MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 35

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta-195x215

Nu mai plouă. Trebuie să despic cele două grămezi de lemne. Beau repede ciocolata caldă şi încep munca. Trebuie să lovesc de mai multe ori în buturugile de fag deoarece lama toporului este ştirbă. Am noroc, fagul verde se despică destul de uşor. Încarc lemnele în tărăboanţă şi le clădesc lângă gard, în apropierea mălinului. Nu le duc încă în şopron. Le mai las un timp afară ca să le usuce vântul şi soarele de iulie. Ar trebui să ascut lama toporului. Ar trebui să învelesc cu tablă roata tărăboanţei. Sunt multe de făcut.
Pe şosea trece o fată pe bicicletă. Cântă tare şi fals:
– Pe barba meaaa! Pe banii meiii! Da, daaa!
Un căruţaş se opreşte şi strigă după ea:
– Ce ai copchilă? Te-o dat afară di la nebuni? Nu măi sânt locuri? Ci barbă? Cari bani?
Fata îi răspunde obraznic şi pedalează alert:
– Hai sictir boşorogule! Prostalăule!
– Tu-ţî cruciuliţa şî arhanghelii mă-tii!, ţipă căruţaşul. Las’ cî ti prind eu putoarea dracului! Ştiu eu a cui eşti, tuţî biserica şi pridvoru’ mă-tii. Ti găsesc eu, n-ai grijă!
Continui să despic lemne. Nu îmi plac înjurăturile sătenilor. Agresivitatea verbală duce adeseori la agresivitate fizică. Mulţi dintre oamenii locului sunt bolnavi după laude şi gata să sară la bătaie dacă li se pare că sunt insultaţi. Copiii se comportă adeseori la fel ca părinţii: e bine să mă feresc de astfel de oameni. O cioată câlţoasă a sărit din lama toporului direct în piciorul meu şi mi-a făcut o vânătaie rotundă.
– Lăudat fie Domnul!, spun eu râzând.
Ud pata albastră de pe picior cu apă de ploaie din butoiul albastru şi mă întorc la muncă. Căruţaşul a intrat în magazin, apoi s-a întors cu chef şi mai mare de ceartă.
– Cruceasca mamii i di putoare!, strigă acesta.
Până la urmă pleacă supărat. Sunt sigur că dacă ar fi avut un public format din câţiva beţivi s-ar fi confesat ore bune în faţa acestora. Agresivitatea din zona rurală nu vă dispărea nici dacă România ar fi ocupată de extratereştri, iar aceştia ar monitoriza fiecare formă de viaţă care respiră la sat.
Eram elev în clasa a şasea când am văzut pentru prima dată agresivitatea în forma ei cea mai pură. Eram în cabinetul de geografie dar nu aveam oră de geografie ci de limba engleză. De obicei ora de limba engleză se ţinea la un cabinet aflat la parter, dar în acea zi nu ştiu de ce ora a avut loc la etajul unu, în cabinetul de geografie. Orele de limba engleză erau distractive. Rar poţi auzi undeva elevi cu accent bucovinean pocind limba marelui Will. Elevii rosteau cuvinte intraductibile şi expresii ciudate: helău, ticiăr, blecburd, hau du iu du sau ai em a uindou. Pe la jumătatea orei a intrat în clasă fără să bată la uşă profesorul Ugerică însoţit de copilul său, un băiat, elev în clasa întâi. Ne-am ridicat în picioare şi am salutat.
– Rămâneţi în picioare!, a urlat Ugerică. Să nu cumva să mişcaţi că vă ia mama dracului!
Profesoara nu a intervenit. Cabinetul de geografie nu avea bănci ci mese şi scaune: trei mese pe dreapta, trei mese pe stânga şi două în spate. Ugerică şi-a luat de mână puştiul şi a venit în mijlocul spaţiului dintre mese.
– Care dintre voi mi-aţi scuipat copilu? Să se ridice acum în picioare!, a urlat Ugerică din toţi bojocii.
Puştiul lui Ugerică era un copil răsfăţat care se plângea în fiecare zi că e bătut sau înjurat. Toată lumea ştia că puştiul inventa tot felul de întâmplări doar pentru a vedea cum iau bătaie de la tatăl său elevii mai mari pe care el nu îi putea suporta. Ugerică a arătat către elevul aşezat la margine.
– Ăsta e?
Puştiul l-a privit şi a spus că nu.
Ugerică a trecut la al doilea elev.
– Ăsta?
Puştiul a negat. După ce i-a arătat pe toţi elevii, Ugerică şi copilul său au părăsit încruntaţi sala de clasă.
– Aista meritî bagat cu capu’ în veceu, a spus cu voce tare un coleg.
– Nu l-o scuipat niminea, a spus altul. Ieri o zâs cî l-o poreclit cineva ,,chişăt cald’’ şî nu-i adivarat. Mâni o sî zâcî iarî ceva.
– Gura!, a strigat profesoara de engleză. Mai bine spune-mi cum te numeşti! Pe engleză, evident.
– Mai neim is Uindou, a răspuns vesel colegul meu.
– Cum uindou, ce e asta? Ia loc, ai nota patru pentru că îţi baţi joc!
– Tovarăşa profesoarî nu-i gina me. Dorneanu m-o învaţat. El o zâs cî la Gavril să zâci uindou pi limba englezî.
– Dorneanu!, e adevărat?, m-a întrebat profesoara.
– Da!, am răspuns eu sincer. Aşa i-am spus!
– Ieşi afară impertinentule! Şi tu, Uindou! Afară sălbaticilor! Nesimţiţilor!
Am ieşit afară bucuroşi. Nu ne pasă de note, absenţe sau de faptul că ne-ar putea scădea nota la purtare. Am scos din buzunar doi biscuiţi pătraţi. Unul ajuns la Uindou.
– Auz’!, a spus colegul meu, să ştii cî i să potrigeşti porecla di ,,chişăt cald’’. Vrei sî îi zâcim aşă di amu?
– Nu-i mai fain câcarază?
– I luatî porecla asta di Bunaci din clasa a şăptia.
– Rămâne aşa atunci!
– Bun darî!
Am ieşit afară din clădirea şcolii. Undeva, în dreapta, vreo zece copii pândeau prin crăpăturile chioşcului verde. Acel chioşc era folosit rar, doar când se aduceau gogoşi de vânzare de la bufetul din centrul satului. Niciodată nu am reuşit să cumpăr o gogoaşă. Îmbulzeala era atât de mare încât mereu mă lăsam păgubaş. Unul dintre elevii care pândeau ne-a făcut semne să venim şi noi. Am ajuns imediat şi am găsit o gaură în scândurile verzi ale chioşcului. Ce am văzut în chioşc m-a uimit total. Profesorii Ţarcă şi Ugerică îl loveau cu pumnii şi picioarele pe Grăjdoi, un elev din clasa a zecea.
– Tu-ţi biserica şi crucea mamii măti!, striga Ugerica. Na, boule, na!
Ţarcă nu înjura. Lovea pe elev cu picioarele în burtă, în spinare, unde apuca. Puştiul lui Ugerică stătea deoparte şi privea fascinat toată scena. Grăjdoi ţipa:
– A sî vinî el tata şî a sî vă scoatî maţâli. Biserica mamii voastri di câcaţî cu ochi!
La un moment dat Grăjdoi l-a lovit pe Ugerică în burtă, apoi pe Ţarcă în spinare. Ambii profesori au căzut la podea spre bucuria tuturor copiilor care pândeau mişcările celor patru. Grăjdoi a deschis uşa chioşcului şi a fugit către gard. A sărit gardul şi a plecat în fugă acasă. Copilul lui Ugerică a scos pentru o clipă capul afară din chioşc. Toţi copii l-au scuipat, apoi au fugit. A fost un fel de răzbunare infantilă, dar la acea vârstă orice fel de gest conta enorm.
Am terminat de despicat şi de clădit lemnele. Mă spăl pe mâini şi pe faţă cu apă de ploaie. Mă duc în livadă. Culeg câteva mure coapte. Le strâng într-o căniţă verde. Aş putea să le mănânc imediat, dar îmi place să le aşez pe masa din bucătăria de vară şi să le privesc un timp. Aşa făceam şi în copilărie: strângeam zmeură într-o căniţă pe care era desenat un căţel cu un os în gură. Nu mâncam zmeura imediat ci priveam uimit aceste roade minunate pe care Domnul ni le-a dăruit. Şi râdeam. Râdeam.
Mă aşez în cerdac, pe băncuţa de lemn. Privesc murele şi zâmbesc.
– Mulţumesc, Doamne! Mulţumesc pentru roadele verii!
Sunt primele roade. Le-am plantat anul trecut şi am aşteptat cu nerăbdare să văd dacă vor prinde rod. Mă ridic şi ies la poartă. Aştept să treacă un copil. Lui îi voi da murele. Se cuvine ca primele roade să bucure sufletul neprihănit al unui copil.
– Deschide pumnişorii!, spun unei fetiţe cu ochii albaştri.
Răstorn cele câteva mure din căniţă în palmele fetiţei. Micuţa le mănâncă imediat.
– Hi, hi, sunt mure, spune ea veselă. Ce bune sunt!
Plec în livadă şi mă aşez pe cioata de brad. Sorb din ciocolata caldă şi privesc norii gri care acoperă cerul Măliniului. Şi astăzi sunt fericit.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” -EDITURA EIKON