7,63 (Rugăciuni şi ochelari de vedere)

Se întorc oamenii de la biserică. Cei tineri pleacă primii fără să mai asculte predica de final. Bătrânii au răbdare deşi trebuie să stea în picioare, iar starea de sănătate nu e tocmai una de invidiat. Glasul preotului este melodios, aproape teatral. Oamenii rămaşi la predică se închină şi murmură încet rugăciuni.
-Consultaţii gratuite pentru ochi la spitalul Mălini! Ochelari la preţuri convenabile, reduceri mari!
O maşină cu girofar şi staţie se plimbă pe uliţele satului. O voce de bărbat cheamă sătenii la spital pentru consultaţii gratuite, dar şi pentru a cumpăra ieftin ochelari. Mesajul audio se repetă la nesfârşit stârnind ilaritatea. Volumul staţiei este dat la maxim. Chemarea la consultaţii gratuite se aude şi în biserică. Sfinţii ascultă miraţi.
În cimitir, florile de toamnă au înflorit pe morminte. Dacă ar lipsi crucile ai putea crede că o grădină parcelată în loturi mici înconjoară biserica.
-Consultaţii gratuite pentru ochi la spitalul Mălini! Ochelari la preţuri convenabile, reduceri mari!
Chemarea se aude obsedant. Ridic o coroană pe care vântul a trântit-o la pământ. Florile albe , artificiale se împrăştie peste tot. Mă prefac că nu s-a întâmplat nimic şi intru în vorbă cu un consătean care şterge un felinar de praf.
-Bună ziua! Ce faceţi?
-Bună ziua, Eduard. Iaca şterg felinaru’ că s-o murdărit di la ploaia di ieri.
Mă uit şi la crucea de ciment.Pe ea este scris numele omului şi al soţiei lui.
-V-aţi aranjat mormântul încă din timpul vieţii.
-Da’ am prins loc mai în faţă şi am adus meşteri să ni facă mormântu’ aşa cum vrem noi. E mai sigur aşa.
-Da, înţeleg.
-Tăţi murim. Macar să ştim unde ne ducem.
-Corect.
Mă gândesc cum e ca în cimitir o cruce să poarte numele tău, iar tu să fii încă în viaţă. Cimitirul din Mălini este plin de cavouri şi cripte ale unor oameni încă vii. Acum jumătate de an am văzut cum un om se fotografia lângă crucea sa. Imaginea aceea a mi-a rămas în minte mult timp.
-Consultaţii gratuite pentru ochi la spitalul Mălini! Ochelari la preţuri convenabile, reduceri mari!
De la biserică până la spital este puţin de mers.
-Dacă e gratuit, mergem spune cineva.
-D-apoi cum nu, răspunde un altul.
Curtea spitalului se umple de oameni care aşteaptă să fie consultaţi gratuit. Mă întorc acasă nici supărat, nici vesel. Pe banca de lemn din faţa bucătăriei de vară, mama a lăsat Psaltirea şi ochelarii de vedere. Clatin din cap şi beau o cană de apă rece. Da. . .

Din volumul ,,7,63” – Editura Eikon

cop 7,63

7,63 (Vechea nelinişte)

Toamna udă cu rouă rece vechea nelinişte. Copacii rostesc rugăciuni păgâne, melodioase. Păsările iau calea răsăritului lăsând în urmă ruginiu şi aburi aromaţi. Cocoşii fragmentează tăcerea dimineţii. Dau cu piciorul oboselii care îmi sărută genunchii. Sub pământ, femeile moarte în haine de împrumut tresar sub un imbold de aer neînsemnat. Demonii cântă în curţile celor bolnavi de grandomanie. Toamna dansează frenetic cu norii sălbatici. Le recunosc dansul. . .
Sub nucul Sybil golesc sacii de cartofi culeşi de pe câmp. Nucului i-am dat acest nume în glumă. În timp, copacul a crescut, iar numele a devenit un reper cât se poate de serios. Acum mă bucur:copacii care poartă un nume deschid porţile veşniciei. Îl mângâi pe coaja verzuie. Undeva în irealul albastrului un înger îşi deschide palmele. Ştiu asta. . .
Nu am mulţi saci de cartofi, dar ei trebuie neapărat sortaţi după mărime:cartofi de consum, cartofi de sămânţă, cartofi mici folosiţi pentru hrana păsărilor. Răstorn primul sac şi praful mă cuprinde ca o haină de penitenţă. Tuşesc şi încep să aleg cartofii. Fiecare cartof îmi simte căldura palmelor. Sunt nevoit să fiu mai atent ca în alţi ani pentru că unii cartofi sunt deja moi din cauza secetei. Să mai răstorn un sac. Pff, praf, mult praf.
La câţiva paşi de mine o cârtiţă ridică un muşuroi de pământ. Motanul Nero aşteaptă cu simţurile încordate gata să intervină pentru a captura ,,inamicul” venit din subteran. Cărtiţele sunt foarte inteligente, iar şansa motanului pare a fi una foarte mică. Mă aşez pe scaun şi aştept deznodământul acestui eveniment deosebit din livada mea. Nero se ridică în două lăbuţe apoi dă la o parte pământul proaspăt de pe muşuroi. Se iveşte o gaură în pământ. Motanul scoate cârtiţa şi o aruncă în aer.
-Bravo, Nero!, strig eu fericit de reuşita motănaşului.
Răstorn alt sac de cartofi. Încep să miros a pământ proaspăt răscolit. Nu îmi displace asta: mirosul de pământ este unul sfânt şi face legătura dintre uman şi veşnicie. Pe o creangă a copacului Sybil un melc a scos corniţe de sub cochilie. Tata spunea că în livadă vin adeseori sufletele celor care au trăit în locul respectiv. Asta înseamna că bunicii mei se plimbă uneori de mână prin iarba de umbră, mângâie gutuii şi se bucură de roşeaţă merelor ionatan. Poate asta înseamnă că şi tata atinge frunzele vişinilor şi îsi odihneşte veşnicia sub ramurile mărului pădureţ. Livada este locul în care nu există singurătate. Gesturile celor care au trudit cândva aici se regăsesc în fiecare mişcare a celor vii. Pământul păstrează amprenta energetică a tuturor Dornenilor care au muncit şi au iubit pământul. Da. . .
După sortare duc cartofii mari într-un loc acoperit. Cartofii de sămânţă şi cei mici i-am adunat în saci. Nu am roabă de fier aşa că folosesc o tărăboanţă din lemn aşa cum se mai văd în ziua de astăzi doar prin muzee. M-am obişnuit cu ea deşi este foarte greu de ridicat chiar şi goală. O încarc cu doi saci: cam o suta de kilograme cântăresc cartofii. Este greu de transportat povara pentru că roata tărăboanţei se încurcă în pietre şi smocuri de iarbă. Nero aleargă înaintea mea fericit. Zâmbesc şi eu.
Dinspre bucătăria de vară vine miros de mămăliguţă caldă. . .

Din volumul ,,7.63” – Editura Eikon

cop 7,63

7,63 (Ferestre închise)

Vântul mângâie tuia din faţa casei. Noaptea exilează într-un nou labirint oamenii singuri şi punctele cardinale. Ferestrele stau închise asemeni verbelor care nu se vor conjugate . Îngerii de pază recită poeme. Ecoul lor calibrează durerea. Visele stau gata să înflorească pe tavanul aşteptării. Culoarea ternă a orelor târzii doare.
Mărul bătrânei Ema, vecina mea se scutură sub asaltul vântului de noapte. Merele cad cu zgomot pe tabla casei mele.
-Buuuum, se aude zgomotul proiectilelor vegetale.
-Nu te teme!, prietene, încurajez pe motanul Nero care a tresărit pe fotoliu. Nu te teme. E doar vântul de seară care se joacă cu pomii din livezi. Nu te teme.
Nero scutură din cap, se scarpină şi cască fericit. Adoarme la loc. Prima dată am dormit singur în casă acum foarte mulţi ani pe vremea când tata a plecat la tratament într-o staţiune. Eram elev în clasa întâi, iar mama lucra noaptea cam o dată la 3 zile. Am spus imediat că nu o să îmi fie frică să dorm singur şi că nu este necesar să îmi explice pe larg ce am de făcut. Mama insista cu explicaţiile: ferestrele trebuie să fie închise, nu trebuie să mă tem de zgomote şi nici să mă sperii când şi dacă se întrerupe curentul electric de la centrală. Mama a plecat foarte îngrijorată deşi eu mă lăudasem că sunt foarte curajos. Ferestrele erau înalte. M-am urcat pe scaun şi am verificat de mai multe ori dacă sunt închise ermetic. Apoi peste sat cineva a lăsat o perdea negră. Am rămas ore bune lângă geam privind curtea, via, gardul. În casa unde locuieşte astăzi Ema locuia Maria, o rudă a mea mai îndepărtată care nu prea ieşea din casă. Din acelaşi pom ionatan din care astazi vântul aruncă cu mere cădeau şi atunci fructe viermănoase pe acoperişul casei mele. La ora 22 programul tv a luat sfârşit iar curentul a fost oprit undeva în jurul orei 23. Îmi amintesc că pâna la ora 23 am scris pe o foaie de hârtie de multe, foarte multe ori ,,Nu îmi e frică să stau singur noaptea acasă”. Am rămas mult după miezul nopţii privind pe fereastră întunericul nopţii de septembrie. Am adormit greu şi pentru puţin timp. Undeva în jurul orei 4 jumătate am auzit zgomotul autobuzului care pleca din satul Văleni, traversa Poiana- Mărului şi Suha şi oprea în staţia din centrul Măliniului apoi contiunua drumul către Cornu Luncii, Sasca, Rădăşeni şi avea ca punct final oraşul Fălticeni. Zgomotul făcut de autobuz mi-a adus zâmbetul pe buze: mai rămăsese o jumătate de oră până începea programul la radio, iar peste două ore şi jumătate mama termina garda de noapte şi urma să vină acasă. În nopţile care au urmat, ritualul singurătăţii s-a repetat: copilul care eram privea pe fereastră apoi asculta cum se joacă vântul cu pomii, iar spre dimineaţă mă trezea zgomotul autobuzului care vestea noua zi. Ferestrele rămâneau întotdeauna închise ca o promisiune pe care nu o puteam încălca. Nici astăzi nu am înţeles de ce mama insista atât de mult ca ferestrele să fie închise. Poate că ferestrele care separă copii singuri de nopţile de septembrie sunt un fel de îngeri transparenţi pe care te poţi baza în alungarea temerilor de orice fel. A trecut foarte mult timp de atunci: tata a murit, Maria a murit, autobuzul nu mai trece la ora 4 şi jumătate pentru că oamenii nu mai au de ce să meargă la Fălticeni, mărul a îmbătrânit şi rodeşte rar fructe tot mai viermănoase, ferestrele par mai mici iar întunericul mai puţin apăsător.
Privesc pe fereastră. Păsări mari de noapte au poposit pe acoperişul fântânii. În copilărie dacă aş fi văzut aşa ceva m-aş fi speriat îngrozitor.
-Buuum, se aud merele în picaj pe acoperişul din tablă al casei.
Îngerii de pază adună merele căzute, pregătindu-le pentru veşnicie . Le fac semn cu mâna dreaptă. Luna iese dintre nori şi se aşază speriată între întunericul toamnei şi amintirile mele.

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( 1 octombrie)

Am mai uitat încă un an. Treptele de ciment ale casei îmi strigă primele numele. Copacii zâmbesc cerului şi se roagă pentru mine. Tuia, gutuii, vişinii, nucul Sybil, mărul ionatan, mărul pădureţ, prunii şi puiul de mălin vorbesc Domnului în numele sfintelor amintiri . Toamna sărută roşiile din geamul bucătăriei de vară, iar eu culeg umil ultimii ciorchini de struguri. Albastrul coboară ca o respiraţie divină şi simt mângâierea Dornenilor adormiţi întru veşnicie.
Vântul deschide poarta dinspre drum. Frunzele teilor plantaţi pe marginea şanţului sunt aduse în curte de aripile nevăzute ale unor îngeri. Simt legătura firească cu veşnicia. Paşii mei ridică nori, păsări şi zmeie de fum.
Strugurii au gust de soare bolnav. Din boabele lor ţâşneşte suc negru care îmi pătează cămaşa. Petele înghit albul şi formează imagini fantastice cu o simbolistică deosebită.
Mama îmi strigă că ar fi timpul să cumpăr pâine neagră pentru masa de prânz. Da, are dreptate trebuie să cumpăr pâine.
-Neapărat să fie neagră, mai strigă o dată mama din uşa bucătăriei de vară.
-Neapărat neagră, repetă Dornenii de dincolo de albastru.
-Neapărat neagră, suspină şi Domnul învârtind clespidra.
Număr mărunţişul şi văd că nu am destui bani ca să cumpăr două pâini. Cumpăr doar una iar restul îl ţin pentru altădată. Pâinea pare a fi veche dar asta contează foarte puţin.
Am mai uitat încă un an. Da. . .

Din volumul ,,7,63”-Editura Eikon

cop 7,63

7,63 (Ritualuri de toamnă )

Toamnă. . .Dumnezeu ascunde ploile departe de satul meu. Albastrul veghează paşii truditorilor, trapul cailor de povară şi roadele pomilor tineri. Razele soarelui îmbujorează merele ionatan. Vântul aleargă de la un ogor la altul binecuvântând frunzele căzute şi palmele muncite ale consătenilor mei.
Secer porumbul. Pentru fiecare plantă trebuie să mă aplec şi să o tai la câţiva centimetri de sol. Fiecare strujan (cocean) de porumb are povestea lui: unii sunt aplecaţi înspre dreapta de furtunile care au măturat ogoarele în luna iulie, alţii sunt piperniciţi de seceta verii, iar unii, destui de puţini se înalţă la peste doi metri ca nişte ciclopi vegetali rămaşi pe ogoare după ce mitul din care făceau parte a fost uitat. În lanul de porumb se vede şi cărarea lăsată de copiii vecinilor care în perioada în care cireşul de pe hat avea roade îl vizitau foarte des. Zâmbesc. Leg snopi mari de strujeni. Pănuşele îmi zgârie braţele. Număr snopii: 160. Voi încerca să car câte patru o dată: doi sub fiecare braţ. Asta ar însemna patruzeci de drumuri dus-întors.
Aşez o beldie lungă între un vişin şi un prun aproape uscat. Snopii de porumb îi aşez de o parte şi de alta până când îi voi da cuiva care are animale şi îi poate folosi ca hrană. Ridic primii patru snopi. Fiecare muşchi al braţelor este folosit la maxim. Picioarele se mişcă într-un ritm alert. Orice oprire înseamnă renunţare. Nu pot lua pauză pentru că apoi mi-ar veni foarte greu să reiau munca. Fluvii de transpiraţie îmi desenează pe faţă imagini dureroase. Alţi patru snopi. Nu mai simt oboseala. Fiecare metru este o cucerire, orice semn roşu făcut pe pielea mea de frunzele uscate ale porumbului este o dovadă a încăpăţânării mele. Patru snopi, încă patru, încă. . .
E trecut de prânz. Am terminat de aşezat snopii de porumb. Ogorul a rămas gol şi trist. Dau foc vegetaţiei uscate rămase împrăştiată peste tot: vrejuri uscate de fasole, lobodă sau strujeni de porumb rupţi în bucăţi. Fumul urcă drept către albastru, iar cei plecaţi în veşnicie simt mirosul toamnei ca pe un abur liturgic adus de rugăciunile curate ale urmaşilor. Din livadă văd cum pe coastele imaşului alţi truditori dau foc vegetaţiei. Mălinii miros a toamnă. Ploile stau departe de satul meu. Dumnezeu ne ajută ca să ne putem strânge în tihnă roadele. Ridic cu furca multe lobode uscate. Focul pârâie vesel. Mă dor palmele. Din braţul stâng îmi curge câteva picături de sânge chiar în foc. În spatele meul îngerii stau ghemuiţi privindu-mă cum duc ritualul până la capăt. . .
Miros a fum. Culeg din mărul pădureţ un fruct mic şi viermănos. Muşc din el cu poftă. Ce bine e acasă…

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Toamna şi Iva)

Mălinii privesc cu uimire prima brumă a toamnei. Pomii îşi scutură ultimile roade. Strigătele copiilor deschid ferestrele caselor. Apa Moldovei curge învolburată, semn că undeva la munte a plouat astă noapte. E frig şi din nările cailor care aduc de la câmp snopi de porumb, ies aburi groşi. Toamna îşi arată asprimea. Palmele ei reci caută urmele îngerilor. Clopotul satului răsună trist: undeva a murit cineva. Sufletul lui urcă deasupra durerii şi numără florile de toamnă de pe mormintele celor plecaţi dincolo de albastru.
Ajung în Fălticeni înainte de ora zece. Am timp să cumpăr un cadou pentru Iva. Iva este o bulgăroaică stabilită în Fălticeni din anii ’90. Deşi nu este o frumuseţe a fost şi bănuiesc că încă mai este curtată de cei mai bogaţi bărbaţi din zonă. Singura ei afacere pe care eu o cunosc este un bar deschis nonstop unde se servesc cele mai ieftine băuturi din oraş, iar noaptea prostituatele aşteaptă eventualii clienţi. Totuşi Iva este foarte bogată. În garaj are patru autoturisme (dintre care două de teren) înmatriculate în Bulgaria. Apartamentul în care locuieşte este plin de obiecte de artă deşi bănuiesc că unele dintre ele sunt doar falsuri. Astazi este ziua ei de naştere. Nu cred că aş fi ţinut minte data aniversării Ivei dar tot pe 9 octombrie este ziua de naştere a regretatului Adrian Pintea şi fără să vreau am legat cele două evenimente unul de altul. Am cincizeci de lei pe care i-aş putea cheltui pentru un cadou. În piaţă găsesc flori scumpe şi îngrozitor de urâte.
-De unde aţi adus florile astea?, întreb supărat. Aţi jefuit mormintele celor decedaţi acum doi ani? Arată îngrozitor.
-Cumpără din plastic dacă astea nu-ţi plac, îmi răspunde o doamnă intrigată de pretenţiile mele.
-Sunt din Olanda aduse, spune şi cea care vinde. Uite ce frumoase sunt.
Nu mai cumpăr nici o floare. Renunţ şi la cadou. Mă îndrept spre blocul Turn rugându-mă în gând ca Iva să nu fie acasă.În faţa blocului, doi copii de şcoală primară îşi împart pumni şi se înjură în hazul unei asistenţe formate din pensionari şi elevi de liceu. Trei liceene cu fuste scurte mănâncă un fel de covrigi cu mac şi povestesc nu ştiu cui la telefon ce se întâmplă.
-Să-mi dau palme, spune cuiva la telefon una dintre fete. Fac poze cu telefonul şi îţi trimit să vezi şi tu.
Cei doi puştani sunt plini de sânge. Îi evit şi ajung la intrarea în bloc. Iva tocmai ieşea.
-La mulţi ani ! Nu ţi-am luat nimic cadou. Ştiu că eşti grăbită. Am vrut doar să îţi urez multă sănătate şi o groază de alte chestii. Îi sărut mâna şi dau să plec.
-Te rog să nu pleci. Mergi cu mine până undeva? Te rog.
-Nu merg la petrecerile tale pentru că ai prieteni burtoşi şi plictisitori.
-Nu ştie nimeni că e ziua mea. Vreau să merg la Mănăstirea Slatina. Plătesc acolo rugăciuni pentru ca să îmi meargă bine. Aşa fac în fiecare an de când sunt în România.
-Serios? Hai că pe mine mă poţi lăsa în Mălini.
-Vreau să mergi cu mine până acolo. Nu îmi place să merg singură.
-Mda. Hai că tot nu ţi-am adus cadou. Măcar să te însoţesc.
Iva mă ia de braţ. În faţa puştanilor însângeraţi se opreşte şi izbucneşte:
-Imbecilii dracului. De ce vă bateţi aici aurolacilor?
Scoate din poşetă un spray pentru autoapărare şi îl agită . Cei doi puşti se opresc şi se uită miraţi la noi.
-Foloseşti sprayul sau stăm aşa până la a zecea Înviere, întreb supărat?
Liceencele continuă să filmeze cu telefoanele mobile. Iva foloseşte sprayul dând un jet în aer deasupra tuturor. Mirosul de piper deschide apetitul de înjurături al pensionarilor care ne binecuvântează în fel şi chip. Respir greu. Puştanii fug, iar Iva se ia la ceartă cu un domn foarte în vârstă care îi reproşează că foloseşte sprayul deşi nu era neapărată nevoie:
-De ce dai cu spray? Nu vezi că suntem oameni bolnavi pe aici şi ni se face rău?
-Mă plictiseşti. Nu ştiu de ce stau eu de vorbă cu unul ca tine.
-Bulgăroaică rea cu ceafa mare.
Iva e gata să folosească din nou sprayul. Mă aşez între ea şi domnul în vârstă şi îi cer să plecăm de acolo.
-Vrei să ajungi la mănăstire şi te lupţi cu bătrânii? Foarte frumos!
-A spus că am ceafa mare.
-Este un clişeu. Îţi spune aşa pentru că eşti bulgăroaică. Hai să plecăm, odată!
Garajul uriaş al Ivei este ceva de speriat. Patru autoturisme de lux sunt parcate într-un spaţiu imens în comparaţie cu garajele celorlalţi. Pe pereţi sunt postere cu fotbaliştii echipei Tom Tomsk.
-Ăştia nu sunt ruşi?, întreb foarte mirat.
-Cine?
-Tom Tomsk. ăştia.
-Ei şi ce dacă. Mie îmi plac.
Urcăm în Range Rover. Mă uit încruntat la Iva care tocmai scoate din poşetă un teanc gros de bacnote euro. Deschide torpedoul şi mi se pare că aud demonii cum râd de noi undeva într-un purgatoriu cu miros de spray paralizant. Plecăm plictisiţi, iar la ieşirea oraşului o rog să ia de la autostop doi elevi de liceu care făceau autostopul. I-am recunoscut: ambii locuiesc în Mălini, unul pe o uliţă din apropierea oficiului poştal, iar celălalt în apropierea bisericii. Şoseaua nu este aglomerată. Iva conduce cu viteză foarte mare, undeva la vreo 170 de kilometri pe oră. În câteva minute trecem de Rădăşeni apoi gonim către Sasca de parcă fugim de un pericol iminent. Iva reuşeşte să depăşească o ambulanţă şi maşina pompierilor care se îndreptau (presupun) către un eveniment. Lăsăm în urmă şi Sasca, iar în apropiere de Cornu Luncii, Iva reduce viteza dar nu cu mult . După cinci minute ajungem în centrul Măliniului. Iva opreşte, iar cei doi elevi vor să plăteasca. Un drum până la Mălini costă şapte lei dar cei doi scot numai cinci lei şi vor să îi dea Ivei. Bulgăroaica face un gest înspre ei, dar eu o reţin.
-Lăsaţi băieţi, nu daţi bani, le spun eu.
-Mulţumesc, spun cei doi dându-se jos din maşină bucuroşi.
Mă uit la Iva furios:
-Ai ajuns să iei bani de la elevi? Ai torpedoul bucşit de euro şi te lăcomeşti la 5 lei de la nişte copii!
-M-am prefăcut, răspunde Iva.
-Precis. . .
Ajungem la mănăstirea Slatina după un sfert de oră. Iva cunoaşte pe aici şi suntem duşi de către o măicuţă la o chilie unde mai multă lume aşteaptă să intre pentru a plăti acatiste şi eventual să se spovedească. Luăm loc.
-Pe mine m-a ajutat mult, spune o doamnă. Copilul meu a intrat la ingineri şi ne merge bine în casă.
-La ingineri se intră cu examen de dosare. Nu trebuia decât să completeze un formular, ironizez eu.
-Termină, mă calcă pe picior Iva.
Lumea aşteaptă să intre la preotul mânăstirii. Iva este luată înaintea celorlalţi. Bănuiesc că euroii din torpedou vor ajuta la mântuire la fel de mult ca şi rugăciunile. Iva nu stă mult. Se întoarce veselă plină de speranţă. Plecăm nu înainte de a repeta doamnei care se laudă că are copil student.
-Examen de dosare , doamnă.
– Domnule nu fiţi necivilizat.
-La revedere. Nu am mai auzit să plăteşti la mănăstire ca să intre la facultate cineva care susţine examen de dosare.
-Unde nu e credinţă nu ai ce să ceri.
Iva râde. Urcăm în maşină şi mă sărută pe obraz. Oamenii care aşteaptă în parcare se uită intrigaţi la noi de parcă am comite o blasfemie. Plecăm veseli fiecare cu gândul la altcineva. Toamna ne aruncă aşteptarea pe şoseaua acoperită de frunze şi umbre ale unor îngeri care şi-au pierdut stăpânii.
-Noi nu o să ne certăm niciodată, spune încet Iva.
-Nu o să ne certăm, răspund eu privind torpedoul rămas gol.
Cobor în Mălini. Iva îmi face semn veselă şi demarează către oraşul unde toată lumea o vede ca pe o femeie de o răutate extremă. E mult mai frig. Toamna îşi arată cu durere asprimea. Orele se rostogolesc agonizant către o nouă întrebare.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7.63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Copaci căzuţi)

Frunzele aşteaptă vântul pentru marele salt. Pământul cheamă ruginiul la odihnă şi vis. Merii, gutuii, prunii şi cireşii se dezbracă încet pentru a acoperi oasele din piatră sălbatică ale Gheei. Şoapte venite din albastru mângâie micile vietăţi. Furnicile se ascund în labirint, aricii se pregătesc pentru hibernare, iar pisicile renunţă la plimbările nocturne. Drujbele taie necontenit trupurile copacilor căzuţi. Toamna strigă dealurilor numele celor care au plecat în călătorii din care întoarcerile sunt imposibile. Singurătatea adună fructele uitării.
Sparg lemne. Toporul se opreşte des în nodurile cioatelor. Ar trebui să folosesc pene din fier sau un mai din lemn cu capete rotunde dar nu am aşa ceva în gospodăria mea. Andreea, vecina în vârstă de cinci ani se aşează pe aleea de ciment şi se confesează:
-Gonzo a mâncat din greşeală o găină şi tata l-a legat!
Gonzo este un căţel de talie mică şi aparţine familiei Andreei. Adevăratul lui nume este Bobiţă, dar eu îi spun Gonzo, iar Andreea a adoptat noul nume deoarece i s-a părut a fi unul special. Obişnuiam să mă joc cu el. Acum Gonzo simte robia lanţului. Andreea este tristă.
Sparg în continuare lemne. Andreea mă ajută şi aşază cum poate şi ea lemnele tăiate în tărăboanţă. Ridic toporul de sute de ori. Lemnul se împotriveşte în fel şi chip. Bradul se despică mai uşor, dar fagul, mai ales carpenul sunt lemne de esenţă tare, ele se opun.
-Am visat urât aseară, spune Andreea. Mi-a fost frică.
-Nu are de ce să îţi fie frică, o consolez zâmbind. Visele nu sunt adevărate. Adică nu toate.
-Da’ al meu cum a fost?
-Ce ai visat?
-Am visat o noapte mare.
Toporul se înfige într-o cioată. Mă chinui o jumătate de oră, dar reuşesc să scot oţelul toporului din lemn.
-Nu este un vis adevărat, încerc eu să fiu convingător.
-Nu e?
-Precis, nu este.
Arunc toporul şi mă aşez pe trunchiul unui brad uscat. Pe deasupra casei mele trec nori şi păsări grăbite. Frunzele pomilor aşteaptă marele salt. Octombrie adună ultimele semne de verde. Îngeri mov închid pleoapele muribunzilor. Dumnezeu împarte tristeţea în doze mici celor născuţi marţea. Visele nu sunt adevărate. Nu toate. . .

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Buburuza)

Dimineaţa îşi întinde palmele spre mine. Mă îmbrac cu gesturi agresive.Respir umbre, şoapte, întrebări. Pomii recită în locul meu rugăciunea de dimineaţă. În pragul casei, toamna cântă balade scandinave şi mă binecuvântează.
Plec din Mălini in jurul orei 7. Fac autostopul şi urc într-o maşină verde. Cei doi din faţă, ( probabil soţ şi soţie) se ceartă fară jenă. Miroase a usturoi şi a ţuică de prune.
-Eşti o târfă nefericită, spune bărbatul. Toată noaptea te -ai gândit numai la el.
-Nu, m-am gândit omule, ţipă cât poate de tare femeia. Jur că nu m-am gândit.
-Ba te-ai gândit. Crezi că eu nu am văzut?
-Cum să vezi ce gândesc? Cauţi ceartă, las’ că ştiu eu.
-Tu să taci. Eşti o femeie stricată.
Încerc să mă gândesc la orice numai să nu îi mai aud pe cei doi certăreţi. O buburuză escaladează reverul hainei mele. Credeam că buburuzele au amorţit sub bruma toamnei. . . Insecta trece de pe haină pe urechea stângă. O las să mă exploreze.
-Auzi, îmi strigă şoferul. Să nu crezi despre noi că suntem din mahala.Ne mai certăm şi noi ca oamenii.
-Treaba voastră, le răspund.
Buburuza a ajuns în dreptul buzelor şi coboară pe gât.
-Vezi că eu ţi-am vorbit frumos, îşi încearcă norocul cu mine bărbatul şofer şi soţ.
-Ai grijă. Dacă treci la ameninţări nu te văd bine.
Tăcere cu miros de usturoi. Buburuza a ajuns pe piept. Se plimbă un timp sub tricou apoi iese şi se aşază înapoi pe reverul hainei. Şoferul mormăie ceva despre nesimţire şi preţul benzinei. Ajungem în Fălticeni. Cobor undeva în centru. Întind 7 lei bărbatului deşi acesta face semn disperat că nu vrea să îi plătesc.
-Ia banii şi cumpără un deodorant. Maşina ta pute a usturoi.
-Nu te intereseaza pe tine cum miroase maşina mea, răspunde omul supărat.
Femeia mă priveşte cu ochi trişti. Are ochii verzi şi cearcăne mari. Îi zâmbesc şi plec lăsând maşina verde în mijocul unui oraş de provincie în care toamna nu plânge de dragul verdelui exilat în privirea oamenilor trişti.
În dreptul chioşcului unde se vând flori mă opresc zâmbind:
-Mai vinzi acţiuni ?
Femeia râde din toată inima. Prin anii ’90 cumpăra şi vindea acţiuni dar apoi a trecut la afacerea cu flori. E trecută de şaptezeci de ani, dar în fiecare zi stă opt ore în picioare pentru a câştiga bani. Numele ei este Maria dar eu îi spun Ika.
-Eduard, Eduard, iar râzi de mine, se bucură doamna Ika.
-O să vin să cumpăr un coş întreg de flori. Cele mai scumpe şi mai frumoase. Nu ştiu când, dar am să vin.
-Te ştiu de când erai licean. Mereu spui că o să cumperi coşul ăla.
-Da, ştiu. O să îl cumpăr într-o zi.
Ika mă mângâie pe păr şi îmi pune la butoniera hainei un trandafir. Îi sărut mâna şi plec.
– O zi faină Ika, să ajungi miliardară.
-Pa , Eduard. Să fii iubit.
În dreptul parcului mă întâlnesc cu doamna Cecilia. E mai în vârstă ca mine cu vreo două luni, dar arata mult mai bătrână din cauza ridurilor care îi boţesc faţa. Plimbă câinele şi pare a fi ( ca de obicei) foarte supărată. O salut şi luăm loc pe o bancă din faţa unui bloc.
-Ce bine că te văd. Sunt extenuată. Am o viaţă de rahat. Muncesc toată ziua şi mă întreb pentru cine şi pentru ce. Simt că o să explodez. Sunt o martiră îngropată de vie în oraşul ăsta de nimic.
-Mie îmi place Fălticeni, replic eu oarecum supărat. Chiar dacă unele maşini put a usturoi.
-Cum adică put a usturoi?
-Lasă. E o poveste plictisitoare. Spune mai bine ce mai faci.
-Eu? Dacă ai şti! Am înebunit cu treaba. A venit o femeie să şteargă geamurile. Am plătit. Apoi femeia care îmi face curat, alţi bani. În boxă mi-a aranjat lucrurile altă femeie. Iar bani. Şi Marius a trimis numai 1500 de dolari luna asta. Eu cum să nu explodez?
Marius este soţul ei şi lucrează pe undeva prin Africa. Cecilia îşi şterge lentilele groase ale ochelarilor şi continuă să se plângă:
-Trebuie să aspir zilnic, să spăl, să am grijă de câinele ăsta. Nu am timp deloc pentru mine. Marius lucrează acum pe un şantier în Tunisia. Trimite tot mai puţini bani. Eu m-am sacrificat şi am renunţat la serviciu ca să am grijă de casă şi el trimite 1500 de dolari ca la o cerşetoare. Îţi poţi imagina aşa o viaţă? Eu nu mai pot. Nu ştiu ce o să fac.
Cecilia se plânge în continuare. Aflu că o soră a ei a împrumutat de la ea 200 de dolari şi acum nu mai recunoaşte asta. Copiii vecinilor i-au scris pe uşă cu cretă cuvinte obscene, iar un bărbat o sună pe mobil şi îi spune că e Moş Crăciun .
-Moş Crăciun? întreb eu amuzat.
-Da, spune că vrea să îmi facă mai multe cadouri şi vrea să afle ce îmi doresc.
-Bestial.
-Un nebun, parol.
Cecilia mă priveşte cu atenţie şi duce mâna la gură.
-Ai. . .ai. . .
-Ce am? întreb eu mirat.
-Ai ceva care se mişcă pe faţa ta. Ceva roşu cu buline.
Pun mâna pe faţă şi prind buburuza care îşi continua explorarea.
-Este o buburuză. O vrei tu?
-Nuuu. Nu suport animalele astea.
-Este o insectă, nu un animal.
-Nu suport insectele cu buline.
-Bine, am înţeles.
Buburuza zboară. Mă simt vinovat de plecarea ei. Îmi iau rămas bun de la Cecilia care se supără pentru că nu doresc să beau ceva la ea acasă.
– Nu te supăra dar eu nu suport femeile care nu iubesc buburuzele.
Merg fără grijă prin oraş. Mă intersectez cu femei frumoase, cerşetori şi câini fără stăpân. Îmi cumpăr îngheţată la cornet şi sunt singurul bărbat din oraş cu adevărat fericit. Toamna îmi cântă la ureche romanţe pe care oamenii obişnuiţi le consideră puerile. Închid ochii, ascult şi pornesc mai departe.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Frida, sora Renatei )

Verdele imaşului se retrage brusc într-o amintire apăsătoare. Bruma aşterne covor rece peste urmele ierbii. Ciclopi de fum se strecoară prin ceaţa toamnei. Păsările rămase fără cuib privesc mormintele frunzelor de nuc. Mărul ionatan dansează cu umbrele norilor care aduc ninsori. Poarta cerdacului se deschide şi aud vocea Domnului care cheamă orfanii şi bătrânii în paradis. Dimineaţa aleargă disperată dincolo de Munţii Stânişoarei.
A murit Frida, sora Renatei. Frida locuia într-un sat din vecinătatea Sucevei de aproape douăzeci de ani. După căsătorie, relaţiile cu sora ei s-au înrăutăţit brusc. Soţul ei, Ioan, a rugat-o pe Renate să îi împrumute zece mii de dolari pentru a începe o afacere imaginară. Nimeni nu a aflat ce a făcut cu banii Ioan, dar împrumutul nu a fost niciodată returnat. Renate a încercat să intervină pe lângă sora sa cerând în dese rânduri să primeasca înapoi dolarii. Răspunsul Fridei era mereu acelaşi: un răspuns în doi peri din care reieşea că nu avea de gând să returneze banii. Renata s-a supărat dar a trecut peste asta şi s-a împăcat cu sora sa, dar după numai jumătate de an cei doi i-au cerut să gireze cu o casă din Fălticeni pentru un împrumut bancar . Renate a încuviinţat, iar după cinci ani banca i-a pus sechestru pe casă şi a fost nevoită să achite chiar ea restanţa în locul Fridei. După această nouă dovadă de rea credinţă cele două femei nu şi-au mai vorbit timp de mai bine de zece ani. Frida suferea de insuficienţă cardiacă, Ioan se încurcase cu o femeie în vârstă din cartierul Burdujeni şi venea foarte rar acasă. Cu o zi în urmă, o vecină a găsit pe Frida prăbuşită în livadă. Moartea a ajuns-o sub un păr domnesc. Acolo a găsit-o vecina sa care a început să ţipe după ajutor uitând să îi închidă ochii sau să îi aprindă o lumânare.Renate m-a sunat de dimineaţă rugându-mă să merg cu ea la domiciliul surorii ei. Am încercat câteva scuze, dar nu am reuşit să scap de insistenţele Renatei.
Urc în maşina Renatei uitând să îi spun cât de rău îmi pare că suferă. Maşina goneşte şi am impresia că Renate priveşte în gol fără a fi atentă la trafic.
-Puteai să te îmbraci cu un tricou sau pulover negru, se supără Renate.
-Da’ ăsta ce are întreb eu uşor amuzat?
– E gri. Nu vezi?
-Mda, e gri. Lasă că doar nu e astăzi înmormântarea. La înmormântare trebuie sa fii îmbrăcat ca un cioclu. Acum merge şi aşa.
– Vezi că la ăia sunt obiceiuri ca la tine în Mălini. Să pui un ban pe icoană când intrăm acolo.
-Îi pun cinci lei. Stai liniştită, o calmez eu.
-Eşti nebun? Cum cinci lei? Vrei să creadă lumea că ne batem joc?
Scoate din torpedou cincizeci de lei şi mi-i pune în buzunar.
-Nu le dau cincizeci de lei. Ajung 5 lei.
-Le dai banii. Altfel o să te bârfească toate babele care stau cu gura căscată pe acolo.
-Treaba lor. Eu nici nu am cunoscut-o pe sora ta.
-Pui pe icoană cincizeci de lei. Nu mă supăra şi tu.
-Bine.
Oprim în faţa casei Fridei. Intrăm trişti în curtea populată cu tot felul de oameni. Miroase a mici şi a bere. Dacă nu aş şti că aici e moartă sora Renatei aş putea crede ca am venit la un party. Oamenii ne dau bună ziua, iar femeile mai în vârstă nu scapă ocazia să comenteze între ele faptul că port părul lung. Ioan ne întâmpină liniştit şi ne însoţeşte în camera moartei. Frida este întinsă pe o masă într-un sicriu vopsit în alb. Intru primul şi îmi fac semnul crucii apoi îi pun pe icoană cinci lei. Renate vede gestul şi cred că ar fi în stare să mă înjure, dar îi e ruşine de femeile care se holbează la noi. Moarta este strident fardată: buze mov, obrajii îi sunt pomădaţi dar sub ochi se văd semne albastre ca nişte uriaşe cearcăne nefireşti. Renate se apropie de sora ei şi o îmbrăţişează. În jur femeile comentează admirativ ca la o secvenţă dintr-o piesă de teatru de apartament. Pe pereţi, cineva a pus doliu la tablourile cu poze de familie: Ioan şi Frida la starea civilă, Ioan militar în termen, Frida la absolvirea a nu ştiu ce facultăţi, Ioan cu un peşte-trofeu. Îmi vine să îl întreb dacă nu are poze şi cu un porc, dar renunţ la aşa un demers. Ies afară şi mă aşez pe o bancă de lemn lângă nişte săteni guralivi.
– Pe voi nemţii tare zgârciţi v-o mai lăsat Dumnezău, îmi spune o femeie în vârstă.
-Serios, întreb eu uimit?
-Dapoi matali ăi pus numa cinci lei pi icoanî. Am văzut eu.
-Nu-s neamţ mamaie. Eu nu sunt rudă nici cu Frida, nici cu Renate.
-Da’ cum ti cheamî dac’ nu îţi e cu suparari?
-Eduard.
-Eşti neamţ. Am spus eu.
-Eduard Dorneanu. Dorneanu nu e nume de neamţ.
-Şi di unde eşti?
-Din Mălini. Da’ am un motan acasă care cred că e neamţ. Când ţi se face dor de nemţi să vii să îl vezi.
Babele râd. Mă împrietenesc cu ele imediat. Îmi povestesc cum au făcut samahoancă, cât costă metrul de lemne şi câţi nepoţi au la lucru în Italia. Renate mă găseşte mâncând mici alături de băbuţele venite să ajute familia Fridei. Mă ridic oarecum ruşinat şi dau bineţe femeilor care îmi urează numai de bine. Intrăm într-o cameră a unei dependinţe, un fel de bucătărie de vară. Acolo Ioan explică faptul că nu are destui bani şi ar fi bine ca Renate să participe la cheltuieli.
-Uite, tu să plăteşti firma de catering care aduce mâncarea pentru pomană, spune Ioan. Eu plătesc restul.
-Şi cât costă, întreabă Renate ?
-Am vorbit cu cei de la firmă. Am ceva cunoştiinţe pe acolo şi am obţinut un preţ mic. Cu şase mii de lei rezolvăm şi treaba asta.
Ioan este înalt, slab şi complet chel. Rosteşte ,,şase mii de lei” ca şi cum ar spune tocană de legume. Mă priveşte insistent de parcă ar trebui să îi dau dreptate necondiţionat.
-Cum să coste aşa de mult, mă revolt eu. În satul meu, în Mălini sunt cele mai fastuoase înmormântări şi nu costă atât cateringul. Ia dă-ne numărul de telefon al firmei sau dă adresa. Eu nu te cred.
-E pentru două sute de oameni, ripostează Ioan. Treizeci de lei porţia.
-E cam undeva la cincisprezece lei o porţie. Dă numărul de telefon să vorbim cu firma de catering.
Ioan înjură şi încearcă să explice Renatei că eu nu mă pricep. Renata nu îl crede şi îi spune că va face ea comanda în Suceava. Îi reaminteşte şi de toate datorile neplătite. Ioan se enervează dar nu are curajul să spună nimic.
Urcăm în maşină şi plecăm către Suceava. Scot bacnota de cincizeci de lei care ar fi trebuit să o las pe icoana de pe pieptul Fridei. Renate opreşte maşina şi mă îmbrăţişează. Plânge în hohote. Pe lângă maşină trec oameni care zâmbesc crezând că suntem doi îndrăgostiţi. Renate plânge si ma roagă să vin la îmormântare. Nu pot sa spun nu. Lacrimile ei sfinţesc durerea şi prietenia noastră.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63”- Editura Eikon

cop 7,63