MĂLINI-Volumul II

Cărțile mele la Festivalul Internaţional al Cărţii „Axis Libri” -Galați-13-17 Iunie/2018

În perioada 13-17 iunie/ 2018, Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia” Galaţi – sub patronajul Ministerului Culturii, cu sprijinul Consiliului Judeţean, Consiliului Local şi al Primăriei municipiului Galaţi – organizează a X-a ediţie a Festivalului Internaţional al Cărţii „Axis Libri”.

Puteți găsi cărțile mele la standul Editurii Eikon.
Cu respect,
Eduard Dorneanu

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 10

Vișinii Sasha și Marko au crescut mari și străjuiesc partea dinspre casă a ogorului meu. Priviți de la distanță, par doi prieteni care se țin de mână și ocrotesc întinderea verde a micii mele grădini. În fiecare zi îi privesc, în fiecare zi le rostesc cu drag numele. Frații pomi au rodit, iar mama vrea ca eu să le culeg roadele. Din ele, mama va pregăti gem acrișor pe care eu îl voi mânca la iarnă, uns pe turte coapte pe plită.
-Mă duc să cumpăr zahăr, spune mama. Să strângi numai vișinile coapte bine, bine. Uite, ia găletușa de plastic în care au fost măsline. Să te sui pe cioata de brad ca să poți culege și vișinile de pe crengile de sus.
-Da’ mata unde te duci?
-Să cumpăr zahăr. Ai surzit sau nu ții minte de la mână până la gură?
-Ba da, am auzit, dar îmi place cum spui mata toate vorbele astea. Pare așa de important totul. Vișinile par niște trofee de mare preț.
-Să vezi ce trofee de mare preț îți dau eu dacă nu culegi mai repede vișinile. Apucă-te de treabă!
Mama pleacă. Încep să culeg roadele vișinului Sasha. Majoritatea vișinilor sunt coapte, așa că nu e nevoie să aleg. Găletușa de plastic se umple repede și sunt nevoit să o răstorn într-un lighean de inox. Încep să strîng și roadele vișinului Marko. Acesta este mai înalt, așa că aduc cioata de brad și mă sui pe ea. Cocoșul Kenny cântă și cerurile se deschid pentru a primi întrebări noi.
-Ce faci?, frate om, întreabă îngerul de pază.
-Strâng vișine, frate înger. Nu vezi ce de pete purpurii s-au întins pe hainele și palmele mele?Parcă s-au deschis răni dulci-acrișoare din care curge sirop înmiresmat.
-Strângi vișine, frate om. Întotdeauna pe 11 iulie strângi vișine. Întotdeauna.
Știu de ce îngerul de pază îmi amintește asta. În 1988, Marko o aducea cu mașina sa pe Jasmine ca să se întâlnească cu mine. Îi așteptam lângă Podul Moldovei.
-Vin să o iau pe la ora 21, spune Marko. Chiar crezi că e o idee bună să vă întâlniți aici?Mai bine vă duceați la un hotel, undeva. Dădeați și voi un bacșiș sau ceva. Ce naiba se întâmplă aici dacă dă peste voi careva din sat și o vede pe Jasmine îmbrăcată tradițional?
-Mergem ,,La Pini’’, pe malul apei Moldovei. I-am promis, nu pot da înapoi. E zi de lucru și lumea are alte treburi. Cine naiba să dea peste noi pe aici?
-Naiba știe. Careva apucat de patima pescuitului sau altcineva, oricine.
-Nu mi-e frică, spune Jasmine. Stau cu Eduard oriunde spune el. Cu el nu îmi e frică de nimic. De nimeni.
-Nu sunteți sănătoși, spune Marko. Aveți mare grijă. Ăștia ar fi în stare să vă ardă pe rug dacă vă găsesc pe aici. Cum naiba să înțeleagă cineva că un ortodox care nu calcă pe la biserică precum Eduard e în mare iubire cu o musulmană practicantă ca Jasmine? Nu vreau să vin diseară și să vă adun cu fărașul de pe malul apei.
-Stai liniștit, îi spun. Nu trece nimeni pe aici în zi de lucru.
-Bine, nebunilor spune Marko. Mă întorc diseară. Sper să funcționeze rabla asta de Dacie.Am cumpărat-o ieri de la unul care avea nevoie disperată de bani ca să dea la nu știu ce medic. Are ciroză și își închipuie că dacă dă bani va rezolva mare lucru.
-Chiar mă miram de unde ai mașina. Nu știam că ai carnet.
-Nu am carnet, se miră Marko.Nici acte pe dracul ăsta de mașină nu am.
-Și dacă te oprește un milițian?
-Nu mă oprește nimeni. Cine naiba să oprească un om care merge să aducă de pe malul râului Moldova o musulmancă? Zi și tu!
-Dapoi cum! Ha, ha, ha.
Marko pleacă. Dinspre Mălini, se vede în depărtare o remorcă încărcată cu lemne. Coborâm din șosea, în păduricea de pini care străjuiește malul apei. Cunosc fiecare piatră, fiecare mușuroi de pământ, așa că îmi e ușor să ajung la locul numit de mine ,,La Pini’’. Aici, pomii sunt ușor îndoiți, probabil de la curent și locul pare neumblat. Așez pe iarbă o pătură gri și scot dintr-o geanță albastră o farfurie, o pungă de vișine și o pâine neagră.
-Azi le-ai cules?, întreabă Jasmine? Pentru mine?
-În dimineața asta, da. Pâinea nu e proaspătă. E greu de găsit pâine proaspătă la țară. Aici e o altă lume. Uite, am și apă rece.
Răstorn vișinile din pungă în farfurie. Nu am cuțit, așa că îi fac semn Jasminei să rupă cu mâna din pâine.
-Știi, spune ea, m-am tot gîndit cum să te rog ceva. Știu că m-ai înțelege, dar tot îmi e rușine.Mă asculți?, Eduard.
-Te ascult, Jasmine. Ai văzut cerculețele care apar deasupra apei? Sunt semne că acolo, boiștenii, porcușorii și mrenele se încaieră pentru haleală. Spune, draga mea, ce rugăminte ai.
-Mi-e un pic rușine, Eduard. Știi, eu nu am stat niciodată goală, afară, undeva în natură. Nu vreau asta, dar mi-aș dori să stau fără haine, dezbrăcată, măcar până la jumătate. Crezi că se poate? Da?
-Se poate orice, Jasmine. Aici suntem doar noi, pomii strâmbi ai acestui loc și îngerii care călătoresc pe norii curați ai cerului.
Jasmine zâmbește. Are pielea albă, sâni tari și pe cap este tunsă chilug. Văd cum i se întăresc sfârcurile, iar ochii ei mari și negri cer sărut și alinare. Ne așezăm jos pe pătură, spate în spate. Pielea ei îmi frige coastele, simt cum dinspre Jasmine vin raze fierbinți care îmi răscolesc trupul. Stăm așa, ca doi copii care caută răcoarea apei și a pădurii departe de ochii celor care vor să ne mutileze tinerețea. O aud suspinând. Lacrimile ei se ascund de lacrimile mele. Tristețea ei aleargă împreună cu tristețea mea în pădurea de pini, răscolind iarba și împlinind blesteme.
-Sunt bune vișinile, spune Jasmine. Sunt tare bune.
Beau apă și ascult cum curg lacrimile pe pielea femeii tinere de lângă mine. Cred că imaginea unei femei pe jumătate goale, tunsă chilug, e la la fel de sacră ca imaginea nașterii sau a arderii pe rug. Ecoul curgerii lacrimilor ridică valuri de o palmă de înger pe luciul apei Moldovei și duce către înalt păsări de pradă care se vor întoarce înapoi purificate de albastrul Celui Veșnic Viu. Sub trupurile noastre crește iarbă nouă gata să se deschidă lumii într-un verde nemaivăzut, nemaiatins. Ne întindem pe pătură. Capul meu e în dreptul sânilor Jasminei. Văd cum pulsează sfârcurile și îi ascult respirația . Pe pielea ei coboară apă sărată care se pierde pe buzele și pleoapele mele.
-Dacă apele noastre se unesc în felul acesta, spune Jasmine, înseamnă că în Cartea Vieții cineva scrie cât de mult ne iubim.
-Cine scrie asta?
-E o mare taină. Poate un înger, poate un profet. Poate cineva atât de sfânt încât buzele noastre nu îi pot rosti numele. În ceruri, iubirea este prețuită mai mult ca orice. În ceruri, oamenii care se iubesc sunt numiți oameni.
-Oameni?
-Da, oameni. Ție, îngerii ți-ar spune frate om pentru că nimeni nu știe să iubească așa cum tu iubești.
-Frate om?
-Da, Eduard. Iubirea te apropie de îngeri, de veșnicie, de puritate.
-Dacă spui tu. . .
Lacrimile mele se ascund de lacrimile Jasminei. Tristețea mea și tristețea Jasminei se prefac în abur albastru și zboară deasupra pădurii. Ca două inimi îngemănate și binecuvântate. Ca două semne alese.
Ne ridicăm. Sărut capul tuns chilug al Jasminei. Aud cum urlă diavolul, departe în Pădurea Prisos.
-Nimeni nu ne poate despărți, spune Jasmine. Nici oamenii răi, nici anotimpurile, nici epavele corăbiilor.
-Nimeni, Jasmine.
-Nici străzile cu nume de războinici nemiloși, nici hainele cu inscripții bizare, nici cărțile de rugăciune ale celor orbi.
-Nimeni, Jasmine. Nimeni.
-Nimeni iubitule. Nimeni.
Se aude claxon de mașină. Marko e pe pod și ne așteaptă. Ne îmbrăcăm și mergem către el ținându-ne de mână ca doi copii. Marko are lacrimi pe față.
-Mă apucă plânsul când vă văd. Nu știu ce dracu’ am. Poate că îmi dau seama că nu o să iubesc și nu o să pot fi iubit așa în vecii vecilor. Mari nebuni sunteți.
O sărut pe Jasmine pe buze, iar ea închide ochii și spune ceva în arabă. Pleacă împreună cu Marko. Lacrimile mele se ascund de lacrimile ei. Se ascund.
-Am venit, spune mama. Am cumpărat zahăr. Văd că ai strâns două găletușe de vișine. Bănuiesc că acum aștepți un premiu, nu? Hai, că îți pregătesc o cană de ciocolată caldă.
-Nu acum. Mă duc un pic să văd apa Moldovei.
-Ce îți veni, așa, deodată?
-Mi s-a făcut dor. Las’ că vin repede înapoi.
Ies pe poartă și plec înspre prund. Am luat cu mine un borcan de vișine. Azi, nu am niciun ban, așa că nu cumpăr și pâine. Ajung după vreo patruzeci de minute în locul unde cândva am stat lângă Jasmine. Îngerul de pază e deja acolo. Ne așezăm pe iarbă și stăm spate în spate. Arunc în apă vișine coapte. Una, câte una. Lacrimile mele se ascund de lacrimile îngerului de pază. Se ascund.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI-Vol II”-Editura Eikon

Mulțumiri

Mulțumesc celor care au vizitat standurile Editurilor Eikon și Tracus Arte la Salonul Internațional de Carte Bookfest -30 mai – 3 iunie/2018 și au cumpărat cărțile mele.

Cu respect,
Eduard Dorneanu

Cărțile mele la Salonul Internațional de Carte Bookfest -30 mai – 3 iunie/2018

Salonul Internațional de Carte Bookfest are loc în perioada 30 mai – 3 iunie, în noul pavilion B2 de la Romexpo. Invitatul de Onoare al acestei ediții este Statele Unite ale Americii.
Puteți găsi cărțile mele la standurile Editurilor Eikon și Tracus Arte. . .

Cu respect,

Eduard Dorneanu

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 8

-După o sută de ani ai apărut și tu. Puteam să fiu ucisă de careva, violată sau să crăp ca o proastă, pur și simplu.
Teona e furioasă. Lovește cu piciorul roata din față-stânga a mașinii sale și e gata să izbucnească în lacrimi.
-Puteai să îmi spui că ajungi așa târziu.Ce fel de om ești?
-Locuiesc în centrul satului, iar tu ești cu mașina la intrare în sat, în locul numit Mielușoaia.Voiai să mă teleportez?
-Știu că nu ai mașină, dar puteai să iei măcar o bicicletă de la cineva și ajungeai imediat.
-Nu știu să merg pe bicicletă, ești culmea. Nu mi-au plăcut bicicletele.Am avut tricicletă când eram mic, dar asta e altceva.
-Cum?Nu știi să mergi pe bicicletă?Mașină, evident, nu ai.Parcă ai fi din altă lume.
-Știu să călăresc.Chiar foarte bine.
-Ai cal?
-Hahaha! De unde naiba ?
Teona e gata să plângă. Se descalță de bascheți și intră în mașină. Intru și eu, oarecum contrariat de supărarea ei. Teona este o femeie la vreo treizeci de ani. E cea mai bună prietenă a Ioanei și este considerată drept ,,călugărița’’ Fălticeniului deoarece deși e de o frumusețe exotică este văzută rar în compania unui bărbat, iar la petreceri nu merge absolut deloc.
-Dar ce ai pățit?, întreb cu ochii la picioarele lungi ale femeii triste.
-Am pierdut ceva, după ce am băgat benzină și voiam să mă ajuți să o găsesc. Pe cine naiba să chem? Pe mama? Doar sunt în Mălini și pe tine, te știu. Ți se pare anormal?
-Nu, e ok. Ce ai pierdut? Și unde s-a întâmplat? Lângă benzinărie?
-Nu contează. Dacă nu ai venit la timp, acum nu mai contează ce am pierdut.
Teona aprinde o țigară.
-Vrei?
-Nu fumez.
-Firește. Nu fumezi.Nu știi să mergi pe bicicletă.Ajungi unde ești chemat după un secol.
-O să lași bascheții în șanț?Chiar dacă suntem înafara localității tot o să îi găsească un sătean care vine de la câmp.
-Te doare de bascheții mei?
-Desigur. Ai pierde enorm din frumusețe fără bascheții tăi mov.
-Aha, mă crezi frumoasă. Nu mă așteptam să spui asta. Când ne-am întâlnit ultima dată, mâncai gogoși împreună cu Ioana. Cred că tu și ea ați fost cândva apropiați. Mereu îmi vorbește despre tine.
-Gogoși, da. Ce poftă mi-ai făcut.
Teona se încalță, apoi aprinde altă țigară. E cald, fumul țigării se lipește de tricoul meu, de sânii Teonei și de iconițele de bord din care mă privește Iisus și câțiva sfinți triști și slăbănogi.
-Totuși, ce ai pierdut?
-Hai!, nu mai fi așa de curios. Curioșii se îmbogățesc greu.
-Așa, da!Acum pot să îmi explic lipsa banilor. Mulțumesc, Teonă filosoafă. Nu ai numai picioare kilometrice, ești și deșteptuță. Chiar dacă și repede pierzătoare de chestii de care nu îți mai amintești.
-Mă mărit. Am nunta în septembrie.
-Felicitări!E un boșorog?Te-ai îndrăgostit de un tânăr care bea bere cu paiul sau e un coleg de serviciu căruia vrei să îi faci o bucurie ?
-Neh, e un bogătaș din Ardeal.
-Oare cât de greu era să ghicesc? Trei sferturi din femeile frumoase pe care le știu s-au încurcat cu oamenii bogați.
-Și celelalte care făceau parte din sfertul celălalt?
-S-au sinucis sau au pierdut ceva prin șanțurile satului meu.
-Ha!, are dreptate Ioana.
-Cum așa?
-Ești într-un anume fel.
-Teona, ardeleanca de mâine! Ha, ha, ha.
Pe șosea trec mașini și faetoane încărcate cu fân. Teona își întinde picioarele peste ale mele. Mângâi carne, blugi, unghii și simt căldura tinereții unei femei nefericite. Mă privește. Îmi studiază felul în care mângâi. Aștept cuvintele și îndemnul ei.
-Am citit cărțile tale. De ce se numește Pădurea Prisos?
-A, te referi la pădurea unde eu mă plimb adesori. Ți-a plăcut numele în mod deosebit?
-Are o legendă? Sau îi spuneți voi, așa, dintotdeauna.
-Are o legendă, firește.
-Spune , te rog. Hai, spune.
-Legenda asta se spune numai la ureche de femeie frumoasă.
-Păi, și eu nu sunt?
-Ba da.
Teona se ghemuiește lângă mine. Mă cuprinde cu mâna dreaptă, iar cu stânga îmi explorează trupul.
-Eu te mângâi și tu îmi povestești. Vrei?
-Depinde cum mă mângâi. Trebuie să îmi placă mult.
-Aha! După ce că ajungi la mine la o oră după ce te-am sunat, mai ai și pretenții.
Teora mă sărută. Are buze cu gust de afine. Îi simt limba, dinții, mușcătura. E o femeie cu gust de afine, o femeie rară și cu adevărat frumoasă. Mă sărută pe gât. Părul ei negru îmi acoperă pentru o clipă ochii și îi simt sânii cum se strivesc de pieptul meu.
-Eu te mângâi și tu îmi povestești. Te rog!, Eduard. Te rog!
Primesc mângâiere după mângâiere.
-Pe vremea lui Ștefan cel Mare, boierii care ajungeau în prag de căsătorie aveau un obicei. Deși religia noastră ortodoxă spune că e bine ca mireasa să fie fecioară în noaptea nunții, miresele acelor timpuri nu erau niciodată astfel. De ce? Ei bine, din cauza unui obicei foarte, foarte ciudat. Tinerii boieri ai Sucevii veneau cu iubitele lor până la Pădurea Prisos. Așteptau să vină seara, apoi intrau în pădure. În timp ce făceau dragoste, tinerele trebuiau să strige tare de tot numele iubiților . Dacă ecoul se auzea, atunci era semn că tinerii se pot căsători. Dacă nu, nu. Se spune că erau seri în care numele multor bărbați erau purtate de ecoul pădurii. Acum, acest obicei s-a pierdut, dar în fiecare seară dacă întri în Pădurea Prisos poți auzi vocea unor femei care își strigă iubiții și dăruiesc odată cu acel cuvânt trupurile și inimile lor. Nu sunt femei din zilele noastre, dar e fain să auzi pasiunea și să vezi cum minotauri albaștri aprind pentru acei îndrăgostiți, focuri pe cer.
-Doamne!, Eduard. Ce frumos! Păcat că acel obicei nu a existat. Ai inventat tu chestia asta, nu-i așa?
-Da, ce era să fac? Dacă ai întrebat!
-Ai inventat un obicei atât de frumos, numai pentru mine?Numai ca să primești mângâierile mele?
-Da!
-O să te iubesc toată viața pentru asta! O să te iubesc și după ce voi pleca la dracu’ în Ardeal. O să te iubesc și după ce o să nasc prunc urât și mucos, bogătanului cu care trebuie să mă combin.
-Doar pentru că ți-am povestit?
-Doar pentru că mi-ai povesti, Eduard. Acum, hai să mergem în Pădurea Prisos că tot vine imediat noaptea. Poate auzim cum strigă o femeie de demult numele iubitului ei. Chiar dacă ai inventat asta, noi vom auzi pe cineva. Jur că vom auzi.
Lăsăm mașina fără pază la marginea drumului și pornim pe jos. Teona mă ține de braț și mă sărută mereu. Intrăm în pădure și ne așezăm pe iarbă. Noaptea a aprins stelele și inimile noastre.
-Încă nu se aude nimic, spune Teona. Trebuie să mai așteptăm.
Închid ochii și mă așez pe spate. Se aud țipetele păsărilor de pradă și pocnetul brațelor fraților pomi.Deschid ochii și privesc pe Teona. Femeia se dezbdracă de haine, de umilința zilelor monotone, de orice povară. Mă ridic și o strâng lângă mine. Unghiile ei întră în scoarța unui brad, apoi ale mele. Intru în ea și simt cum izvorul ei alb curge neîncetat.
-Eduard!, strigă ea.
O dată, de multe ori, de multe, multe ori.
Gemetele Teonei deschid porți în întuneric și acoperă cărările care duc către altarele pângărite. Pe scoarța bradului rămân semnele unghiilor noastre, petele albe ale râurilor și semnele de sânge ale pasiunii.
Coborâm la mașină. Teona mă sărută, apoi mă mușcă de umăr până ce sângele țâșnește pe fața ei.Pleacă. Plec și eu pe jos. Mă opresc la ,,Troacă.’’ și beau apă rece de la izvorul care vine dinspre munte. Nu pot să îmi potolesc setea. Poate și pentru că numele meu a fost strigat la miez de noapte în Pădurea Prisos. Din umărul stâng îmi curge sânge. Plec mai departe. Cu numele strigat și pielea ruptă de dinții unei femei care știe să iubescă cu adevărat. Cuvânt de cuvânt.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-EDITURA EIKON

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 7


Vișinii Marko și Sasha au crescut. Acum sunt mai înalți ca mine și străjuiesc partea dinspre casă a ogorului. Roadele lor, încă necoapte, sunt legănate de vântul aspru care vine dinspre Munții Stânișoarei și descântate în nopțile cu lună nouă de îngerii de pază ai copiilor orfani. În fiecare zi , mă așez pe iarbă între cei doi frați pomi și beau ciocolată caldă. Brațele lor mă ocrotesc de șoaptele veninoase, de privirea minotaurilor și de tristețe, Uneori, fluier încet melodii din anii ’90. Aștept ca de undeva din albastru să aud răspunsul camarazilor mei plecați la Domnul. Privesc norii și mulțumesc Marelui Camarad pentru că în tinerețe am fost onorat cu prietenia unor oameni cu suflete și chipuri atât de frumoase. Da, vișinii Marko și Sasha au crescut. În verdele lor se aude uneori cântec de pasăre și vers curat de poezie vie. La umbra lor, speranțele mele se unesc cu rugăciunea de dimineață. Zi de zi.
Deschid portița unei poiate unde clocește o găină roșcovană. Ridic cloșca de pe ouă și o scot afară . Aștept să mănânce și să bea apă. I-am adus grăunțe, firimituri de pâine proaspătă și un ou fiert. Cloșca bea apă, apoi începe să alerge prin curte. Cam ăsta e ritualul ei în ultimile zile. De mâncat, nici vorbă. Alerg după ea, dar cloșca se ascunde sub cerdac. Mama se întoarce acasă. A fost plecată în sat, habar nu am cu ce treburi.
-Ce faci?, păzești cerdacul?
-E cloșca sub cerdac, răspund voios. Nebuna asta nu vrea să mănânce. Nu știu ce naiba să fac.
-O prinzi și îi bagi mâncare în cioc cu forța. Altfel, crapă de foame.
-Cum să fac asta?
-Cu degetele. Ce vrei să mergi la cursuri speciale unde să înveți cum să bagi grăunțe cu de-a sila în clonțul unei găini?
-Mama!, ce treabă scârboasă. Nu vrei să să îi dai mata mâncare? Hai, că eu o prind. Vrei?
-Hahaha, râde mama împreună cu Regina Tuia și norii albi care aleargă înspre Pădurea Prisos. Eduard, Eduard! Ce te-ai face fără mine?
– Păi, nu știu.
Am prins cloșca. Mama are dreptate, găina e ușoară de parcă ar fi plăsmuită din puf de păpădie, nu din carne și sânge. Nu are nimic în gușă. Mama aduce bucăți de mămăligă și grăunțe cu care hrănește cu de-a sila cloșca nebună.
-Gata! Acum du-o înapoi în poiată. Apă, a băut?
-Da.
Mama se așază pe băncuța de lemn din cerdac. Cred că e obosită și oarecum tristă.
-Am umblat degeaba pe drumuri, măi băiete. Nu mai sunt tânără. Mă dor picioarele așa de tare că îmi venea să mă așez undeva jos și să stau acolo nu știu cât timp.
-Puteai să îmi spui mie să merg în locul tău.
-Imposibil. Nu aveai cum.
-Ei, na. Sigur că puteam.
-Am fost să mă tund. În centru vine o coafeză din Fălticeni, dar culmea, drept astăzi nu a apărut. Mi-a spus cineva că mai e o frizeriță în sat, undeva spre Ocol. M-am dus tocmai acolo, ce era să fac.
-Și?
-Intru în curte la fata aia, doamnă, ce o fi. Era în curte. Îi dau ,, bună ziua’’ și o întreb dacă mă poate tunde. Femeia se uită la mine cu o față pe care se citea ura și mi-a zis că nu mă tunde.
-Cum așa? De ce ?
-Cică la ea trebuie să faci programare, nu se vine ca la piață.
-Ete, draci! Programare la tuns? La Mălini?
-Da, și a mai spus că joia ea e liberă și că o deranjez în ziua ei liberă.
Mi-am dat seama că frizerița nu a vrut să o tundă pe mama, cel mai probabil din cauza mea. Faptul că eu scriu despre sat și oamenii lui a supărat pe multă lume. Privesc trist înspre mama și mă întreb dacă își dă seama de ce frizerița din Mălini s-a purtat așa de urât cu ea.
-Mi-a mai spus că munca la coafor e muncă serioasă nu ca la spital, adică soră medicală, cum am fost eu.
Am un nod în gât. Nu spun nimic. Nu vreau să o supăr mai tare pe mama.
-Lasă că vorbesc cu careva din cei care face curse la Fălticeni și mergem la oraș. Te tunzi acolo. Facem și cumpărături.
-Ce bine! Mă bucur că ai bani și de cumpărături. Ai câștigat bani în somn sau ți i-a trimis un milionar excentric din America?
-Cum să nu!
-Mai bine, băiete!Mergem mâine la oraș. Dă-i naibii pe ăștia cu programările și coaforurile lor.
-Să se coafeze cloșca, acolo!Nu?
-Da, cloșca roșcovană.
Zâmbesc. Pe poartă intră Brăduța Casâncă. Mă spăl pe mâini cu apă de ploaie din butoiul de plastic. Nu îmi pasă de fițele coafezelor rurale, nici de lipsa banilor. Mă întreb dacă voi putea fi în fiecare zi la fel de fericit ca azi, dacă sufletul meu va rămâne mereu întreg. Dacă Domnul nu va schimba culorile frunzelor, apelor, ochilor femeilor frumoase.
-O zâs Zenova sî mergeți sî luați di la ea niști haragi. O zâs sî iei zâs mata câțî ai nevoie. Îs cam subțâri, da’ alegi ci-i măi bun.
-Eduard, du-te și adu haragii, spune mama.
-Cum să merg cu haragii în spinare, pe stradă? Să mă pozeze sau filmeze careva?
-Nu în spinare, măi băiete. Du-te și închiriază o remorcă ca să îți transporte douăzeci de haragi. Cât poate să coste? Cinci sute de lei?Nu e mult. Hai!, fugi.
Brăduța râde din toată inima. Mama e glumeață și asta face ca ziua de joi să capete chip de copil jucăuș.
-Hai, Eduard, cî nu ti vedi niminea, spune Brăduța. Cini sî ti filmeze pi ulițî la Zenova? Da, sî știi cî nu poțî aduci tățî haragii odatî, chit cî iești așa barbat.
-Aduc douăzeci de haragi, stai liniștită.
-Îs vreo triizăci, sî știi.
-Na, trebuie să merg de două ori. Ăsta da, spectacol.
-Adu’ și tu zece haragi, Brăduță. Ca să nu mai mergă vedeta casei de două ori după haragi și să scape de filmat.
-Poati ni dă la desene animate. Nu?, doamna Dorneanu.
-Da, Brăduță. Auzi, la el. Se teme să nu îl filmeze careva cu haragii în spate. Hahaha.
-Numai să râdeți de mine sunteți bune, fac eu pe supăratul
-Hai!, gata. Mergi după haragi, măi băiete. Lasă fițele astea aricilor de sub cerdac.
-Dapoi cum? Haragi și arici.
-Hai, hai, băiete. Trece ziua și noi vorbim despre pietre aruncate.
Plecăm. Traversăm șoseaua și intrăm pe uliță. Privesc șanțurile înverzite, pietrișul drumului și urmele de faetoane lăsate în el. Pe lângă noi trec două vaci negre. Amândouă au la gât tălăngi care sună într-un fel ciudat.
-Astea îs vaci di celea cari dau lapti mult, spune Brăduța.
-De unde știi mata?
-Îs cumparati tocma di la Sibiu di undi îi președintili.
-Și ce? Președintele nu dă lapte. Și nici nu cred că ține careva vaci în oraș . Sau, da?
-Îs di la Sibiu aduse.
-Știu. Au ajuns pas cu pas. Bănuiam eu.
-Ba’, cu tiru.
-Dacă zici mata.
Ajungem la troiță. Brăduța se închină și aprinde fitilul candelei. O aștept și privesc între timp casele din jur. Peste tot se ridică mici palate care contrastează în mod evident cu mica mea casă tradițională. Nu îmi plac noile case. Par locuri fără suflet, lipsite de binecuvântare. Intrăm la Zenova.
-Uiti!, îs lângă cioata mărului bot di iepuri, spune Zenova. L-am tăiet în octombrie când o fo zapada ceea apoasî. Saracu’ copac, bun mai iera.
-Da’ Hulcică o plecat?, întreabă Brăduța.
-O plecat batî-l Dumezău să îl batî . Prostanu’ naibii di gușăt!
-Da’ ce s-a întâmplat?, întreb contrariat de tristețea Zenovei.
-Api, măi copchile, am avut un nacaz mari di tăt. Ni-o trimis copchii bani din străinătati sî fac o sobî nouî. Am chemat pi Hulcicî din Baia cî el să zâci cî ar hi cel mai bun sobar din locurile aiestea. O vinit, o făcut soba, o probat fumurili. La douî zili când sî aprind focu, tăt fumu o ișât în casî, uăi copchile. Api, numa’ nu am murit. Ni s-o făcut rău șî dacî nu avem oleacî di lapti acru sî ieu pi stomacu’ gol crecî mă lua salvarea. L-am sunat pi tilifon. Patru zâli, nu ni-o răspuns. Az’ dimineață, m-am trezât cu el aicea. O făcut ci-o făcut și amu merge focu cum trebuie.Numa’ cî după ci-o plecat, Brăduța ni-o zâs cî o văzut cum animalu’ di Hulcică o scos di pi horn o pereche di nadragi vechi. I-o pus acolo data trecută ca să îl mai chem odată șî sî măi câștigi niști bani.
-Da’, Brăduța de ce nu v-a spus de treaba asta când era Hulcică la mata?
-M-o chemat barabatu’ meu până în casî. Când am ișât, Hulcică plecase.
-Și câți bani i-ați mai dat?, întreb curios.
-Patru sute de lei. A dracu’ gușăt.
Aleg haragi. Majoritatea sunt foarte subțiri și chiar putreziți. Brăduța alege și ea vreo opt și plecăm, nu înainte de a mulțumi Zenovei.
-Nu-i nimeni pe uliță, spune Brăduța. Nu ni filmeazî nici dracu.
-Da’ frumoși am fi cu haragii în spate, nu?
-Hahaha. Numa’ buni di dat la știri.
Ajungem acasă. Așez haragii în jurul lui Oblio, mărul pădureț. Mama alege pătrunjel pe masa de lemn din curte. Brăduța se duce la ea și încep a vorbi despre sat, despre prașilă, despre fasolele boambe și nopțile de iunie.
Mă așez pe iarbă, între vișinii ,Marko și Sasha. Privesc cerul albastru al satului meu. Vișinii Marko și Sasha au crescut. Acum, ei mă pot apăra de tristețe și de iernile timpurii . Închid ochii și îmi amintesc fețele camarazilor mei. Simt cum brațele pomilor îmi mângâie părul, brațele, sufletul. Deschid ochii și privesc cum se coc roadele fraților pomi. La căldura soarelui și a sufletului meu.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon

MĂLINI-Volumul II-Capitolul 6

Mă întorc de la moară. Transport un sac de făină de popușoi alb într-un cărucior vechi care scârțâie supărător. De fiecare dată când din față se apropie o mașină sunt nevoit să mă feresc înspre stânga, asta înseamnă că una dintre roțile căruciorului iese de pe șosea. Pe marginile șoselei e pământ moale și galben. La vreo douăzeci de metri de casa mea, roata din stânga căruciorului se înțepenește într-o gaură de pe marginea șoselei, aproape de șanț. Pe lângă mine, trec mașinile oamenilor bogați, faetoanele încărcate cu gunoi de grajd, remorci. Nu se oprește nimeni să mă ajute. Nimeni.
După un sfert de oră de chin, reușesc să scot roata căruciorului din groapă fără să o stric. Ajung în fața casei mele și deschid poarta dinspre drum. Am transpirat , iar părul și hainele mele sunt pline de praf alb de făină de popușoi.
Mă bucur mult că am ajuns acasă. Mă îndrept către bucătăria de vară. Mama a luat băncuța de lemn din cerdac și a așezat-o pe aleea de ciment. Pe băncuță e o sită deasă și un lighean de culoarea roșie cu o singură toartă, În fața băncuței, Ify, pisica neagră, se rostogolește și miaună ca într-un joc ciudat, fără sens. Mama iese din bucătăria de vară împreună cu Rezuca Tudoran.
-Vezi să nu dai peste mâță, îmi strigă Rezuca. Uiti la ea cum să dă pisti cap, fix ca oaminii când îi apucî dracii. Asă fac mâțâli când li trebuie motani.
-De ce ai stat așa mult ?, mă întreabă mama. Ai ajuns la moara din America? Asta din Mălini era închisă?
-Nu, chiar, răspund oarecum trist. Am avut un accident de cărucior, dar s-a rezolvat.
Las sacul în picioare, lângă băncuță. Mama va cerne imediat făina, apoi voi duce făina cernută într-un lădoi, în bucătăria de vară. Ify continuă să se tăvălească pe ciment. Are o privire pierdută și miaună încet. O mângâi. Pisica se urcă pe băncuță și își ascute ghearele de lemnul acesteia.
-Am zâs eu?, spune Rezuca. Fix ca oaminii când îi apucî dracii.
-Da unde ai văzut mata?, oameni care se tăvălesc pe ciment și își ascut ghearele, întreb amuzat.
-Da’ ‚ nu ti uiți la televizor? Nu ai văzut cum să strâng la emisiuni și caută pereche? Ci faci tătî zâua di nu știi ninica?
-Pe ce post vezi mata astea ? Pe Trinitas ? Pe ăla, nu mă uit. Acolo or fi.
-Doamne ! Nu pe Trinitas ! Aciala e postu’ popilor . Ei nu fac de astea cî îșî iau mari pedeapsî. Eu știu asta de la un popă-călugăr. Stai sî vezi cum o fost ! M-am dus la mănăstire cu surorile mele. Eram tânâră șî avem un examen. Am mers cu surorile mele să plătim o slujbă să fie bini.
-Ce examen puteai să ai mata ? Parcă ai făcut numai patru clase.
-Nu mai știu exact. Examen de fibrilație, parcî.
-De fibrilație ?
-Așă, exact. Șî ne-am dus la mănăstire. Nu era lume multă cî era iarna șî omătul era mare di tât. Am stat la slujbă. După aceia ni-am dus la spovidit. Ni-o spovidit după carti. Ni-o întrebat tăt, tăt, nu ca amu’ când popa uitî sî ti întrebi una-alta. După ci am ieșât di la popî am văzut cî era târzâu și pierdusâm cursa. Ci ni facim darî, noi ? Hai sî rămânim pisti noapte, cî pi gios nu era di mers cî erau lupchi pi drum. Ne-am dus noi în dormitorul di oaspeți. Nu prea am ci vrut sî dormim acolo cî erau câțiva moșnegi la cari li puțău chicioarili. Ci ni-am gândit noi ? Ia hai la popa care ni-o spovidit cî are douî camere. Poate ni lasî șî pi noi sî stăm acolo. Mergem, darî. Bocănesc la ușă șî aștept. Iesî popa:
-Ci vreți?, fiicelor. Di abia v-am spovidit. Aveți nevoie di ceva?
Eu i-am zâs :
-Părinti, în dormitorul comun puti tari di la niști moșnegi șî am vrea , dacă șî sfinția ta ești di acord să dormim tăti trei în camera celaltî cî mata ai două. Plătim, sfinția ta. În dormitor puti tare.
-Hă, hă, hă o făcut părintili.
-Ni lașî, am măi întrebat eu iarî.
-Hă, hă, hă o făcut părintili iar.
Noi ne-am uitat una la alta șî nu am înțăles ci o vrut sî zâcî. O stat popa oleacî și ni-o vorghit cam cu giumatati di gurî.
-Fiicile mele, iaca cum stă treaba. Di la o vremi, vini la mini o fimeie la timp di noapti șî mă ischitești. Bate la ușă șî când ies șî o văd îmi vini sî mă culc cu ea acolo pi gios, dar nu am voie. Am fost la mitropolit și i-am spus șî mitropolitul o zâs cî dacî mă culc cu ea nu am iertari dicât dacă îmi ard cununile deștelor. Așă cî ni fricî di ispită. Stațî măi ghini cu moșnegii cari put în dormitorul mari.
Iaca, așă s-o întâmplat. Vezi cî șî oaminii îs la fel ca mâțâle?
-Și fibrilația ?, întreb curios.
-Ci îi aceea ?
-Ai spus mata că ai avut examen de fibrilație.
-Doamni Ferești ! Eu am învațat numa patru clase. Nu am zâs eu așă. Hai, hai, Eduard poati ti ung oleacî cu făină șî tărâțî pi pleti să nu mă zâci prostii.
-Acum jumătate de oră ai zis de examen. Ia uite!, la ea.
-Hai, hai, Eduard. Iar începi ?
Mama râde și începe să cearnă făina de popușoi alb. Ify pleacă în livadă, dincolo de gardul de sârmă. Ar trebui să mă schimb de hainele pline de făină, dar mai stau un pic afară. Bate vântul și îmi place cum îmi ridică și îmi încurcă pletele.
-Sî nu uit sî vă spun di ci am vinit, spuni Rezuca. Vai!, ce am pățit asarî. Curațam mere într-un castron di plastic. Mă uitam la televizor la un film dispri niști țâgani șî mâncam mere. Uăi!, oamini buni. Dintr-o datî am adormit. Așă, di parcă m-o vrăjât cineva. Ci crezî cî am visat ? Să făcea cî am ieșât la poartă. Era dimineața șî am încept sî mătur în fața porții. Treceau vacile la imaș, copchii la școală. Era fix di parcî era adevărat. Și dintr-o dată dinspri Pădurea Prisos o apărut o luminî mari așă ca o remorcî di foc. Șî remorca aceea să îndrepta fix cătri casa voastrî. Da, fix la casa voastră venea. M-am oprit din măturat șî ne-am făcut cruci. Am zâs o rugăciune, dar remorca di lumină tot venea șî venea. Am lasat măturoiul în drum șî am vinit prin livadă sî vă zâc di lumina ceea mare. Am bătut tari di tăt la ușî, apoi am zâs sî viniți la mini ca sî scapațî. Voi ați vinit la mini șî remorca o trecut pi deasupra casâlor șî s-o dus la dracu, naiba să o ia, dincolo di imaș, di Brătiana, Cred cî o aterizat prin Băișăști, pi undiva. După aceea m-am trezât șî am auzât cum bati cineva la ușî. Ni-o fost fricî, era miezul nopții. O măi bătut iarî șî ni-am făcut curaj șî am ieșît afarî.
-Cini i acolo?, uăi, am întrebat.
-Mămăi!, iartă, o zâs cineva.
M-am uitat pisti tăt, dar nu am văzut pi nimini. Nu știu ci o ci fost.
-Dar matale ești cam surdă, spun eu. Cum de ai auzit ? Eu trebuie să strig la mata ca să fiu sigur că auzi ce spun.
-Iaca, am auzit clar.
-A naibii fibrilație.
-Ce-ai spus ?
-Vezi că nu auzi bine ? O fi venit la matale, popa după fibrilație. Mai știi ?
-Hai, hai Eduard. Haida, hai.
Râdem. Ziua de azi nu e un labirint pentru culori îngenunchiate. Hainele mele și pletele miros a făină de popușoi. Îmi spăl palmele, apoi fața, cu apă rece de la fântâna cu roată de lemn. Fără tristețe e inima mea.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon

Cărțile mele la GAUDEAMUS Cluj-Napoca- Ediția a XIX-a-18-22 Aprilie/2018

GAUDEAMUS Cluj-Napoca, ediţia cu numărul 18, se desfăşoară în perioada 18 – 22 aprilie/2018

Cărțile mele pot fi găsite la standul Editurii Eikon.
Vă mulțumesc,
Eduard Dorneanu