MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 14

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta (1)
E frig. Trebuie să culeg via. Sute de ciorchini goi îmi aşteaptă palmele. Aduc băncuţa de lemn din cerdac şi o scară, tot de lemn. Ciorchinii de struguri sunt fie goi, fie au o bobiţă, două. Grindina a distrus întreaga recoltă. Stau cu mâinile în şolduri şi mă gândesc dacă are vreun rost să mă mai apuc de treabă.

– Hai , nu lenevi !, îmi strigă mama din cerdac. Doar nu vrei să plătesc pe cineva să te ajute la cules.

– Păi nu am ce strânge, răspund eu trist.

– Strânge bobiţele rămase. Doar nu o să ne batem cu Dumnezeu. Asta e recolta de anul acesta.

Mă încrunt şi urc pe scară. Munca este la fel de grea, chiar dacă ciorchinii sunt goi. Culeg fiecare bobiţă. La început mi-a trecut prin cap să le număr. Sunt atât de puţine încât acest lucru ar fi posibil. Totuşi nu fac asta. Nu pot.

Pe şosea coboară turmele de oi din Munţii Stânişoarei. Primele trec faetoanele încărcate cu ciubere, lighene şi alte lucruri aduse de la stâni. Apoi vin turmele, una câte una. Ciobanii înjură de mame, de Dumnezei şi de toţi sfinţii. Fiecare cioban are în mână câte un ciomag uriaş. Oamenii fâşcâie şi îndeamnă pe câini să nu se îndepărteze de turme. Copiii satului se caţără pe garduri şi strigă câinii, oile. Ciobanii sunt oameni aspri, marea majoritate dintre ei de abia dacă ştiu să scrie şi să citească. Ciobanii adevăraţi nu sunt nici melancolici ca în balade, nici melomani sau jucăuşi ca surogatele de pe youtube. Îmi amintesc de o întâmplare din toamna anului 1993. Lucram ca profesor necalificat la o şcoala generală , la câţiva kilometri de Mălini. În ziua respectivă am ieşit de la serviciu după ora paisprezece. Primul autobuz ajungea în staţie la ora şaisprezece, aşa că am plecat către Mălini pe jos alături de învăţătorul Irinel Palade . În dreptul unui magazin, Palade îmi spune:

-Hai să bem un rachiu la Tăciune ! Hai că nu stăm mult.

Tăciune era numele de familie al unui sătean care avea un mic magazin. Am strâmbat din nas, dar am acceptat: Palade era un om cu suflet de aur. Băutura avea să îl bage mai târziu în mormânt. Tăciune ne-a servit cu un fel de băutură dulce şi tare.

– Ce dracu e asta ?, am întrebat eu amuzat.

– Băutură naturală, a răspuns bucuros Tăciune.

– Ţuică ? Nu pare.

– Dom’ profesor, asta e băutură naturală de la mama ei. Alcool, zahăr, scorţişoară şi vanilie.

– Hahahaha, am râs din toată inima. Mai trebuia să pui şi bureţi nebuni şi eram cu roţile în sus.

– Băutură naturală, dom profesor. Garantat.

Palade a băut trei pahare ca pe apă. Am băut doar unul şi pe-al doilea doar l-am început.

– Pe cuvânt că miroase a vopsea drăcovenia asta, i-am spus lui Palade.

– Vezi de treabă. E natural sută la sută.

– Dacă spuneţi dumneavoastră.

– Precis. Bea fără grijă.

Mai beau o gură de tărie. Băutura are gust dulce.

– Poate e antigel, mai încerc eu să îl conving pe Palade.

– Vezi de treabă. Antigelul e scump.

Pe şosea au apărut turmele de oi. Şi atunci ca şi acum, ciobanii înjurau şi fâşcâiau. Unul dintre câinii uriaşi care însoţeau pe ciobani a venit în faţa magazinului şi într-o fracţiune de secundă a trântit la pământ pe un copil. Îmi amintesc numele lui, era unul dintre elevii mei, Stănel Cătăuţă. Am luat o lopată şi am lovit de două ori câinele în cap.

– Pletosu’ dracului nu mai da în cânili’ meu!, tuţi biserica măti.

Unul dintre ciobani mă înjura. Am văzut cum duce mâna dreptă la spate şi scoate cuţitul. Am mai lovit odată câinele şi acesta a fugit de partea cealaltă a şoselei.

– Bă Stănel, să spui lui măta să îi facă reclamaţie ciobanului, a strigat Tăciune. Ai să-i dai la copchil daune că l-o spăriet căinili. Luav-ar dracu’ cu oile şî cânii voştri.

Stănel s-a ridicat de la pământ. Nu avea nicio zgârietură, nici un semn. Ciobanul m-a privit urât dar a plecat mai departe fără să se mai lupte cu mine.

– A dracu’ oameni dom’le!, se miră Tăciune. Ăştia omoară oamenii şi tot ei înjură. Ar trebui să facem plângere. Nu-i aşa?, dom ‘ profesor.

– Dă-i naibii ! Pierdere de timp.

– Băi Stănel!, să spui lui maică-ta să vină pe la mine să o învâţ unde să facă plângere, continuă Tăciune.

– Dom’ Tăciune, mai dă-ne un antigel, spune Palade.

– Ce să dau?

– Scuze. Un natural di’ cel dulce. Mă gândeam la altceva.

– Acuma ia dom’ Irinel. Da’ o bere nu vreţi ?

– Adă bre şi bere. Ce Dumnezeu !

Tăciune pleacă după băutură. Arunc lopata şi respir adânc.

Am strâns patru kilograme de struguri. Boabă cu boabă. Palmele mele au mângâiat fiecare frunză a viei. Am rămas pe scară şi privesc cum trec turmele de oi pe şosea. Unul dintre ciobani vorbeşte la telefonul celular. De la Mioriţa la ciobanii care coboară turmele de pe Stânişoara e cale lungă.

Torn boabele de struguri într-un butoi, peste prune şi mere. Vor fermenta şi voi face din ele ţuică, o băutură mai bună decât lichidul parfumat cumpărat cândva de la magazinul lui Tăciune ( Dumnezeu să îl ierte că a murit şi el).

Mă spăl pe mâini şi mă aşez pe băncuţa de lemn. Mulţumesc Domnului. Închid ochii şi îmi pun o dorinţă. Mâine este ziua mea de naştere. Mereu înainte cu o zi de aniversarea mea îl rog pe Dumnezeu să îmi îndeplinească o dorinţă. Niciodată Domnul nu mi-a îndeplinit dorinţele, deşi mi-am dorit lucruri simple. Deschid ochii şi întind Domnului câteva boabe de struguri albăstrii. Domnul îi ia şi schimbă culoarea cerului în culoarea ochilor mei. Pentru o clipă. Doar atât.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,MĂLINI”-Editura Eikon