în Mălini. Prinzi imediat o ocazie, spune Raul. Tare bine ar merge o baie într-un ştiolbon.
-Este Moldova la maxim două sute de metri..
-No, hai până acolo.
Coborâm cu maşina la picioarele podului. Raul îşi cheamă copilul şi amândoi se dezbracă de haine. Mă hotărăsc să fac şi eu baie deşi nu înot tocmai bine. Raul înoată pe spate, iar burta lui uriaşă se vede deasupra apei ca o ciudată creatură încă necuprinsă în regnul animal.
-Pinochio adă mâncarea şi băutura din maşină, strigă Raul copilului.
-Amu ia, răspunde copilul plecând în fugă.
-Pinochio? E poreclă, întreb eu gata să izbucnesc în râs?
-D’apoi cum altfel, poreclă. M-a minţit că i-au furat la şcoală telefonul. De două ori anul ăsta. El mă minţea că vrea aceeaşi marcă şi îmi arăta telefonul vechi. Banii îi cheltuia cu gagicile. Şaişpe’ milioane a făcut praf până amu !
-Şi nu te-ai supărat pe el?
– E mare, e în clasa a noua. M-o minţit cu stil. Nu mă supăr.
Îmi place vorba lui bucovineană şi dintr-o dată îl văd cu alţi ochi. Pare a fi un om care trăieşte frumos chiar dacă viaţa lui se deapănă printre porci şi drumuri nesfârşite. Pe un ştergar pune mâncarea: caş, roşii, măsline şi pâine neagră de casă.
-Pâine neagră de casă!! Îmi place de mor, le spun celor doi.
Pinochio ne toarnă ţuică în păhărele de plastic. Râde şi mănâncă cu gura deschisă.
-Da’ cum faci de sunt aşa mari porcii, întreb eu pe Raul?
– Îi hrănim cu concentrate, zăr şi popuşoi. Se umflă dar carnea nu mai are gust aşa de bun.
-Zer?
– Zăr cumpărat din locurile unde se colectează laptele. Cu o zi înainte de vânzare îl umflăm cu zăr şi mai luăm nişte bănuţi în plus.
-Eşti tare, Raul.
-D’apoi. . .
Mă despart de cei doi chiar în clipa în care cerul este brăzdat de fulgere. Un tunet puternic rupe în două liniştea.
-Ad-o Doamne, strigă Raul. La revedere Eduardule.
-Paa, Eduard, strigă şi Pinochio făcându-mi semne din lada maşinii.
Plec încet către casă. Mai este puţin şi ajung în sat. Drumul trece prin pădurea de mălini. Se aude mierla cântând.
-Hai sus, Eduard.
M-a ajuns o căruţă încărcată cu pietriş. Un adolescent îmi întinde mâna. Urc.
-Servus, flăcău. De unde vii?
-Am fo’ la balastieră. Acuş ajungim acas’. Să vedi Mălinii.
-Da. . .
Flăcăul scoate o sticlă de bere şi îmi întinde să beau. Mă răcoresc şi îi mulţumesc dând din cap. Bea şi el apoi strigă armăsarului să nu fie leneş.
Pădurea răde. Norii de ploaie se strâng deasupra satului.

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63