Eduard Dorneanu

7,63 ( Copaci căzuţi)

Frunzele aşteaptă vântul pentru marele salt. Pământul cheamă ruginiul la odihnă şi vis. Merii, gutuii, prunii şi cireşii se dezbracă încet pentru a acoperi oasele din piatră sălbatică ale Gheei. Şoapte venite din albastru mângâie micile vietăţi. Furnicile se ascund în labirint, aricii se pregătesc pentru hibernare, iar pisicile renunţă la plimbările nocturne. Drujbele taie necontenit trupurile copacilor căzuţi. Toamna strigă dealurilor numele celor care au plecat în călătorii din care întoarcerile sunt imposibile. Singurătatea adună fructele uitării.
Sparg lemne. Toporul se opreşte des în nodurile cioatelor. Ar trebui să folosesc pene din fier sau un mai din lemn cu capete rotunde dar nu am aşa ceva în gospodăria mea. Andreea, vecina în vârstă de cinci ani se aşează pe aleea de ciment şi se confesează:
-Gonzo a mâncat din greşeală o găină şi tata l-a legat!
Gonzo este un căţel de talie mică şi aparţine familiei Andreei. Adevăratul lui nume este Bobiţă, dar eu îi spun Gonzo, iar Andreea a adoptat noul nume deoarece i s-a părut a fi unul special. Obişnuiam să mă joc cu el. Acum Gonzo simte robia lanţului. Andreea este tristă.
Sparg în continuare lemne. Andreea mă ajută şi aşază cum poate şi ea lemnele tăiate în tărăboanţă. Ridic toporul de sute de ori. Lemnul se împotriveşte în fel şi chip. Bradul se despică mai uşor, dar fagul, mai ales carpenul sunt lemne de esenţă tare, ele se opun.
-Am visat urât aseară, spune Andreea. Mi-a fost frică.
-Nu are de ce să îţi fie frică, o consolez zâmbind. Visele nu sunt adevărate. Adică nu toate.
-Da’ al meu cum a fost?
-Ce ai visat?
-Am visat o noapte mare.
Toporul se înfige într-o cioată. Mă chinui o jumătate de oră, dar reuşesc să scot oţelul toporului din lemn.
-Nu este un vis adevărat, încerc eu să fiu convingător.
-Nu e?
-Precis, nu este.
Arunc toporul şi mă aşez pe trunchiul unui brad uscat. Pe deasupra casei mele trec nori şi păsări grăbite. Frunzele pomilor aşteaptă marele salt. Octombrie adună ultimele semne de verde. Îngeri mov închid pleoapele muribunzilor. Dumnezeu împarte tristeţea în doze mici celor născuţi marţea. Visele nu sunt adevărate. Nu toate. . .

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Buburuza)

Dimineaţa îşi întinde palmele spre mine. Mă îmbrac cu gesturi agresive.Respir umbre, şoapte, întrebări. Pomii recită în locul meu rugăciunea de dimineaţă. În pragul casei, toamna cântă balade scandinave şi mă binecuvântează.
Plec din Mălini in jurul orei 7. Fac autostopul şi urc într-o maşină verde. Cei doi din faţă, ( probabil soţ şi soţie) se ceartă fară jenă. Miroase a usturoi şi a ţuică de prune.
-Eşti o târfă nefericită, spune bărbatul. Toată noaptea te -ai gândit numai la el.
-Nu, m-am gândit omule, ţipă cât poate de tare femeia. Jur că nu m-am gândit.
-Ba te-ai gândit. Crezi că eu nu am văzut?
-Cum să vezi ce gândesc? Cauţi ceartă, las’ că ştiu eu.
-Tu să taci. Eşti o femeie stricată.
Încerc să mă gândesc la orice numai să nu îi mai aud pe cei doi certăreţi. O buburuză escaladează reverul hainei mele. Credeam că buburuzele au amorţit sub bruma toamnei. . . Insecta trece de pe haină pe urechea stângă. O las să mă exploreze.
-Auzi, îmi strigă şoferul. Să nu crezi despre noi că suntem din mahala.Ne mai certăm şi noi ca oamenii.
-Treaba voastră, le răspund.
Buburuza a ajuns în dreptul buzelor şi coboară pe gât.
-Vezi că eu ţi-am vorbit frumos, îşi încearcă norocul cu mine bărbatul şofer şi soţ.
-Ai grijă. Dacă treci la ameninţări nu te văd bine.
Tăcere cu miros de usturoi. Buburuza a ajuns pe piept. Se plimbă un timp sub tricou apoi iese şi se aşază înapoi pe reverul hainei. Şoferul mormăie ceva despre nesimţire şi preţul benzinei. Ajungem în Fălticeni. Cobor undeva în centru. Întind 7 lei bărbatului deşi acesta face semn disperat că nu vrea să îi plătesc.
-Ia banii şi cumpără un deodorant. Maşina ta pute a usturoi.
-Nu te intereseaza pe tine cum miroase maşina mea, răspunde omul supărat.
Femeia mă priveşte cu ochi trişti. Are ochii verzi şi cearcăne mari. Îi zâmbesc şi plec lăsând maşina verde în mijocul unui oraş de provincie în care toamna nu plânge de dragul verdelui exilat în privirea oamenilor trişti.
În dreptul chioşcului unde se vând flori mă opresc zâmbind:
-Mai vinzi acţiuni ?
Femeia râde din toată inima. Prin anii ’90 cumpăra şi vindea acţiuni dar apoi a trecut la afacerea cu flori. E trecută de şaptezeci de ani, dar în fiecare zi stă opt ore în picioare pentru a câştiga bani. Numele ei este Maria dar eu îi spun Ika.
-Eduard, Eduard, iar râzi de mine, se bucură doamna Ika.
-O să vin să cumpăr un coş întreg de flori. Cele mai scumpe şi mai frumoase. Nu ştiu când, dar am să vin.
-Te ştiu de când erai licean. Mereu spui că o să cumperi coşul ăla.
-Da, ştiu. O să îl cumpăr într-o zi.
Ika mă mângâie pe păr şi îmi pune la butoniera hainei un trandafir. Îi sărut mâna şi plec.
– O zi faină Ika, să ajungi miliardară.
-Pa , Eduard. Să fii iubit.
În dreptul parcului mă întâlnesc cu doamna Cecilia. E mai în vârstă ca mine cu vreo două luni, dar arata mult mai bătrână din cauza ridurilor care îi boţesc faţa. Plimbă câinele şi pare a fi ( ca de obicei) foarte supărată. O salut şi luăm loc pe o bancă din faţa unui bloc.
-Ce bine că te văd. Sunt extenuată. Am o viaţă de rahat. Muncesc toată ziua şi mă întreb pentru cine şi pentru ce. Simt că o să explodez. Sunt o martiră îngropată de vie în oraşul ăsta de nimic.
-Mie îmi place Fălticeni, replic eu oarecum supărat. Chiar dacă unele maşini put a usturoi.
-Cum adică put a usturoi?
-Lasă. E o poveste plictisitoare. Spune mai bine ce mai faci.
-Eu? Dacă ai şti! Am înebunit cu treaba. A venit o femeie să şteargă geamurile. Am plătit. Apoi femeia care îmi face curat, alţi bani. În boxă mi-a aranjat lucrurile altă femeie. Iar bani. Şi Marius a trimis numai 1500 de dolari luna asta. Eu cum să nu explodez?
Marius este soţul ei şi lucrează pe undeva prin Africa. Cecilia îşi şterge lentilele groase ale ochelarilor şi continuă să se plângă:
-Trebuie să aspir zilnic, să spăl, să am grijă de câinele ăsta. Nu am timp deloc pentru mine. Marius lucrează acum pe un şantier în Tunisia. Trimite tot mai puţini bani. Eu m-am sacrificat şi am renunţat la serviciu ca să am grijă de casă şi el trimite 1500 de dolari ca la o cerşetoare. Îţi poţi imagina aşa o viaţă? Eu nu mai pot. Nu ştiu ce o să fac.
Cecilia se plânge în continuare. Aflu că o soră a ei a împrumutat de la ea 200 de dolari şi acum nu mai recunoaşte asta. Copiii vecinilor i-au scris pe uşă cu cretă cuvinte obscene, iar un bărbat o sună pe mobil şi îi spune că e Moş Crăciun .
-Moş Crăciun? întreb eu amuzat.
-Da, spune că vrea să îmi facă mai multe cadouri şi vrea să afle ce îmi doresc.
-Bestial.
-Un nebun, parol.
Cecilia mă priveşte cu atenţie şi duce mâna la gură.
-Ai. . .ai. . .
-Ce am? întreb eu mirat.
-Ai ceva care se mişcă pe faţa ta. Ceva roşu cu buline.
Pun mâna pe faţă şi prind buburuza care îşi continua explorarea.
-Este o buburuză. O vrei tu?
-Nuuu. Nu suport animalele astea.
-Este o insectă, nu un animal.
-Nu suport insectele cu buline.
-Bine, am înţeles.
Buburuza zboară. Mă simt vinovat de plecarea ei. Îmi iau rămas bun de la Cecilia care se supără pentru că nu doresc să beau ceva la ea acasă.
– Nu te supăra dar eu nu suport femeile care nu iubesc buburuzele.
Merg fără grijă prin oraş. Mă intersectez cu femei frumoase, cerşetori şi câini fără stăpân. Îmi cumpăr îngheţată la cornet şi sunt singurul bărbat din oraş cu adevărat fericit. Toamna îmi cântă la ureche romanţe pe care oamenii obişnuiţi le consideră puerile. Închid ochii, ascult şi pornesc mai departe.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Frida, sora Renatei )

Verdele imaşului se retrage brusc într-o amintire apăsătoare. Bruma aşterne covor rece peste urmele ierbii. Ciclopi de fum se strecoară prin ceaţa toamnei. Păsările rămase fără cuib privesc mormintele frunzelor de nuc. Mărul ionatan dansează cu umbrele norilor care aduc ninsori. Poarta cerdacului se deschide şi aud vocea Domnului care cheamă orfanii şi bătrânii în paradis. Dimineaţa aleargă disperată dincolo de Munţii Stânişoarei.
A murit Frida, sora Renatei. Frida locuia într-un sat din vecinătatea Sucevei de aproape douăzeci de ani. După căsătorie, relaţiile cu sora ei s-au înrăutăţit brusc. Soţul ei, Ioan, a rugat-o pe Renate să îi împrumute zece mii de dolari pentru a începe o afacere imaginară. Nimeni nu a aflat ce a făcut cu banii Ioan, dar împrumutul nu a fost niciodată returnat. Renate a încercat să intervină pe lângă sora sa cerând în dese rânduri să primeasca înapoi dolarii. Răspunsul Fridei era mereu acelaşi: un răspuns în doi peri din care reieşea că nu avea de gând să returneze banii. Renata s-a supărat dar a trecut peste asta şi s-a împăcat cu sora sa, dar după numai jumătate de an cei doi i-au cerut să gireze cu o casă din Fălticeni pentru un împrumut bancar . Renate a încuviinţat, iar după cinci ani banca i-a pus sechestru pe casă şi a fost nevoită să achite chiar ea restanţa în locul Fridei. După această nouă dovadă de rea credinţă cele două femei nu şi-au mai vorbit timp de mai bine de zece ani. Frida suferea de insuficienţă cardiacă, Ioan se încurcase cu o femeie în vârstă din cartierul Burdujeni şi venea foarte rar acasă. Cu o zi în urmă, o vecină a găsit pe Frida prăbuşită în livadă. Moartea a ajuns-o sub un păr domnesc. Acolo a găsit-o vecina sa care a început să ţipe după ajutor uitând să îi închidă ochii sau să îi aprindă o lumânare.Renate m-a sunat de dimineaţă rugându-mă să merg cu ea la domiciliul surorii ei. Am încercat câteva scuze, dar nu am reuşit să scap de insistenţele Renatei.
Urc în maşina Renatei uitând să îi spun cât de rău îmi pare că suferă. Maşina goneşte şi am impresia că Renate priveşte în gol fără a fi atentă la trafic.
-Puteai să te îmbraci cu un tricou sau pulover negru, se supără Renate.
-Da’ ăsta ce are întreb eu uşor amuzat?
– E gri. Nu vezi?
-Mda, e gri. Lasă că doar nu e astăzi înmormântarea. La înmormântare trebuie sa fii îmbrăcat ca un cioclu. Acum merge şi aşa.
– Vezi că la ăia sunt obiceiuri ca la tine în Mălini. Să pui un ban pe icoană când intrăm acolo.
-Îi pun cinci lei. Stai liniştită, o calmez eu.
-Eşti nebun? Cum cinci lei? Vrei să creadă lumea că ne batem joc?
Scoate din torpedou cincizeci de lei şi mi-i pune în buzunar.
-Nu le dau cincizeci de lei. Ajung 5 lei.
-Le dai banii. Altfel o să te bârfească toate babele care stau cu gura căscată pe acolo.
-Treaba lor. Eu nici nu am cunoscut-o pe sora ta.
-Pui pe icoană cincizeci de lei. Nu mă supăra şi tu.
-Bine.
Oprim în faţa casei Fridei. Intrăm trişti în curtea populată cu tot felul de oameni. Miroase a mici şi a bere. Dacă nu aş şti că aici e moartă sora Renatei aş putea crede ca am venit la un party. Oamenii ne dau bună ziua, iar femeile mai în vârstă nu scapă ocazia să comenteze între ele faptul că port părul lung. Ioan ne întâmpină liniştit şi ne însoţeşte în camera moartei. Frida este întinsă pe o masă într-un sicriu vopsit în alb. Intru primul şi îmi fac semnul crucii apoi îi pun pe icoană cinci lei. Renate vede gestul şi cred că ar fi în stare să mă înjure, dar îi e ruşine de femeile care se holbează la noi. Moarta este strident fardată: buze mov, obrajii îi sunt pomădaţi dar sub ochi se văd semne albastre ca nişte uriaşe cearcăne nefireşti. Renate se apropie de sora ei şi o îmbrăţişează. În jur femeile comentează admirativ ca la o secvenţă dintr-o piesă de teatru de apartament. Pe pereţi, cineva a pus doliu la tablourile cu poze de familie: Ioan şi Frida la starea civilă, Ioan militar în termen, Frida la absolvirea a nu ştiu ce facultăţi, Ioan cu un peşte-trofeu. Îmi vine să îl întreb dacă nu are poze şi cu un porc, dar renunţ la aşa un demers. Ies afară şi mă aşez pe o bancă de lemn lângă nişte săteni guralivi.
– Pe voi nemţii tare zgârciţi v-o mai lăsat Dumnezău, îmi spune o femeie în vârstă.
-Serios, întreb eu uimit?
-Dapoi matali ăi pus numa cinci lei pi icoanî. Am văzut eu.
-Nu-s neamţ mamaie. Eu nu sunt rudă nici cu Frida, nici cu Renate.
-Da’ cum ti cheamî dac’ nu îţi e cu suparari?
-Eduard.
-Eşti neamţ. Am spus eu.
-Eduard Dorneanu. Dorneanu nu e nume de neamţ.
-Şi di unde eşti?
-Din Mălini. Da’ am un motan acasă care cred că e neamţ. Când ţi se face dor de nemţi să vii să îl vezi.
Babele râd. Mă împrietenesc cu ele imediat. Îmi povestesc cum au făcut samahoancă, cât costă metrul de lemne şi câţi nepoţi au la lucru în Italia. Renate mă găseşte mâncând mici alături de băbuţele venite să ajute familia Fridei. Mă ridic oarecum ruşinat şi dau bineţe femeilor care îmi urează numai de bine. Intrăm într-o cameră a unei dependinţe, un fel de bucătărie de vară. Acolo Ioan explică faptul că nu are destui bani şi ar fi bine ca Renate să participe la cheltuieli.
-Uite, tu să plăteşti firma de catering care aduce mâncarea pentru pomană, spune Ioan. Eu plătesc restul.
-Şi cât costă, întreabă Renate ?
-Am vorbit cu cei de la firmă. Am ceva cunoştiinţe pe acolo şi am obţinut un preţ mic. Cu şase mii de lei rezolvăm şi treaba asta.
Ioan este înalt, slab şi complet chel. Rosteşte ,,şase mii de lei” ca şi cum ar spune tocană de legume. Mă priveşte insistent de parcă ar trebui să îi dau dreptate necondiţionat.
-Cum să coste aşa de mult, mă revolt eu. În satul meu, în Mălini sunt cele mai fastuoase înmormântări şi nu costă atât cateringul. Ia dă-ne numărul de telefon al firmei sau dă adresa. Eu nu te cred.
-E pentru două sute de oameni, ripostează Ioan. Treizeci de lei porţia.
-E cam undeva la cincisprezece lei o porţie. Dă numărul de telefon să vorbim cu firma de catering.
Ioan înjură şi încearcă să explice Renatei că eu nu mă pricep. Renata nu îl crede şi îi spune că va face ea comanda în Suceava. Îi reaminteşte şi de toate datorile neplătite. Ioan se enervează dar nu are curajul să spună nimic.
Urcăm în maşină şi plecăm către Suceava. Scot bacnota de cincizeci de lei care ar fi trebuit să o las pe icoana de pe pieptul Fridei. Renate opreşte maşina şi mă îmbrăţişează. Plânge în hohote. Pe lângă maşină trec oameni care zâmbesc crezând că suntem doi îndrăgostiţi. Renate plânge si ma roagă să vin la îmormântare. Nu pot sa spun nu. Lacrimile ei sfinţesc durerea şi prietenia noastră.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63”- Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Înmormântarea )

Frigul toamnei îmi mângâie încet pleoapele. Deschid ferestrele şi răceala sfârşitului de octombrie îmi transformă pielea într-o armură nedorită. Ceaşca de ceai este inutilă. Vântul scutură ultimile roade ale mărului pădureţ, fructe pe care nimeni nu le doreşte. Ascult ,,Uaral” şi uit ca întotdeauna în ultimii ani să mulţumesc Domnului pentru bucuriile mici şi tristeţile fără sfârşit. Respir adânc cu braţele deschise. Dimineaţa se lipeşte de mine lacomă.
Renate claxonează de zor în faţa porţii. Am vrut să nu o însoţesc la înmormântarea Fridei, dar nu am găsit nici o minciună credibilă . Urc alături de ea în maşină şi plecăm prin ceaţa dimineţii către o locaţie unde o moartă ne aşteaptă compasiunea. Renate este îmbrăcată în negru, cu mult stil: pălărie cu boruri largi, o helancă fină, pardesiu elegant, fustă scurtă şi ciorapi închişi la culoare. Cred că pantofii ei costă mai mult decât toată aparatura mea electronică.
-A dat Domnul şi te-ai îmbrăcat în negru, şopteşte răguşit Renate. Mi-a fost frică să nu vii îmbrăcat în jeansi şi adidaşi. Ca să mă necăjeşti ai fi făcut şi asta.
-Ştii bine că nu, răspund oarecum uimit.
-Ştiu, glumeam.
Mă mângâie pe obraz. Poartă mănuşi transparente, iar atingerea este rece, aproape repulsivă. La ieşire din Mălini trebuie să oprim deoarece un cârd de vaci traversează şoseaua într-o lene de sfărşit de anotimp. Renate nu are răbdare şi coboară. Strigă la cei doi copii care însoţesc animalele cerându-le să se grăbească. Puştanii o privesc cu maximă uimire de parcă s-ar fi întâlnit cu o extraterestră indolentă. Plecăm mai departe. Renate înjură semnele de circulaţie, căruţele oprite în dreptul crâşmelor, tirurile care trec de pe o bandă de circulaţie pe alta, frunzele care se lipesc pe parbriz. O simt tensionată. Nu îi vorbesc. Ascult cum vântul se izbeşte de maşină. Privesc cum aleargă pe lângă noi imaginile copacilor care veghează drumurile către nicăieri. Tristeţea ne şterge fruntea cu amintiri fugare. Renate înjură din nou. Mă priveşte trist. Îi zâmbesc.
Renate parchează maşina în curtea unei vecine a Fridei. Recunosc imediat pe stăpâna locului: este una dintre băbuţele cu care am discutat acum două zile şi despre care am aflat că a fost învăţătoare mai bine de treizeci de ani în acest sat. Îmi spune că numele ei este Saveta, şi că mă va însoţi la înmormântare . Renate va trebui să stea în apropierea sicriului deoarece îi este soră, dar eu cum nu sunt nici rudă, nici prieten cu decedata va trebui să stau deoparte.
-Ne vedem la sfârşitul înmormântării, îmi spune Renate. Stai cu tanti Saveta. Te însoţeşte ea peste tot.
-Bine, răspund oarecum trist.
Renate pleacă. Intrarea ei în curtea moartei provoacă rumoare şi aprinde flăcări în privirile bărbaţilor. Femeile murmură deja dezaprobator pentru că Renate nu are batic aşa cum cere obiceiul locului.
-O să ne distrăm tare de tot, spune Saveta. Ioan o să facă mare circ la înmormântare. Poate se preface că leşină.
-Abia aştept, răspund eu. Şi la mine în sat tot aşa se comportă lumea. E ca un film cu actori fără talent.
-Ioan e actor bun. O să vezi că ne vom distra. Acuma o luna de zile o bătea pe moartă cu drugu’ da azi ai să vezi ce teatru o să joace !
Tanti Saveta mă cheamă în bucătărie unde mă serveşte cu ţuică gălbuie şi salată de vinete. Ţuica este dulce şi tare.
-Uh, da’ tare ţuică ai tanti Saveta ! Din ce ai făcut-o că din prune nu e. E prea aromată.
-Din zarzăre. Stai să-ţi aduc o sticlă să pui în maşină ca să o iei acasă la tine şi să guşti un pahar la masă.
-Mulţumesc frumos.
Tanti Saveta mă mângâie pe fată. Are ochii verzi şi privire blândă. Îmi aminteşte de bunica din partea mamei. Îi zâmbesc şi eu apoi îi sărut mâna.
-Hai că scot moarta din casă, strigă o altă vecină către noi.
Ne oprim în dreptul porţii Fridei. Sunt peste două sute de săteni adunaţi în haine de sărbătoare, majoritatea bătrâni şi copii. Numeroasele rude ale lui Ioan dau de pomană păhărele de ţuică, lumânări, şervete şi colaci mici. În jurul sicriului, Ioan şi neamurile lui au făcut un zid viu . Ioan jeleşte cu voce subţire tragi-comică:
-Fridăăăăă! Scoală-te Fridăăăăă! Aici e casa taaaa! Fridăăăă!
Vocea sa subţire şi incredibil de falsă produce ecouri diferite: rudele sale plâng, sătenii privesc ca la teatru, iar eu sunt gata să izbucnesc în râs.
-Am spus eu că ne distrăm, mă înghionteşte tanti Saveta. Trebuia să taie bilete ca la teatru. Acuşa leşină!
Renate stă la un metru în spatele sicriului. Nu poate ajunge lângă sora sa din cauza numeroaselor rude ale lui Ioan care încearcă să o izoleze. Observ din nou faţa moartei: aceleaşi buze mov, aceleaşi cercăne albastre. .Frida a rămas la fel. Ceremonia este condusă de trei preoţi. Ioan a vrut să demonstreze comunităţii cât de credincios este şi a chemat pe lângă preotul din parohia sa şi pe alţi doi preoţi din satele vecine. Unul dintre dascăli se opreşte lângă noi şi răspunde la telefonul mobil. Îi aud discuţia fără să vreau:
-Proasta naibii! Ţi-am zis să cumperi pamperşi. Nu vreau să aud nici o scuză. Ţi-am spus.
Închide telefonul şi îşi pune pe faţă masca pioşeniei absolute. Se aşază în rând cu cei doi dascăli care îi însoţesc pe cei trei preoţi. Crucea de lemn pe care este scris numele moartei este purtată de un bătrân dolofan. Preotul satului îi face semn să iasă cu ea la şosea asta însemnând că în sfârşit, cortegiul funerar va porni. Sicriul este asezat într-o căruţă trasă de doi cai pe spinarea cărora s-au aşezat covoare de perete înflorate. Se dau de pomană în pragul uşii: perni, plapumi, pături. Ioan ţipă iar la fel de fals. Cortegiul se pune în miscare. Primul din acest şir de oameni care o conduc pe Frida la groapă este bătrânul care îi poartă crucea. De cruce atârnă un şervet albastru şi un colac uriaş de două kilograme. Urmează purtătorii prapurilor, a sfeşnicelor, năsăliei şi al pomului împodobit cu dulciuri si beteală. Colacii dansează în vârful prapurilor în funcţie de ritmul deplasării. Convoiul face douăzecişipatru de opriri unde se citeşte din Evanghelie, iar o rudă a moartei împarte ,,punţile”, materiale din pânză care ajută sufletul moartei să treacă de locurile grele de dincolo. O altă rudă a moartei împarte copiilor monede, un alt obicei din vechime.
Drumul către biserică este foarte obositor. Lumea se plictiseşte, iar cântările preoţilor devin tot mai apatice. După două ore chinuitoare prin praful satului ajungem în biserică unde rudele moartei împart batiste şi lumânări. Chelia lui Ioan sclipeşte deasupra mulţimii, iar tanti Saveta îmi şopteşte din nou:
-O să leşine. Ai să vezi !
Rudele şi prietenii îşi iau rămas bun de la Frida. Preotul satului spune în câteva cuvinte o predică despre decedată în care o laudă pentru omenia de care a dat dovadă şi pentru participarea la slujbele bisericii. Mă aştept să spună ceva de faptul că a murit nespovedită şi neîmpărtăşită, dar mă înşel. Părintele este un om corect şi nu aduce la cunoştinţa obştii aceste amănunte. Sicriul este scos din biserică, iar în faţa gropii preotul toarnă vin peste pânza care o acoperă pe Frida . Dascălii cântă ,,Veşnica pomenire”, iar Ioan strigă că vrea să sară în groapă alături de soţia lui. Rudele trag de el dar Ioan ţipă la fel de subţire şi la fel de fals că va sări. Oamenii îl privesc fără a da o prea mare importanţă lamentărilor sale. Sicriul este coborât şi oamenii încep să arunce monede şi bulgări de pământ. Din toate colţurile cimitirului se aude ,,Dumnezeu să o ierte ! . Clopotul bate neîncetat. Aud vocea Renatei care îşi strigă sora:
-Fridaaaa!
Lumea se dă la o parte şi lasă pe Renate să se apropie de groapă. Renate plânge şi parcă o lume întreagă înoată în lacrimile ei. Bulgării de pământ cad necontenit. Mă apropii de Renate, iar ea se aruncă în bratele mele. Lumea se retrage în amintiri relative. Rămânem noi doi şi tanti Saveta care spală faţa Renatei cu apă minerală.
La casa de pomenire, vreo trei sute de săteni sunt serviţi cu mâncare şi băutură. Asta este pomana care se face după înmormântare şi la care ia parte foarte multă lume. Renate a plătit firma de catering, dar a adus şi bautura pentru masa de pomenire. Ioan nu a făcut altceva decât să otrăvească atmosfera cu ţipete şi expresii patetice.
-Eu nu stau la pomenire, spune tanti Saveta. Mare păcat că nu a leşinat cheliosul. Vă aştept pe la mine după ce e gata pomenirea.
Îi mulţumim. Mai stăm căteva ore printre mese încărcate şi oameni care beau întru pomenirea unei femei despre care nu ştiu mai nimic. Preoţii mănâncă deoparte într-o sală specială. Acolo se duc mâncăruri selecte şi băuturi fine. Plecăm fără a mai vorbi cu soţul Fridei. Ne luăm rămas bun de la tanti Saveta. Îi promitem că vom mai trece pe la ea. Ne aduce sticle de ţuică, mere galbene şi seminţe coapte de bostan. O lăsăm cu ochii în lacrimi într-un sat în care fiecare bătaie de clopot poate însemna îngroparea unui suflet. Renate conduce atent. Buza de jos îi tremură nervos. Oprim la intrare în Suceava. Intrăm într-o pădurice de brad, iar Renate se aşază în genunchi şi plânge. O las un timp să se răcorească, apoi o ridic prefăcându-mă că nu i-am auzit disperarea. Păşim încet către o nouă lume. Mâinile noastre se caută. Izvorul durerii a secat.

Eduard Dorneanu

cop 7,63

7,63 ( Campanie electorală )

E frig. Dimineaţa lasă urmele brumei pe acoperişul de tablă al casei mele, pe gard, pe clopotele bisericii. Ceaţa acoperă rănile Gheei . Haturile livezii par tuşele alb-ruginii ale unui teren de luptă din care lipsesc gladiatorii. Pământul strigă către albastru cuvinte neînţelese. Vântul plânge în cimitirul satului printre crucile de ciment care domină nemişcarea. Pe imaş, caii se aleargă unul pe altul ca într-un joc al tinereţii şi uitării. Suha nu îşi odihneşte undele şi taie în continuare drum pieziş printre prundurile ostile . Pe coastă, în apropierea Prisosului umbre negre vestesc că iarna răspunde întrebărilor ancestrale. Corbi flămânzi se pierd în negurile Stânişoarei. Noiembrie îngenunchiază în faţa caselor părăsite. Dumnezeu deschide cartea durerii şi strigă numele celor rătăciţi. Semnele de foc iau locul pleoapelor închise. Îmi simt palmele reci.
În faţa magazinul din apropierea casei mele au oprit mai multe căruţe încărcate cu lemne de foc. Caii sunt acoperiţi cu pături pentru a fi protejaţi de muşcătura gerului. Bărbaţii se cinstesc cu vodcă, iar copiii îşi cumpără dulciuri. Deşi cei mici ies încărcaţi cu pufuleţi, bomboane sau covrigi privirile lor sunt asemănătoare cu ale celor maturi. Zâmbesc şi trec printre ei vesel: copiii din Mălini sunt români pursânge, au în ei gena luptătorilor neînfricaţi. Îmi dau bineţe şi le răspund politicos. Oamenii ciocnesc şi îşi urează toate cele bune:
-Doamne agiută, spune cineva.
-Dă’i Dumneazău sănătate la tătî lumea, spune altcineva.
Intru în curte cu sufletul curăţit de orice temere. Pe şosea trec carele încărcate cu lemne. Oamenii mă mai salută o dată. Le răspund cu zâmbetul pe buze. Un microbuz opreşte în apropiere. Din el coboară opt tinere îmbrăcate la fel. Pardesiile, fustele, ciorapii, până şi cizmele lor au aceeaşi culoare. Frumuseţea lor nu trece neobservată: trecătorii le privesc insistent neînţelegând rostul lor în Mălini, într-o zi de sâmbătă. Două dintre ele intră în curtea mea şi realizez imediat că le cunosc pe fete. La ieşire din Fălticeni există un motel unde îşi fac veacul şi câteva prostituate. Unele dintre ele sunt prostituate de lux fiind vestite nu doar pentru frumuseţea dar şi pentru taxele nesimţit de mari percepute. Deşi mai nimeni nu îşi permite ,,o oră de meditaţie” cu ele, sunt foarte cunoscute atât în Fălticeni cât şi în satele apropiate.
-Ceao, îmi spune Maşa. Uite din partea partidului nostru câteva pixuri, un blocnotes, pliante. Fii băiat ţuţi şi votează pe cine trebuie.
-Mă omori, Maşa , râd eu din toată inima. Cum de v-au scos şi pe voi la campanie?
-Da’ ce avem noi? se amestecă şi Liuba în vorbă, gata să izbucnească în râs.
-Să nu spuneţi că v-au dat cetăţenia română şi acum prestaţi la domiciliul clienţilor contra voturi, continui eu uimit.
-Hahahaha, râd cele două.
Liuba îşi aprinde o ţigară.
-Aşa au promis. Mare lucru nu e să împarţi pixuri şi pliante. E cam frig şi mă strâng cizmele da’ nu contează.
-Da’ aruncă undeva naibii pixurile şi spune la ăia cu microbuzul că aţi fost peste tot, continui eu contrariat. Sunt nişte mincinoşi. Nu cred că vor interveni pentru voi. Dacă au ajuns să scoată în campania electorală şi damele de companie chiar că vine sfârşitul lumii.
-Da’ au promis . Avem nevoie de paşapoarte româneşti ca să ajungem în UE.
-Asta cred. Mai bine suciţi capul la un moş cu bani. Ăştia de la partide nu sunt obişnuiţi să se ţină de promisiuni.
-Cu moşii durează. Până ne rezolvă trece mult timp.
Aprinde şi Maşa o ţigară. E blondă, ochi negri, buze senzuale.
-Cred că ai dreptate, îmi spune Liuba.
-Ştiu.
-Aruncăm pixurile la tomberon şi spunem că am fost peste tot. Doar nu ne verifică nici dracu’.
-Mai lasă-mi mie pixuri, mă bucur eu de un cadou neaşteptat.
-Nu sunt bune, puiule. Toate sunt defecte. Le-au luat ăştia de undeva aproape de pomană şi apoi au pus numele candidaţilor. Nu îi interesează că nu funcţionează.
Privesc uimit noul tip de campanie electorală la sate: prostituate împart pixuri defecte. Le aduc cafea şi fetele râd vorbind între ele în limba rusă.
-Vedeţi că ştiu şi eu limba rusă, încerc eu să mint cu o mină serioasă.
Fetele râd. Motanul Nero se apropie de ele, iar fetele îl mângâie cu mare drag. Nero nu este interesat nici de pixuri, nici de candidatura nu ştiu cărui domn de care nu a auzit nimeni până acum.
-Noi plecăm , spune Liuba. Mulţumim pentru cafea. Când vii în oraş să ne cauţi. Facem cinste.
-Cu ce, întreb eu foarte curios?
-Las’ că vezi tu atunci. Da’ să nu vii sâmbăta sau duminica fiindcă atunci avem ,,cursuri”.
-Ok, fetelor. Multă baftă !
-Şi , ţie. Pa!
Prostituatele pleacă mai departe. Ceaţa le ascunde frumuseţea şi ruşinea. Niciunul dintre cele patru pixuri primite nu funcţionează. Blocnotesul are pagini subţiri, urâcioase. La televizor, un domn laudă modul civilizat în care se desfăşoară campania electorală. Microbuzul se întoarce şi în el urcă cele opt prostituate de lux. Ceaţa se înteţeşte. Bruma apasă roadele neculese din mărul pădureţ. Începe un meci de box, iar unul dintre participanţi este rus. Nu îmi plac coincidenţele aşa că închid televizorul şi ies afară. Nero se urcă pe poarta gardului şi cască plictisit. Arunc la tomberon pixurile.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Oameni, animale de sacrificiu şi otrăvuri convenţionale)

Ceaţa de la ora şapte înnobilează tristeţea cu paşii grăbiţi ai sinucigaşilor. Umbrele ies din case pentru a respira durerea. Ziua de luni este şoapta răguşită a unui heruvim înainte de cădere. Luminile se sting pe griul tăcerii. Caut imagini vechi de-a lungul şoselei. Asfaltul geme. Albul iluziei trasează linia vieţii pe aleile parcurilor.
Coborâm din microbuz în faţa bisericii. Urcăm treptele cu indiferenţă şi plictis. Ocolim clădirea şi intrăm în cimitir.
-Pariezi şi tu, mă întreabă Costel?
-Nu, răspund eu amuzat. Am înţeles că pariurile încep de la o mie de euro. De unde naiba atâţia bani?
Cimitirul se populează cu oameni şi câini. Pe majoritatea oamenilor îi cunosc: sunt cei care mizau zilnic la casele de pariuri sume uriaşe. După un timp au realizat că, oricât ar paria, nu câştigă nimic, doar casele de pariuri se umplu de bani. Cineva a venit cu o idee ciudată: să parieze între ei şi astfel banii nu vor lua drumul celor care patronează pariurile legale. Au căutat şi o locaţie care să nu bată la ochi pentru un asemenea demers. Cimitirul a fost prima şi ultima propunere. Întâlnirile au loc lunea dimineaţa.
-Arbitrezi? întreabă un avocat mirosind a ţuică.
-Nu ştiu ce să spun. De ce aş face-o eu?
-Nu pariezi. Nu ai nici câini care participă. Eşti numai bun de arbitru.
-Pe bune?
-Sigur.
Omul îmi dă un baston cu electroşocuri şi pleacă în grupul celor care se pregătesc pentru a paria.
-La ce naiba e bun bastonul? întreb pe Costel care mănâncă brânzoaice uriaşe.
-Verifici dacă e moartă dihania. Dacă mişcă după ce îl atingi înseamnă că e viu.
-Pe cine să ating?
-Pe câini, cum pe cine.
Costel mânâncă lacom. Puloverul negru s-a umplut de pulbere fină de zahăr. Omul arată de parcă tocmai a tras pe nas o priză de cocaină şi este pe deplin fericit. Mă prefac că vreau să îl ating cu bastonul.
-Băă, ai grijă cu ăla, nu fii nebun, strigă contrariat Costel.
Pariorii vin către noi. Primii doi participanţi sunt doi câini comunitari de talie mare. Proprietarul câinelui alb este multimiliardar, cunoscut ca mare amator de lupte sângeroase şi femei asiatice. Câinele pe care pariază este de o hidoşenie aparte:
-Parcă este un metis rezultat din încrucişarea unui parlamentar cu un Saint Bernard muribund, glumesc eu. Ia, Costel, arbitrează tu. Mie îmi e milă.
Costel, vesel, ia bastonul şi dă noroc cu oamenii care deja au început să mizeze . Cel de-al doilea câine este negru, apatic, pare bolnav. Maestrul de ceremonii leagă câinii de două cruci din ciment şi aduce un cântar. Cineva îi aduce carne, iar omul taie hălci mari.
-250 de grame fiecare, vă rog verificaţi.
Oamenii sunt mulţumiţi. Pe fiecare halcă de carne este pulverizat un spray. Nu am idee la ce foloseşte.
-Câinele care moare primul pierde. Se verifică cu trei atingeri de baston. Dacă nu mişcă, a pierdut. Clar?
-Clar, răspund cei doi proprietari.
Pariorii încep să discute între ei. Mizele sunt uriaşe. Costel verifică cu aer tâmp crucile. Sunt puse bucăţile de carne în faţa câinilor, iar aceştia le înfulecă în câteva minute. Un timp nu se întâmplă nimic. Pariorii fumează. Costel se uită întrebător la maestrul de ceremonii care se preface a nu înţelege nimic. Dintr-o dată câinii încep să tremure. O salivă verzuie le curge din bot şi oamenii încep să strige încurajări sau blesteme. Câinele alb este primul care nu mai dă semne de viaţă. Costel îl atinge cu bastonul de trei ori. Câinele este mort. Oameni bucuroşi strâng în palme bancnote mototolite. Câinii morţi sunt luaţi şi transportaţi rapid în locuri îndepărtate. Mă mir şi mă gândesc cum, într-un oraş de provincie, câinii comunitari pot servi la înmulţirea banilor celor bogaţi.
Următorii participanţi sunt câini de talie mijlocie. Cred că ambii câini sunt din rasa pudel şi nu par câini abandonaţi ci mai degrabă furaţi de undeva. Unul dintre pudeli are la gât medalion de identificare aşa că sunt sigur că nu este un câine comunitar. Pariurile încep de la 2500 de euro. Maestrul de ceremonii strânge banii într-un coş de plastic. Pudelii nu rezistă nici trei minute. Costel îi atinge de trei ori cu bastonul şi unul dintre ei mişcă oarecum nefiresc din lăbuţe după atingere.
-Avem un câştigător, anunţă maestrul de ceremonii.
Participanţii se iau la harţă. Fiecare are părerea lui despre ultima scenă. Îi las să se certe şi plec trist. Cerul rămâne gri ca o chemare frântă pe buza prăpastiei. Respir adânc. Ziua de luni este şoapta răguşită a unui heruvim înainte de cădere. . .

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” – Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Iarnă şi canibalism apostolic )

Ninge. Fulgii se ascund sub pietre, în verdele tuiei sau se prefac în stropi de apă sfântă. Îngeri obosiţi acoperă mormintele proaspete cu urmele animalelor abandonate de stăpâni. Sunt la fel de trist ca Iisuşii prinşi în cătuşele sacrului de semnele încrucişate ale minciunii. Ninge. Obrajii îmi ard sub sărutul vitreg al iernii. Statuile martirilor plâng împreună cu păsările rămase fără cer. Se aud cuvintele Domnului rostite pe sărite de către oameni pătaţi cu vinul de împărtăşanie.
Ajung la Renate la ora când ea serveşte cea de-a patra cafea. După moartea Fridei, Renate a slăbit mult, a devenit sensibilă la orice gest sau vorbă şi mai ales a început să se îndoiască de fidelitatea prietenilor ei. O găsesc îmbrăcată sumar. Mă sărută pe obraz. O simt neliniştită şi tristă.
– Ce faci, Renate? Vrei să mergem să ne plimbăm prin parc? Sau hai să mergem pe malul iazului. Poate pescuim. Sau dacă vrei neapărat, te las să mă arunci în el.
Renate râde din toată inima. Sânii îi tremură şi observ amuzat că nu poartă sutien. Pleacă în bucătărie de unde se întoarce cu două căni pline cu ciocolată caldă.
-M-ai lăsa? Să te arunc în iaz, vreau să spun.
-Fireşte, Renate. Tu nu ai face asta pentru mine?
– Nuu, eu nu ştiu să înot.
-Chiar nu ştii, mă prefac eu deşi ştiam de ani de zile că Renate nu ştie să înoate.
-Nu ştiu, Eduardule… Nu ştiu.
Bem încet ciocolata caldă. Renate nu îşi acoperă sânii. Sorb lacom şi râd.
-Mi-e lene să iau un sutien, se scuză Renate.
-Lasă-l naibii, încurajez eu gestul exhibiţionisto-depresiv al Renatei.
-Bine, dacă spui tu.
Nu am răbdare să termin de băut ciocolata. Plec cu Renate pentru a explora dormitorul, patul imens şi vulcanul blond care tremură de dorinţă. Renate se treanformă într-un şarpe, iar eu sunt Laocoon. Şoaptele noastre opresc afluenţii tristeţii. Atingerile alungă întunericul. Renate arde. Exclamaţiile ei opresc nisipul clepsidrei. Clipa de fericire încercănează îngerii de pază. Suntem singuri şi fericiţi. Foarte singuri şi incredibil de fericiţi. Singuri …
-Am un vis care mă înspăimântă de ceva vreme, mărturiseşte Renate.
-O visezi pe Frida?
-Doamne, da.
-Nu e nimic anormal, e sora ta. Ai iubit-o şi o visezi.
Renate se strânge din nou lângă mine.
– O visez într-o cameră mare. Pare reanimarea sau morga, nu ştiu exact ce e. Ea stă goală pe o masă din acelea metalice. În jurul ei stau apostolii şi Iisus.
-De unde ştii că e Iisus?
-Ştiu eu. E chiar El.
-E un vis. Nu băga în seamă visele. Oricum este bine dacă Iisus e lângă sora ta.
-Filip începe o rugăciune din care nu reţin niciodată nimic apoi Iisus îi roagă pe apostoli să mănânce spunând că Frida este ,,trupul său”. Ştii . . .ca în rugăciune. . .
-Hmm!
-Simon Zilotul taie burta Fridei şi împarte celorlalţi din carnea ei. Iacob bea sânge din căuşul palmelor lui Isus. Eu ţip şi îi rog să nu îmi mănânce sora. Iuda Iscarioteanul mă loveşte în stomac cu picioarele. Simt durerea. Iacob spune că sunt curvă şi sora mea a plătit pentru asta. Şi iar mănâncă din Frida. Iisus îi taie capul şi îi soarbe ochii. Apoi râde, râde, râde. Încerc să mă salvez. Fac semnul crucii şi apostolii râd. Bartolomeu adună degetele Fridei apoi le ronţăie. Are o privire de nebun.
-Este doar un vis. Înţelege că este doar un vis.
Renate plânge. Mă îmbrac grăbit. Plânsul femeiei blonde nu poate opri ninsoarea. Deschid larg ferestrele dormitorului. Sirena unei maşini de salvare alungă întrebările zilei de luni. Ninge. Fulgii de nea îmi sărută pieptul, inima, pleoapele.
-Renate ! Vino, să vezi fulgii de nea !
Renate vine lângă mine goală şi plină de speranţe.
-A venit iarna, Eduard.
-Da, Renate.
Primesc sărutările iernii şi ale Renatei . Astăzi sunt cu adevărat împlinit.
Ninge. Îngerii şterg visele celor care nu au obosit să lupte cu veşnicia.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” – Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Plictiseală postelectorală)

Iarna aprinde candele sfinte pentru fiecare suflet rătăcit. Fântânile părăsite îşi primenesc izvoarele cu lacrimile îndrăgostiţilor. Animalele de pradă hoinăresc de la o tristeţe la alta. Sângele dimineţii spală ochii cerului. Ecoul viselor risipeşte inocenţa. . .
-Cu cine ai votat, întreabă Marga? Sper că de data asta ai fost la vot. Mereu cauţi motive pentru a nu participa la astfel de evenimente.Îţi aduc imediat o ciocolată caldă. Vin cât ai spune bum-bum.
Marga pleacă în bucătărie. Deschid televizorul şi urmăresc rezultatele parţiale ale votului parlamentar. Ukla, căţeluşa Margăi întră în sufragerie şi mă priveşte curioasă . Nu aş fi vrut să ajung în Suceava astăzi, dar am fost nevoit să cumpăr unele produse care nu există la vânzare în magazinele din Mălini. Poate că nu trebuia să o sun pe Marga, asta da. Acum este prea târziu : aştept să beau ciocolată caldă şi evit să mângâi pe Ukla care a început să mârâie.
-Uite, ciocolata, spune Marga. Cu cine ai votat, că doar nu este un secret?
-Eu am votat în colegiul numărul 5. La Mălini au fost alţi candidaţi, nu tot aceiaşi ca în municipiul Suceava.
-Da, dragă, alţii. Dar aparţin aceloraşi partide. Nu?
-Sigur. Am votat pe reprezentatul focilor pubere şi pe o doamnă care promitea că va sprijini emanciparea etnicilor ecuadorieni.
-Da’ ce, sunt ecuadorieni în Mălini?
-Nu sunt, dar ideea este bestială.
– Tu faci mişto de mine, Eduardule.
-Nuu. . .Hai nu te supăra. Se anunţă vremuri prospere în satul meu. Toţi ecuadorienii vor să emigreze şi să-mi devină consăteni .
Marga râde.Numele ei real este Marghioala dar îi este ruşine cu el, aşa că se foloseşte de un substitut relativ al acestuia. Ea este o femeie grasă, proaspăt vopsită roşcat ( nu o prinde culoarea deloc), are obraji albi, dolofani, mult lăsaţi, buze groase, rujate violent. Poartă ochelari cu lentile uriaşe, probabil a sfatuit-o cineva că o pereche de ochelari de tipul acesta ascunde faptul că este grăsuţă. Se îmbracă aproape numai în negru iar fotografiile îi surprind, în general, doar faţa. După ce s-a îngrăşat, Marga a devenit foarte rea cu lumea din jur. Orice aluzie la greutatea ei corporală declanşează seisme, iar atitudinea acesteia devine extrem de ostilă. Soţul ei lucrează undeva prin Africa şi trimite acasă suficienţi bani pentru ca Marga să îşi poată permite să consume dulciuri în cantităţi industriale. De ceva timp s-a împrietenit cu nişte tineri care au simţit că, dacă o laudă, pot obţine anumite avantaje: mese abundente la restaurante de lux, mici daruri şi chiar intervenţii la anumite nivele care să îi ajute într-o eventuală pseudocarieră.
-Povestea un tip agramat despre tine, că ai inventat tomberonul cu deschidere pe partea dreaptă, glumesc eu gata să primesc o scrumieră în cap.
-Unde ai auzit asta?
-La ştirile CNN. Te superi?
Marghioala-Marga nu se supără. Aduce o tavă plină cu dulciuri şi începe să înfulece de parcă apocalipsa urmează să aibă loc în câteva minute. Muşcă dintr-o savarină şi îi curge din gură o zeamă cleioasă. Ukla îi linge mâinile.
-Nu mă supăr, răspunde ea. Multă lume mă invidiază.
-Pentru ce, întreb eu sincer uimit?
Marga mormăie ceva despre idealuri, speranţe, căutări. Se apropie de mine şi îmi şopteşte fraze îndrăzneţe, vulgare chiar.
-Nu îmi placi, Marghioala, îi spun oarecum trist. Nu te supăra. Îmi pare bine că ne-am văzut dar acum plec.
-Nu mă cheamă Marghioala ci Marga.
-Dacă în cartea de identitate scrie Marghioala, aia eşti. Cum eşti strigată de paraziţii care trăiesc de pe urma ta sau de căţeluşă nu mă priveşte.
-Te rog nu pleca, încearcă ea un ultim asalt.
– Mai bine mă arunc pe fereastră, îi spun alergând către uşă. Paaa, miss Piggy !
-Nesimţitule, ţipă Marghioala în urma mea.
În faţa blocului, puştanii cartierului se bucură de prima ninsoare. Zâmbesc şi plec departe de blocul în care locuiesc o femeie grasă şi o căţeluşă care latră doar după ce primeşte mâncare specială.
Animalele de pradă caută locuri noi în care urletele lor pot fi confundate cu strigătele de ajutor. Ecoul viselor risipeşte inocenţa. .

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” – Editura Eikon

cop 7,63