Eduard Dorneanu

De ce s-a întâlnit Papa Francisc cu Patriarhul Kiril al Rusiei ?

Acum câteva zile, Papa Francisc s-a întâlnit cu Patriarhul Kiril al Rusiei. Let’s party ? Nu, chiar că nu e cazul. Cum de s-au întâlnit cei doi într-un oraș ,,sfânt’’ precum Havana ? Cum de au discutat într-un loc atât de ,,binecuvântat’’ ca aeroportul capitalei cubaneze? Nu contează, bine că această întâlnire a avut loc și credincioșii au putut să îi vadă împreună pe cei doi lideri spirituali. De ce a avut loc această întâlnire? Pentru discuții referitoare la unirea bisericilor creștine? Nu cred. Pentru a se încerca ajutorarea creștinilor care mor de foame în diferite locuri ale lumii sau pentru a da speranțe celor care locuiesc în zone de conflict ? Nu prea cred. Atunci de ce ? Cred că de ochii lumii. ,,Știrea’’ că Preafericiții s-au întâlnit și s-au sfătuit a bucurat pe mulți creștini. Mai ales pe cei care presupun că ortodoxismul și catolicismul se vor uni pentru a participa împreună în Liga Campionilor Religioși. Nu sunt un sceptic incurabil, dar nu cred că interesele celor doi înalți lideri spirituali coincid. Cred că Bisericile nu se vor uni nici dacă ar primi ordin scris direct de la Iisus, semnat, parafat și întărit printr-o înregistrare video. Trăim clipe în care zâmbetele liderilor religioși prevestesc nenorociri, iar îmbrățișările acestora sunt numai bune de a fi puse în scenă de regizori mediocri. I-am privit cu atenție pe cei doi : cum zâmbeau, cum vorbeau, cum semnau nu știu ce sau cum își făceau daruri inutile. Imaginea lor m-a întristat. Pentru ei, Terra este un câmp de luptă. Un câmp de luptă unde nu se înfruntă armate deoarece toți soldații sunt deja răniți.
Papa Francisc îmi e tare simpatic. Totuși întâlnirea asta a fost de ochii lumii. Iar asta e trist. Foarte trist.

Eduard Dorneanu

Mălini – 16 februarie/2016

7,63 ( Cântece vechi şi picioare lungi )

Mă doare îngrozitor gâtul. Am dormit strâmb şi am visat o poetă obeză care are pretenţia că scrie poezii erotice postmoderniste. În vis era goală şi bătea disperată la uşa unei camere de hotel. Ciudat este faptul că nu m- am gândit niciodată la respectiva doamnă ca la un trofeu de o noapte. Mă îmbrac în grabă şi plec spre a mă întâlni cu Mirela. Mergem să vedem un bar, în Suceava. Doi somalezi au deschis un pub unde se cântă numai melodii vechi. Urc în maşina Mirelei. Mă sărută apăsat pe buze.
– Somalezi? Cum naiba să deschidă doi somalezi un bar în care se cântă muzică veche? Mi se pare prea de tot.
– Da’, nu mă poţi întreba ce mai fac sau să îmi spui că ţi-a fost dor de mine?, se supără Mirela.
– Scuze!, nu îmi iese din cap faptul că patronii localului sunt somalezi.
– Căpcăunule, gândeşti ca Burebista. Dacă erau americani, nu îţi puneai întrebări?
– Cred că nu.
Mirela conduce cu grijă. Renunţ la a mai privi imaginile de afară şi privesc picioarele femeii.
– Te uiţi la picioarele mele?, întreabă Mirela.
– Doamne fereşte! Cum mi-aş permite! Nu vreau să afle soţul tău.
Mirela se îneacă cu guma de mestecat. O lovesc pe spate. Opreşte maşina şi mă sărută. Puştanii care merg la şcoală pe marginea şoselei au scos telefoanele gata să ne filmeze sau să facă poze.
– Hai de aici! Ne trezim mâine cu poze pe tot netul.
– Nu îmi pasă!, spune Mirela. Deloc nu îmi pasă.
Mă prefac că o cred. Îi sunt recunoscător pentru faptul că s-a îmbrăcat atât de provocator. O mângâi pe genunchi. Simt cum tremură de plăcere.
– Şi cine e solist la acel faimos local condus de iluştrii domni din Africa?
– Un tip din Chişinău şi verişoara mea, Luminiţa. O ştii. Vara trecută încă defila pentru o casă de modă din Bucureşti.
– Nu ştiam că e şi cântăreaţă.
– Nu a mai cântat, dar se pricepe foarte bine. Săptămâna asta este în probe, iar dacă va plăcea la clienţi va fi angajată. Va câştiga două mii cinci sute de euro pe lună.
– În Suceava? O tipă de care nu a auzit nici dracul?
– Nu fi nesimţit, căpcăunule! Puţină lume poate cânta muzica anilor ’60-’70.
– Numai meseriaşul din Chişinău şi fostul manechin Luminiţa. Trebuie neapărat să văd asta!
– Acolo mergem. Te vei convinge. Florile de pe bancheta din spate sunt pentru ea.
– Cum adică?
– Cum adică… Să i le dai după ce va cânta ceva! Te rog!
– Nu eşti sănătoasă, Mirela. Nu degeaba am visat urât astă noapte.
– Da’ ce ai visat, căpcăunule?
– Lasă, nu mă mai întreba!
O mângâi în continuare pe genunchi. Mirela virează dreapta şi parchează pe câmp la vreo sută de metri de şosea. Buzele ei nu găsesc nici un loc de odihnă pe trupul meu. O aud cum ţipă de plăcere. Îi place. Îi place foarte mult. Timpul ne scoate hainele incomode şi ne protejează de restul lumii. Mirela oftează şi ţipă mai tare. Suntem navetişti în paradisul interzis. Îngeri legaţi la ochi întorc clepsidră după clepsidră.
După o oră, Mirela reporneşte maşina. O mângâi pe genunchi.
– Termină, te rog! Nu vom mai ajunge la Suceava. Am promis Luminiţei. Altfel mergeam cu tine direct la hotel.
– Bine, hai la domnii somalezi! Abia aştept o cântare zulu.
Mirela râde. Mă gândesc la soţul ei care se crede un fel de stăpân absolut. Intrăm în ceaţa oraşului. Ne strecurăm printre maşini de taxi, microbuze, jeepuri mizerabile şi pietoni care traversează pe unde le trece prin cap. Parcăm în faţa localului. Înăuntru număr treizeci şi şase de mese, majoritatea ocupate. Trupa cântă binişor, iar solistul pare a avea voce. Engleza lui este cu accent moldovenesc, dar nu contează. Ni se ia comanda de către o chelneriţă îmbrăcată în costum popular.
– Doar săptămâna asta vor mai avea mese. De luni vor aduce caroserii de maşini. Va semăna cu localul din ,,Pulp fiction”.
– Filmul?
– Da, filmul.
– Îl vor aduce şi pe Travolta?
– Nu fi nesimţit, oamenii vor să facă aici o afacere ca lumea!
– Chelneriţa este îmbrăcată în costum naţional. Cum explici asta?
– E caştoc. Lasă aşa!
– Caştoc?
– Da, adică fain.
Chelneriţa îmi aduce vodcă în loc de Martini. Mirela îmi arată obrazul, aşa că nu mai spun nimic. Vodca are un gust mizerabil. Solistul cântă ,,Crying in the chapel”, melodie care a fost şi în repertoriul lui Elvis. Unul dintre patroni apare la braţ cu Luminiţa. Somalezul este îmbrăcat cu o haină verde, iar în cap are un fes care poate fi confundat foarte uşor cu un ciorap. Luminiţa poartă o haină de blană albă, fustă foarte scurtă, ciorapi albi, cizme albe. Bărbaţii înghit în sec. Picioarele Luminiţei sunt mai lungi ca un mandat de parlamentar. Somalezul se aşază la o masă.
– Zici că e adus de la Armata Salvării, risc o remarcă.
– Este foarte bogat, îmi răspunde Mirela.
– Pot să jur că e îmbrăcat de la second-hand.
– Nu pune baza pe haine.
– Da’ pe ce?
– Gura, va cânta Luminiţa! Nu uita de flori!
Luminiţa se dezbracă de haine. Rămâne într-un sacou alb. Fusta scurtă îi lasă la vedere picioarele care devin ţinta lunetiştilor rămaşi cu gura căscată. Primele cuvinte pleacă, via microfon, către noi:
– Ghini aţi vinit! O sî vî cânt melodii vechi şî celebre.
Dintr-o dată vodca nu îmi mai pare atât de rea. Mirela îşi aprinde o ţigară şi priveşte în jos Luminiţa continuă prezentarea:
– Pentru început o sî vî cânt ,,Ai got iu beib” de Cher.
– Ce-a zis?, întreb eu foarte curios. Beib?
Mirela nu mai spune nimic. Aprinde o altă ţigară.
– Şubidubi du, începe Luminiţa.
Oamenii încep să râdă. Picioarele Luminiţei nu mai sunt atât de interesante. Are voce, dar nu poate pronunţa corect cuvintele în limba lui Beckam. Cei din spatele nostru râd continuu. Luminiţa continuă să cânte într-o limbă haioasă, ridicolă:
– ,,Zei se u lova unt pai ză ren”.
Simt că mă sufoc şi plec la toaletă. În prima cabină, a intrat şi somalezul. Fără niciun fel de frică şi-a ridicat mâneca şi a scos din buzunar o seringă. Nu mai aştept urmarea. Plec înapoi în sală.
– ,,Zo leţ zei sai iu hair it tu lung”, continuă Luminiţa.
Oamenii se distrează. Unii sunt vineţi de la prea mult râs.
– Te duci şi îi duci florile!, îmi spune Mirela. Dacă nu i le duci, mă supăr!
– Or’ să se uite ceilalţi ca la urs.
– Să se uite! Te implor, du-i florile când termină de cântat!
Iau florile şi mă gândesc că visele urâte prevestesc catastrofe. Mă doare îngrozitor gâtul. Luminiţa a terminat de chinuit publicul. Unii aplaudă, mai mult în glumă. Ajung lângă ea şi îi şoptesc:
– Eşti nemaipomenită! Felicitări!
– Mersic, răspunde Luminiţa. Ci flori frumoase ăi adus, uăi. Mersic.
Somalezul se întoarce la masă. Are o privire de om nebun. Mirela achită nota de plată. O întreb dacă mai rămânem. Face semn că nu.
Luminiţa continuă:
– În continuari o sî vî cânt ,,Mistăr Tamburine” di Ză Bird.
Tinerii mor de râs. Unii dau telefoane la prieteni ca să vină în local pentru a vedea ,,spectacolul”. Somalezului i se face rău şi leşină. Tinerii de la mesele de lângă uşă fug fără să mai achite consumaţia. Luminiţa şi chelnerii îl duc pe somalez afară pentru a-l transporta la spital.
– Tocmai când trebuia să ne cânte ,,Mistăr Tamburine”!!
– Nu fi căpcăun nesimţit!, se supără Mirela.
Ne despărţim trişti. Genunchii ei încă ard. Mă sărută îndelung. Ştiu că nu ne vom reîntâlni prea curând.

Eduard Dorneanu
Mălini
Din volumul ,,7,63”-Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Demisia papei şi ciuciuha’s day)

O bătrână aruncă jarul din foc peste zăpada lui februarie. Călăuze misterioase trec dincolo de podurile şubrede ale credinţei. Rănile cailor şchiopi însângerează apele izvoarelor. Dumnezeu mângâie brazii şi le scutură zăpada. Tălpile Lui apasă pe jăraticul aruncat de bătrână. Rugăciunile copiilor abandonaţi dezleagă culorile vieţii. Dumnezeu apasă mai tare. Bătrâna plânge. Palmele ei încălzesc veşnicia.
Sună telefonul. Este telefonul cu număr de ,,Vodafone”. Răspund, deşi observ că sunt apelat cu număr ascuns.
– Eduard?, întreabă o voce feminină.
– Da!, răspund intrigat.
– Ciuciuha, ciuciuha, ciuciuha!
Doamna continuă să strige ,,ciuciuha” vreo cinci minute, apoi o altă doamnă cu o voce mai groasă preia ştafeta. Nu am idee ce pot însemna aceste sunete. Cunosc o celebră melodie cu numele ,,Chattanooga Choo Choo”, dar nu văd ce legătură pot să aibă doamnele ,,ciuciuha” cu melodia respectivă. Încerc să răspund înapoi. Nu reuşesc. Acum ambele doamne strigă ,,ciuciuha”. Mă gândesc că poate este un ritual voodoo şi îmi imaginez două doamne cu feţe de general pensionar învârtindu-se în jurul unei mese pe care ard lumânări negre. Una dintre doamne a început să recite ,,Tatăl nostru”. Vocea ei este patetică, uşor ridicolă. Închid telefonul. Sunt sunat din nou. Răspund.
– Ciuciuha! Ciuciuha!, se năpusteşte necunoscuta.
Închid telefonul şi îl setez pe ,,silence”. În faţa vulcanizării, doi domni se ceartă pentru locul de parcare.
– Te dai matale doi metri mai încolo. Îmi schimbă cauciucurile din faţă, plec şi vii în locul meu.
Domnul diplomat este conducătorul unui jeep ,,Wrangler”-
– Nu vreau!, îi răspunde celălalt şofer, conducător de dubiţă ,,Fiat”. Eu am venit primul. iar dacă parchez pe şosea mă stropesc ăştia din trafic. Să faci ordine la tine acasă nu în sat la mine, se supără eroicul şofer al dubiţei.
Şoferii se ceartă în continuare. Fără să vreau apăs pe difuzorul telefonului şi vocile doamnelor domină pentru o clipă cearta celor doi.
– Ciuciuha!
Cei doi se opresc şi se uită la mine întrebător. Ridic din umeri şi explic că mă sună o doamnă sau două care ţipă la telefon.
– Da’ de ce se prostesc aşa?, întreabă proprietarul jeepului.
– Nu ştiu. Astea sună cu număr ascuns. De dimineaţă până acum m-au sunat de peste o sută de ori.
– Şi ce înseamnă ciuciuha?, insistă el.
– Chiar nu ştiu. Nu am nici o idee.
– Poate te confundă cu papa.
– Ei da!, asta trebuie să fie.
Cei doi reiau cearta. Pănă la urmă şoferul dubiţei acceptă să aştepte până i se vor schimba cauciucurile jeepului. Îşi ia o cafea şi revine lângă mine.
– Te sună des?
– Destul de, răspund eu amuzat.
– Ai încercat să le înjuri?
– Nu. Ce rost ar avea?
– Te confundă cu papa, îţi spun eu, se amestecă iar în vorbă şoferul jeepului. Săracul papa, e bolnav, a trebuit să demisioneze.
– Nu de asta demisionează, îi răspund eu foarte hotărât.
– Dar de ce?
– Pentru că a aflat cine va fi succesorul lui. Succesorul lui va fi un negru, iar el nu poate suporta asta.
– Succesorul se alege în şedinţa conclavului.
– Să fim serioşi! Conclavul este un circ numai bun pentru ratingul televiziunilor. Succesorul se alege în timpul vieţii. El a aflat că va urma un negru şi a demisionat. Papa Benedict este un super rebel.
– Şi dacă a demisionat, ăia nu vor mai pune un negru în locul lui?
– Nu.
– De ce?
– Pentru că Nostradamus a prezis că după ce un papă va pleca sau va fi alungat îi va urma un negru. Numai că succesorul lui va fi ultimul papă.
– Adică ar veni apocalipsa?
– Exact, domnule.
– Eduard, ai o teorie tare ciudată despre Vatican.
– Ştiu!
Telefonul sună din nou. Cei doi şoferi mă privesc insistent. Răspund.
– Ciuciuha! Ciuciuha!, se aud două voci parcă mai tare ca de obicei.
Oamenii râd. Proprietarul jeepului mă salută înainte de a pleca.
Umbrele norilor sapă morminte pentru cei care îşi neagă tristeţea.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” – Editura Eikon

cop 7,63

NEOPLATONISM

credinţa în absolut nu are clauză de reziliere
nu se pot partaja nestatornicia frigiditatea
maleficul
întunericul scuipă sânge iar cerberii se împerechează
frazele neterminate din timpul preludiului
înlocuiesc ritualul de iniţiere

cei rămaşi în tranşee
printre statui înfometate şi evanghelişti drogaţi
au de ales între temniţa din chinon
şi bordelurile din cimitirele lui bafomet

pescarii de umbre se retrag dincolo de jaffa
lumina arde
împreună cu trupul ultimului templier.

Eduard Dorneanu

Mălini

DIN VOLUMUL ,,SACRA EROTICA”-EDITURA TRACUS ARTE

11256492_909791952395533_910086870_n

SABATIZARE

numele lui Bohemund a fost strigat de muribunzi în timpul asediului Antiohiei
iarba sângerie şi-a încurcat rugăciunile într-un curcubeu sciafil
purtam oboseala legată de lance
revelaţiile ieşeau pe Poarta Sfântului Pavel
sâmbăta se întărea cu nerăbdarea mea
juram credinţă şi primeam o zi biciuită în hainele tâlharilor
treizecişidoime
preludiu istoric trisilabic.

cateheza ultimului asalt mi-a mutilat prietenii
sub copitele calului părinţii iubitelor uitate îşi întindeau umbrele
Firouz încă mai strigă în turnul blestemat
sabatizare şi sânge
semipiruetă pe nisip sfâşiat de trădare

Eduard Dorneanu

Mălini

ADVOCATUS SANCTI SEPULCHRI

unsprezece ierni au învelit gena păcatului
papa urban al doilea a beatificat urmele
călătoriilor sisifice
efectul hipnotic produs de palmele călăilor
a minimalizat dreptul primogeniturii
iar adevărul s-a strecurat printre neologisme
îmbătat cu absint şi litere arabe

godfrey de bouillon a ridicat de pe câmpul de luptă
capetele retezate ale copiilor torturaţi
albastrul s-a prelins pe zidurile credinţei
a muşcat din ofrandele lăsate să putrezească
în jurul Mormântului Sfânt
gărzile au fost schimbate cu umbrele
primilor martiri
Domnul a strigat cu vocea regelui-copil:
advocatus sancti sepulchri

Eduard Dorneanu

Mălini

RUGUL NOPŢII

Încoronarea lui Jean de Brienne a schimbat culoarea deşertului. Oraşul sfânt

a rămas fără umbrele zarafilor.

martorii acestui eveniment au primit în dar dreptul de a îşi recita poeziile în piaţa publică

şi dintr-o dată Ierusalimul s-a transformat dintr-un altar

într-o inimă de îndrăgostit.

Guillaume de Chartres a învelit în mantia sa ultimile relicve ale sfinţilor

versurile noilor rugăciuni nu îi spuneau nimic deosebit.

visele începeau cu o durere aspră

noaptea era luminată de rugul unei imposibile

iubiri.

Eduard Dorneanu

Mălini

Locul în care nu e ascuns Sfântul Graal

am intrat călare în catedrala plină de oameni speriaţi,
preotul s-a ascuns într-o icoană murdară şi a închis ochii tuturor sfinţilor părăsiţi de credinţă.

vocea mea a răsunat ca o pedeapsă binecuvântată.
copiii femeilor părăsite mi-au sărutat cizmele prăfuite iar cerşetorii şi-au întins hainele în faţa mea
ca pe un covor peticit peste care calul meu a trecut fără grabă.

pe catafalc, femeia cu o singură inimă se zbătea între lumină şi întuneric.

am ridicat cravaşa şi am lovit în neştire pe cei îngenunchiaţi în faţa unor chipuri fără viaţă,
dogma a plâns zgâriind vitraliile cu profeţii despre altcineva.

îmbrăcat în haine de călugăr iezuit, Betrand de Blanchefort a recitat poemul durerii
apoi ne-am aşezat pe podeaua murdărită de vise
şi ne-am îmbăiat în sângele celor nenăscuţi.

pe catafalc, femeia cu o singură inimă se zbătea între lumină şi întuneric.

când focul trădării a aprins asfinţitul unei religii născute dintr-un adevăr schingiuit,
fraţii centauri au dansat în jurul minciunii până ce oboseala le-a întins cupa de otravă.
eu am rămas să păzesc celelalte cuvinte printre cerşetori, târfe,
ore obosite şi simboluri fără legendă.

pe catafalc, femeia cu o singură inimă se zbătea între lumină şi întuneric.

Eduard Dorneanu

Mălini

Lupoaica Franței

ne-am întâlnit întâmplător într-un port fără far,
la sud de capătul lumii.
ai crezut că sunt Roger Mortimer și ai brodat cerul cu buzele în mii de culori,
unele apăsătoare,
altele nu.
copiii noștri nu s-au născut deși am avut mereu parte de ploi amestecate cu sânge de înger,
turnul de piatră ne-a strâns între zidurile lui
împlinind profeția.

după ce trupurile noastre au rămas fără inimi,
legenda a mai hoinărit un timp prin orașele obosite de menestreli apatici, răutăcioși.
apoi parinții ne-au ars cuvintele de dragoste într-un loc tainic.
iubirea se vindea ieftin și lumea nu era pregatită pentru un compromis cu eternitatea.

rămas singur între moarte și moarte,
am scris pe sabia credinței un nume de femeie:
Isabelle.

Eduard Dorneanu

Mălini