MĂLINI

7,63 (Rugăciuni şi ochelari de vedere)

Se întorc oamenii de la biserică. Cei tineri pleacă primii fără să mai asculte predica de final. Bătrânii au răbdare deşi trebuie să stea în picioare, iar starea de sănătate nu e tocmai una de invidiat. Glasul preotului este melodios, aproape teatral. Oamenii rămaşi la predică se închină şi murmură încet rugăciuni.
-Consultaţii gratuite pentru ochi la spitalul Mălini! Ochelari la preţuri convenabile, reduceri mari!
O maşină cu girofar şi staţie se plimbă pe uliţele satului. O voce de bărbat cheamă sătenii la spital pentru consultaţii gratuite, dar şi pentru a cumpăra ieftin ochelari. Mesajul audio se repetă la nesfârşit stârnind ilaritatea. Volumul staţiei este dat la maxim. Chemarea la consultaţii gratuite se aude şi în biserică. Sfinţii ascultă miraţi.
În cimitir, florile de toamnă au înflorit pe morminte. Dacă ar lipsi crucile ai putea crede că o grădină parcelată în loturi mici înconjoară biserica.
-Consultaţii gratuite pentru ochi la spitalul Mălini! Ochelari la preţuri convenabile, reduceri mari!
Chemarea se aude obsedant. Ridic o coroană pe care vântul a trântit-o la pământ. Florile albe , artificiale se împrăştie peste tot. Mă prefac că nu s-a întâmplat nimic şi intru în vorbă cu un consătean care şterge un felinar de praf.
-Bună ziua! Ce faceţi?
-Bună ziua, Eduard. Iaca şterg felinaru’ că s-o murdărit di la ploaia di ieri.
Mă uit şi la crucea de ciment.Pe ea este scris numele omului şi al soţiei lui.
-V-aţi aranjat mormântul încă din timpul vieţii.
-Da’ am prins loc mai în faţă şi am adus meşteri să ni facă mormântu’ aşa cum vrem noi. E mai sigur aşa.
-Da, înţeleg.
-Tăţi murim. Macar să ştim unde ne ducem.
-Corect.
Mă gândesc cum e ca în cimitir o cruce să poarte numele tău, iar tu să fii încă în viaţă. Cimitirul din Mălini este plin de cavouri şi cripte ale unor oameni încă vii. Acum jumătate de an am văzut cum un om se fotografia lângă crucea sa. Imaginea aceea a mi-a rămas în minte mult timp.
-Consultaţii gratuite pentru ochi la spitalul Mălini! Ochelari la preţuri convenabile, reduceri mari!
De la biserică până la spital este puţin de mers.
-Dacă e gratuit, mergem spune cineva.
-D-apoi cum nu, răspunde un altul.
Curtea spitalului se umple de oameni care aşteaptă să fie consultaţi gratuit. Mă întorc acasă nici supărat, nici vesel. Pe banca de lemn din faţa bucătăriei de vară, mama a lăsat Psaltirea şi ochelarii de vedere. Clatin din cap şi beau o cană de apă rece. Da. . .

Din volumul ,,7,63” – Editura Eikon

cop 7,63

7,63 (Vechea nelinişte)

Toamna udă cu rouă rece vechea nelinişte. Copacii rostesc rugăciuni păgâne, melodioase. Păsările iau calea răsăritului lăsând în urmă ruginiu şi aburi aromaţi. Cocoşii fragmentează tăcerea dimineţii. Dau cu piciorul oboselii care îmi sărută genunchii. Sub pământ, femeile moarte în haine de împrumut tresar sub un imbold de aer neînsemnat. Demonii cântă în curţile celor bolnavi de grandomanie. Toamna dansează frenetic cu norii sălbatici. Le recunosc dansul. . .
Sub nucul Sybil golesc sacii de cartofi culeşi de pe câmp. Nucului i-am dat acest nume în glumă. În timp, copacul a crescut, iar numele a devenit un reper cât se poate de serios. Acum mă bucur:copacii care poartă un nume deschid porţile veşniciei. Îl mângâi pe coaja verzuie. Undeva în irealul albastrului un înger îşi deschide palmele. Ştiu asta. . .
Nu am mulţi saci de cartofi, dar ei trebuie neapărat sortaţi după mărime:cartofi de consum, cartofi de sămânţă, cartofi mici folosiţi pentru hrana păsărilor. Răstorn primul sac şi praful mă cuprinde ca o haină de penitenţă. Tuşesc şi încep să aleg cartofii. Fiecare cartof îmi simte căldura palmelor. Sunt nevoit să fiu mai atent ca în alţi ani pentru că unii cartofi sunt deja moi din cauza secetei. Să mai răstorn un sac. Pff, praf, mult praf.
La câţiva paşi de mine o cârtiţă ridică un muşuroi de pământ. Motanul Nero aşteaptă cu simţurile încordate gata să intervină pentru a captura ,,inamicul” venit din subteran. Cărtiţele sunt foarte inteligente, iar şansa motanului pare a fi una foarte mică. Mă aşez pe scaun şi aştept deznodământul acestui eveniment deosebit din livada mea. Nero se ridică în două lăbuţe apoi dă la o parte pământul proaspăt de pe muşuroi. Se iveşte o gaură în pământ. Motanul scoate cârtiţa şi o aruncă în aer.
-Bravo, Nero!, strig eu fericit de reuşita motănaşului.
Răstorn alt sac de cartofi. Încep să miros a pământ proaspăt răscolit. Nu îmi displace asta: mirosul de pământ este unul sfânt şi face legătura dintre uman şi veşnicie. Pe o creangă a copacului Sybil un melc a scos corniţe de sub cochilie. Tata spunea că în livadă vin adeseori sufletele celor care au trăit în locul respectiv. Asta înseamna că bunicii mei se plimbă uneori de mână prin iarba de umbră, mângâie gutuii şi se bucură de roşeaţă merelor ionatan. Poate asta înseamnă că şi tata atinge frunzele vişinilor şi îsi odihneşte veşnicia sub ramurile mărului pădureţ. Livada este locul în care nu există singurătate. Gesturile celor care au trudit cândva aici se regăsesc în fiecare mişcare a celor vii. Pământul păstrează amprenta energetică a tuturor Dornenilor care au muncit şi au iubit pământul. Da. . .
După sortare duc cartofii mari într-un loc acoperit. Cartofii de sămânţă şi cei mici i-am adunat în saci. Nu am roabă de fier aşa că folosesc o tărăboanţă din lemn aşa cum se mai văd în ziua de astăzi doar prin muzee. M-am obişnuit cu ea deşi este foarte greu de ridicat chiar şi goală. O încarc cu doi saci: cam o suta de kilograme cântăresc cartofii. Este greu de transportat povara pentru că roata tărăboanţei se încurcă în pietre şi smocuri de iarbă. Nero aleargă înaintea mea fericit. Zâmbesc şi eu.
Dinspre bucătăria de vară vine miros de mămăliguţă caldă. . .

Din volumul ,,7.63” – Editura Eikon

cop 7,63

7,63 (Ferestre închise)

Vântul mângâie tuia din faţa casei. Noaptea exilează într-un nou labirint oamenii singuri şi punctele cardinale. Ferestrele stau închise asemeni verbelor care nu se vor conjugate . Îngerii de pază recită poeme. Ecoul lor calibrează durerea. Visele stau gata să înflorească pe tavanul aşteptării. Culoarea ternă a orelor târzii doare.
Mărul bătrânei Ema, vecina mea se scutură sub asaltul vântului de noapte. Merele cad cu zgomot pe tabla casei mele.
-Buuuum, se aude zgomotul proiectilelor vegetale.
-Nu te teme!, prietene, încurajez pe motanul Nero care a tresărit pe fotoliu. Nu te teme. E doar vântul de seară care se joacă cu pomii din livezi. Nu te teme.
Nero scutură din cap, se scarpină şi cască fericit. Adoarme la loc. Prima dată am dormit singur în casă acum foarte mulţi ani pe vremea când tata a plecat la tratament într-o staţiune. Eram elev în clasa întâi, iar mama lucra noaptea cam o dată la 3 zile. Am spus imediat că nu o să îmi fie frică să dorm singur şi că nu este necesar să îmi explice pe larg ce am de făcut. Mama insista cu explicaţiile: ferestrele trebuie să fie închise, nu trebuie să mă tem de zgomote şi nici să mă sperii când şi dacă se întrerupe curentul electric de la centrală. Mama a plecat foarte îngrijorată deşi eu mă lăudasem că sunt foarte curajos. Ferestrele erau înalte. M-am urcat pe scaun şi am verificat de mai multe ori dacă sunt închise ermetic. Apoi peste sat cineva a lăsat o perdea negră. Am rămas ore bune lângă geam privind curtea, via, gardul. În casa unde locuieşte astăzi Ema locuia Maria, o rudă a mea mai îndepărtată care nu prea ieşea din casă. Din acelaşi pom ionatan din care astazi vântul aruncă cu mere cădeau şi atunci fructe viermănoase pe acoperişul casei mele. La ora 22 programul tv a luat sfârşit iar curentul a fost oprit undeva în jurul orei 23. Îmi amintesc că pâna la ora 23 am scris pe o foaie de hârtie de multe, foarte multe ori ,,Nu îmi e frică să stau singur noaptea acasă”. Am rămas mult după miezul nopţii privind pe fereastră întunericul nopţii de septembrie. Am adormit greu şi pentru puţin timp. Undeva în jurul orei 4 jumătate am auzit zgomotul autobuzului care pleca din satul Văleni, traversa Poiana- Mărului şi Suha şi oprea în staţia din centrul Măliniului apoi contiunua drumul către Cornu Luncii, Sasca, Rădăşeni şi avea ca punct final oraşul Fălticeni. Zgomotul făcut de autobuz mi-a adus zâmbetul pe buze: mai rămăsese o jumătate de oră până începea programul la radio, iar peste două ore şi jumătate mama termina garda de noapte şi urma să vină acasă. În nopţile care au urmat, ritualul singurătăţii s-a repetat: copilul care eram privea pe fereastră apoi asculta cum se joacă vântul cu pomii, iar spre dimineaţă mă trezea zgomotul autobuzului care vestea noua zi. Ferestrele rămâneau întotdeauna închise ca o promisiune pe care nu o puteam încălca. Nici astăzi nu am înţeles de ce mama insista atât de mult ca ferestrele să fie închise. Poate că ferestrele care separă copii singuri de nopţile de septembrie sunt un fel de îngeri transparenţi pe care te poţi baza în alungarea temerilor de orice fel. A trecut foarte mult timp de atunci: tata a murit, Maria a murit, autobuzul nu mai trece la ora 4 şi jumătate pentru că oamenii nu mai au de ce să meargă la Fălticeni, mărul a îmbătrânit şi rodeşte rar fructe tot mai viermănoase, ferestrele par mai mici iar întunericul mai puţin apăsător.
Privesc pe fereastră. Păsări mari de noapte au poposit pe acoperişul fântânii. În copilărie dacă aş fi văzut aşa ceva m-aş fi speriat îngrozitor.
-Buuum, se aud merele în picaj pe acoperişul din tablă al casei.
Îngerii de pază adună merele căzute, pregătindu-le pentru veşnicie . Le fac semn cu mâna dreaptă. Luna iese dintre nori şi se aşază speriată între întunericul toamnei şi amintirile mele.

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 (Ritualuri de toamnă )

Toamnă. . .Dumnezeu ascunde ploile departe de satul meu. Albastrul veghează paşii truditorilor, trapul cailor de povară şi roadele pomilor tineri. Razele soarelui îmbujorează merele ionatan. Vântul aleargă de la un ogor la altul binecuvântând frunzele căzute şi palmele muncite ale consătenilor mei.
Secer porumbul. Pentru fiecare plantă trebuie să mă aplec şi să o tai la câţiva centimetri de sol. Fiecare strujan (cocean) de porumb are povestea lui: unii sunt aplecaţi înspre dreapta de furtunile care au măturat ogoarele în luna iulie, alţii sunt piperniciţi de seceta verii, iar unii, destui de puţini se înalţă la peste doi metri ca nişte ciclopi vegetali rămaşi pe ogoare după ce mitul din care făceau parte a fost uitat. În lanul de porumb se vede şi cărarea lăsată de copiii vecinilor care în perioada în care cireşul de pe hat avea roade îl vizitau foarte des. Zâmbesc. Leg snopi mari de strujeni. Pănuşele îmi zgârie braţele. Număr snopii: 160. Voi încerca să car câte patru o dată: doi sub fiecare braţ. Asta ar însemna patruzeci de drumuri dus-întors.
Aşez o beldie lungă între un vişin şi un prun aproape uscat. Snopii de porumb îi aşez de o parte şi de alta până când îi voi da cuiva care are animale şi îi poate folosi ca hrană. Ridic primii patru snopi. Fiecare muşchi al braţelor este folosit la maxim. Picioarele se mişcă într-un ritm alert. Orice oprire înseamnă renunţare. Nu pot lua pauză pentru că apoi mi-ar veni foarte greu să reiau munca. Fluvii de transpiraţie îmi desenează pe faţă imagini dureroase. Alţi patru snopi. Nu mai simt oboseala. Fiecare metru este o cucerire, orice semn roşu făcut pe pielea mea de frunzele uscate ale porumbului este o dovadă a încăpăţânării mele. Patru snopi, încă patru, încă. . .
E trecut de prânz. Am terminat de aşezat snopii de porumb. Ogorul a rămas gol şi trist. Dau foc vegetaţiei uscate rămase împrăştiată peste tot: vrejuri uscate de fasole, lobodă sau strujeni de porumb rupţi în bucăţi. Fumul urcă drept către albastru, iar cei plecaţi în veşnicie simt mirosul toamnei ca pe un abur liturgic adus de rugăciunile curate ale urmaşilor. Din livadă văd cum pe coastele imaşului alţi truditori dau foc vegetaţiei. Mălinii miros a toamnă. Ploile stau departe de satul meu. Dumnezeu ne ajută ca să ne putem strânge în tihnă roadele. Ridic cu furca multe lobode uscate. Focul pârâie vesel. Mă dor palmele. Din braţul stâng îmi curge câteva picături de sânge chiar în foc. În spatele meul îngerii stau ghemuiţi privindu-mă cum duc ritualul până la capăt. . .
Miros a fum. Culeg din mărul pădureţ un fruct mic şi viermănos. Muşc din el cu poftă. Ce bine e acasă…

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Toamna şi Iva)

Mălinii privesc cu uimire prima brumă a toamnei. Pomii îşi scutură ultimile roade. Strigătele copiilor deschid ferestrele caselor. Apa Moldovei curge învolburată, semn că undeva la munte a plouat astă noapte. E frig şi din nările cailor care aduc de la câmp snopi de porumb, ies aburi groşi. Toamna îşi arată asprimea. Palmele ei reci caută urmele îngerilor. Clopotul satului răsună trist: undeva a murit cineva. Sufletul lui urcă deasupra durerii şi numără florile de toamnă de pe mormintele celor plecaţi dincolo de albastru.
Ajung în Fălticeni înainte de ora zece. Am timp să cumpăr un cadou pentru Iva. Iva este o bulgăroaică stabilită în Fălticeni din anii ’90. Deşi nu este o frumuseţe a fost şi bănuiesc că încă mai este curtată de cei mai bogaţi bărbaţi din zonă. Singura ei afacere pe care eu o cunosc este un bar deschis nonstop unde se servesc cele mai ieftine băuturi din oraş, iar noaptea prostituatele aşteaptă eventualii clienţi. Totuşi Iva este foarte bogată. În garaj are patru autoturisme (dintre care două de teren) înmatriculate în Bulgaria. Apartamentul în care locuieşte este plin de obiecte de artă deşi bănuiesc că unele dintre ele sunt doar falsuri. Astazi este ziua ei de naştere. Nu cred că aş fi ţinut minte data aniversării Ivei dar tot pe 9 octombrie este ziua de naştere a regretatului Adrian Pintea şi fără să vreau am legat cele două evenimente unul de altul. Am cincizeci de lei pe care i-aş putea cheltui pentru un cadou. În piaţă găsesc flori scumpe şi îngrozitor de urâte.
-De unde aţi adus florile astea?, întreb supărat. Aţi jefuit mormintele celor decedaţi acum doi ani? Arată îngrozitor.
-Cumpără din plastic dacă astea nu-ţi plac, îmi răspunde o doamnă intrigată de pretenţiile mele.
-Sunt din Olanda aduse, spune şi cea care vinde. Uite ce frumoase sunt.
Nu mai cumpăr nici o floare. Renunţ şi la cadou. Mă îndrept spre blocul Turn rugându-mă în gând ca Iva să nu fie acasă.În faţa blocului, doi copii de şcoală primară îşi împart pumni şi se înjură în hazul unei asistenţe formate din pensionari şi elevi de liceu. Trei liceene cu fuste scurte mănâncă un fel de covrigi cu mac şi povestesc nu ştiu cui la telefon ce se întâmplă.
-Să-mi dau palme, spune cuiva la telefon una dintre fete. Fac poze cu telefonul şi îţi trimit să vezi şi tu.
Cei doi puştani sunt plini de sânge. Îi evit şi ajung la intrarea în bloc. Iva tocmai ieşea.
-La mulţi ani ! Nu ţi-am luat nimic cadou. Ştiu că eşti grăbită. Am vrut doar să îţi urez multă sănătate şi o groază de alte chestii. Îi sărut mâna şi dau să plec.
-Te rog să nu pleci. Mergi cu mine până undeva? Te rog.
-Nu merg la petrecerile tale pentru că ai prieteni burtoşi şi plictisitori.
-Nu ştie nimeni că e ziua mea. Vreau să merg la Mănăstirea Slatina. Plătesc acolo rugăciuni pentru ca să îmi meargă bine. Aşa fac în fiecare an de când sunt în România.
-Serios? Hai că pe mine mă poţi lăsa în Mălini.
-Vreau să mergi cu mine până acolo. Nu îmi place să merg singură.
-Mda. Hai că tot nu ţi-am adus cadou. Măcar să te însoţesc.
Iva mă ia de braţ. În faţa puştanilor însângeraţi se opreşte şi izbucneşte:
-Imbecilii dracului. De ce vă bateţi aici aurolacilor?
Scoate din poşetă un spray pentru autoapărare şi îl agită . Cei doi puşti se opresc şi se uită miraţi la noi.
-Foloseşti sprayul sau stăm aşa până la a zecea Înviere, întreb supărat?
Liceencele continuă să filmeze cu telefoanele mobile. Iva foloseşte sprayul dând un jet în aer deasupra tuturor. Mirosul de piper deschide apetitul de înjurături al pensionarilor care ne binecuvântează în fel şi chip. Respir greu. Puştanii fug, iar Iva se ia la ceartă cu un domn foarte în vârstă care îi reproşează că foloseşte sprayul deşi nu era neapărată nevoie:
-De ce dai cu spray? Nu vezi că suntem oameni bolnavi pe aici şi ni se face rău?
-Mă plictiseşti. Nu ştiu de ce stau eu de vorbă cu unul ca tine.
-Bulgăroaică rea cu ceafa mare.
Iva e gata să folosească din nou sprayul. Mă aşez între ea şi domnul în vârstă şi îi cer să plecăm de acolo.
-Vrei să ajungi la mănăstire şi te lupţi cu bătrânii? Foarte frumos!
-A spus că am ceafa mare.
-Este un clişeu. Îţi spune aşa pentru că eşti bulgăroaică. Hai să plecăm, odată!
Garajul uriaş al Ivei este ceva de speriat. Patru autoturisme de lux sunt parcate într-un spaţiu imens în comparaţie cu garajele celorlalţi. Pe pereţi sunt postere cu fotbaliştii echipei Tom Tomsk.
-Ăştia nu sunt ruşi?, întreb foarte mirat.
-Cine?
-Tom Tomsk. ăştia.
-Ei şi ce dacă. Mie îmi plac.
Urcăm în Range Rover. Mă uit încruntat la Iva care tocmai scoate din poşetă un teanc gros de bacnote euro. Deschide torpedoul şi mi se pare că aud demonii cum râd de noi undeva într-un purgatoriu cu miros de spray paralizant. Plecăm plictisiţi, iar la ieşirea oraşului o rog să ia de la autostop doi elevi de liceu care făceau autostopul. I-am recunoscut: ambii locuiesc în Mălini, unul pe o uliţă din apropierea oficiului poştal, iar celălalt în apropierea bisericii. Şoseaua nu este aglomerată. Iva conduce cu viteză foarte mare, undeva la vreo 170 de kilometri pe oră. În câteva minute trecem de Rădăşeni apoi gonim către Sasca de parcă fugim de un pericol iminent. Iva reuşeşte să depăşească o ambulanţă şi maşina pompierilor care se îndreptau (presupun) către un eveniment. Lăsăm în urmă şi Sasca, iar în apropiere de Cornu Luncii, Iva reduce viteza dar nu cu mult . După cinci minute ajungem în centrul Măliniului. Iva opreşte, iar cei doi elevi vor să plăteasca. Un drum până la Mălini costă şapte lei dar cei doi scot numai cinci lei şi vor să îi dea Ivei. Bulgăroaica face un gest înspre ei, dar eu o reţin.
-Lăsaţi băieţi, nu daţi bani, le spun eu.
-Mulţumesc, spun cei doi dându-se jos din maşină bucuroşi.
Mă uit la Iva furios:
-Ai ajuns să iei bani de la elevi? Ai torpedoul bucşit de euro şi te lăcomeşti la 5 lei de la nişte copii!
-M-am prefăcut, răspunde Iva.
-Precis. . .
Ajungem la mănăstirea Slatina după un sfert de oră. Iva cunoaşte pe aici şi suntem duşi de către o măicuţă la o chilie unde mai multă lume aşteaptă să intre pentru a plăti acatiste şi eventual să se spovedească. Luăm loc.
-Pe mine m-a ajutat mult, spune o doamnă. Copilul meu a intrat la ingineri şi ne merge bine în casă.
-La ingineri se intră cu examen de dosare. Nu trebuia decât să completeze un formular, ironizez eu.
-Termină, mă calcă pe picior Iva.
Lumea aşteaptă să intre la preotul mânăstirii. Iva este luată înaintea celorlalţi. Bănuiesc că euroii din torpedou vor ajuta la mântuire la fel de mult ca şi rugăciunile. Iva nu stă mult. Se întoarce veselă plină de speranţă. Plecăm nu înainte de a repeta doamnei care se laudă că are copil student.
-Examen de dosare , doamnă.
– Domnule nu fiţi necivilizat.
-La revedere. Nu am mai auzit să plăteşti la mănăstire ca să intre la facultate cineva care susţine examen de dosare.
-Unde nu e credinţă nu ai ce să ceri.
Iva râde. Urcăm în maşină şi mă sărută pe obraz. Oamenii care aşteaptă în parcare se uită intrigaţi la noi de parcă am comite o blasfemie. Plecăm veseli fiecare cu gândul la altcineva. Toamna ne aruncă aşteptarea pe şoseaua acoperită de frunze şi umbre ale unor îngeri care şi-au pierdut stăpânii.
-Noi nu o să ne certăm niciodată, spune încet Iva.
-Nu o să ne certăm, răspund eu privind torpedoul rămas gol.
Cobor în Mălini. Iva îmi face semn veselă şi demarează către oraşul unde toată lumea o vede ca pe o femeie de o răutate extremă. E mult mai frig. Toamna îşi arată cu durere asprimea. Orele se rostogolesc agonizant către o nouă întrebare.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7.63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Copaci căzuţi)

Frunzele aşteaptă vântul pentru marele salt. Pământul cheamă ruginiul la odihnă şi vis. Merii, gutuii, prunii şi cireşii se dezbracă încet pentru a acoperi oasele din piatră sălbatică ale Gheei. Şoapte venite din albastru mângâie micile vietăţi. Furnicile se ascund în labirint, aricii se pregătesc pentru hibernare, iar pisicile renunţă la plimbările nocturne. Drujbele taie necontenit trupurile copacilor căzuţi. Toamna strigă dealurilor numele celor care au plecat în călătorii din care întoarcerile sunt imposibile. Singurătatea adună fructele uitării.
Sparg lemne. Toporul se opreşte des în nodurile cioatelor. Ar trebui să folosesc pene din fier sau un mai din lemn cu capete rotunde dar nu am aşa ceva în gospodăria mea. Andreea, vecina în vârstă de cinci ani se aşează pe aleea de ciment şi se confesează:
-Gonzo a mâncat din greşeală o găină şi tata l-a legat!
Gonzo este un căţel de talie mică şi aparţine familiei Andreei. Adevăratul lui nume este Bobiţă, dar eu îi spun Gonzo, iar Andreea a adoptat noul nume deoarece i s-a părut a fi unul special. Obişnuiam să mă joc cu el. Acum Gonzo simte robia lanţului. Andreea este tristă.
Sparg în continuare lemne. Andreea mă ajută şi aşază cum poate şi ea lemnele tăiate în tărăboanţă. Ridic toporul de sute de ori. Lemnul se împotriveşte în fel şi chip. Bradul se despică mai uşor, dar fagul, mai ales carpenul sunt lemne de esenţă tare, ele se opun.
-Am visat urât aseară, spune Andreea. Mi-a fost frică.
-Nu are de ce să îţi fie frică, o consolez zâmbind. Visele nu sunt adevărate. Adică nu toate.
-Da’ al meu cum a fost?
-Ce ai visat?
-Am visat o noapte mare.
Toporul se înfige într-o cioată. Mă chinui o jumătate de oră, dar reuşesc să scot oţelul toporului din lemn.
-Nu este un vis adevărat, încerc eu să fiu convingător.
-Nu e?
-Precis, nu este.
Arunc toporul şi mă aşez pe trunchiul unui brad uscat. Pe deasupra casei mele trec nori şi păsări grăbite. Frunzele pomilor aşteaptă marele salt. Octombrie adună ultimele semne de verde. Îngeri mov închid pleoapele muribunzilor. Dumnezeu împarte tristeţea în doze mici celor născuţi marţea. Visele nu sunt adevărate. Nu toate. . .

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Campanie electorală )

E frig. Dimineaţa lasă urmele brumei pe acoperişul de tablă al casei mele, pe gard, pe clopotele bisericii. Ceaţa acoperă rănile Gheei . Haturile livezii par tuşele alb-ruginii ale unui teren de luptă din care lipsesc gladiatorii. Pământul strigă către albastru cuvinte neînţelese. Vântul plânge în cimitirul satului printre crucile de ciment care domină nemişcarea. Pe imaş, caii se aleargă unul pe altul ca într-un joc al tinereţii şi uitării. Suha nu îşi odihneşte undele şi taie în continuare drum pieziş printre prundurile ostile . Pe coastă, în apropierea Prisosului umbre negre vestesc că iarna răspunde întrebărilor ancestrale. Corbi flămânzi se pierd în negurile Stânişoarei. Noiembrie îngenunchiază în faţa caselor părăsite. Dumnezeu deschide cartea durerii şi strigă numele celor rătăciţi. Semnele de foc iau locul pleoapelor închise. Îmi simt palmele reci.
În faţa magazinul din apropierea casei mele au oprit mai multe căruţe încărcate cu lemne de foc. Caii sunt acoperiţi cu pături pentru a fi protejaţi de muşcătura gerului. Bărbaţii se cinstesc cu vodcă, iar copiii îşi cumpără dulciuri. Deşi cei mici ies încărcaţi cu pufuleţi, bomboane sau covrigi privirile lor sunt asemănătoare cu ale celor maturi. Zâmbesc şi trec printre ei vesel: copiii din Mălini sunt români pursânge, au în ei gena luptătorilor neînfricaţi. Îmi dau bineţe şi le răspund politicos. Oamenii ciocnesc şi îşi urează toate cele bune:
-Doamne agiută, spune cineva.
-Dă’i Dumneazău sănătate la tătî lumea, spune altcineva.
Intru în curte cu sufletul curăţit de orice temere. Pe şosea trec carele încărcate cu lemne. Oamenii mă mai salută o dată. Le răspund cu zâmbetul pe buze. Un microbuz opreşte în apropiere. Din el coboară opt tinere îmbrăcate la fel. Pardesiile, fustele, ciorapii, până şi cizmele lor au aceeaşi culoare. Frumuseţea lor nu trece neobservată: trecătorii le privesc insistent neînţelegând rostul lor în Mălini, într-o zi de sâmbătă. Două dintre ele intră în curtea mea şi realizez imediat că le cunosc pe fete. La ieşire din Fălticeni există un motel unde îşi fac veacul şi câteva prostituate. Unele dintre ele sunt prostituate de lux fiind vestite nu doar pentru frumuseţea dar şi pentru taxele nesimţit de mari percepute. Deşi mai nimeni nu îşi permite ,,o oră de meditaţie” cu ele, sunt foarte cunoscute atât în Fălticeni cât şi în satele apropiate.
-Ceao, îmi spune Maşa. Uite din partea partidului nostru câteva pixuri, un blocnotes, pliante. Fii băiat ţuţi şi votează pe cine trebuie.
-Mă omori, Maşa , râd eu din toată inima. Cum de v-au scos şi pe voi la campanie?
-Da’ ce avem noi? se amestecă şi Liuba în vorbă, gata să izbucnească în râs.
-Să nu spuneţi că v-au dat cetăţenia română şi acum prestaţi la domiciliul clienţilor contra voturi, continui eu uimit.
-Hahahaha, râd cele două.
Liuba îşi aprinde o ţigară.
-Aşa au promis. Mare lucru nu e să împarţi pixuri şi pliante. E cam frig şi mă strâng cizmele da’ nu contează.
-Da’ aruncă undeva naibii pixurile şi spune la ăia cu microbuzul că aţi fost peste tot, continui eu contrariat. Sunt nişte mincinoşi. Nu cred că vor interveni pentru voi. Dacă au ajuns să scoată în campania electorală şi damele de companie chiar că vine sfârşitul lumii.
-Da’ au promis . Avem nevoie de paşapoarte româneşti ca să ajungem în UE.
-Asta cred. Mai bine suciţi capul la un moş cu bani. Ăştia de la partide nu sunt obişnuiţi să se ţină de promisiuni.
-Cu moşii durează. Până ne rezolvă trece mult timp.
Aprinde şi Maşa o ţigară. E blondă, ochi negri, buze senzuale.
-Cred că ai dreptate, îmi spune Liuba.
-Ştiu.
-Aruncăm pixurile la tomberon şi spunem că am fost peste tot. Doar nu ne verifică nici dracu’.
-Mai lasă-mi mie pixuri, mă bucur eu de un cadou neaşteptat.
-Nu sunt bune, puiule. Toate sunt defecte. Le-au luat ăştia de undeva aproape de pomană şi apoi au pus numele candidaţilor. Nu îi interesează că nu funcţionează.
Privesc uimit noul tip de campanie electorală la sate: prostituate împart pixuri defecte. Le aduc cafea şi fetele râd vorbind între ele în limba rusă.
-Vedeţi că ştiu şi eu limba rusă, încerc eu să mint cu o mină serioasă.
Fetele râd. Motanul Nero se apropie de ele, iar fetele îl mângâie cu mare drag. Nero nu este interesat nici de pixuri, nici de candidatura nu ştiu cărui domn de care nu a auzit nimeni până acum.
-Noi plecăm , spune Liuba. Mulţumim pentru cafea. Când vii în oraş să ne cauţi. Facem cinste.
-Cu ce, întreb eu foarte curios?
-Las’ că vezi tu atunci. Da’ să nu vii sâmbăta sau duminica fiindcă atunci avem ,,cursuri”.
-Ok, fetelor. Multă baftă !
-Şi , ţie. Pa!
Prostituatele pleacă mai departe. Ceaţa le ascunde frumuseţea şi ruşinea. Niciunul dintre cele patru pixuri primite nu funcţionează. Blocnotesul are pagini subţiri, urâcioase. La televizor, un domn laudă modul civilizat în care se desfăşoară campania electorală. Microbuzul se întoarce şi în el urcă cele opt prostituate de lux. Ceaţa se înteţeşte. Bruma apasă roadele neculese din mărul pădureţ. Începe un meci de box, iar unul dintre participanţi este rus. Nu îmi plac coincidenţele aşa că închid televizorul şi ies afară. Nero se urcă pe poarta gardului şi cască plictisit. Arunc la tomberon pixurile.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Oameni, animale de sacrificiu şi otrăvuri convenţionale)

Ceaţa de la ora şapte înnobilează tristeţea cu paşii grăbiţi ai sinucigaşilor. Umbrele ies din case pentru a respira durerea. Ziua de luni este şoapta răguşită a unui heruvim înainte de cădere. Luminile se sting pe griul tăcerii. Caut imagini vechi de-a lungul şoselei. Asfaltul geme. Albul iluziei trasează linia vieţii pe aleile parcurilor.
Coborâm din microbuz în faţa bisericii. Urcăm treptele cu indiferenţă şi plictis. Ocolim clădirea şi intrăm în cimitir.
-Pariezi şi tu, mă întreabă Costel?
-Nu, răspund eu amuzat. Am înţeles că pariurile încep de la o mie de euro. De unde naiba atâţia bani?
Cimitirul se populează cu oameni şi câini. Pe majoritatea oamenilor îi cunosc: sunt cei care mizau zilnic la casele de pariuri sume uriaşe. După un timp au realizat că, oricât ar paria, nu câştigă nimic, doar casele de pariuri se umplu de bani. Cineva a venit cu o idee ciudată: să parieze între ei şi astfel banii nu vor lua drumul celor care patronează pariurile legale. Au căutat şi o locaţie care să nu bată la ochi pentru un asemenea demers. Cimitirul a fost prima şi ultima propunere. Întâlnirile au loc lunea dimineaţa.
-Arbitrezi? întreabă un avocat mirosind a ţuică.
-Nu ştiu ce să spun. De ce aş face-o eu?
-Nu pariezi. Nu ai nici câini care participă. Eşti numai bun de arbitru.
-Pe bune?
-Sigur.
Omul îmi dă un baston cu electroşocuri şi pleacă în grupul celor care se pregătesc pentru a paria.
-La ce naiba e bun bastonul? întreb pe Costel care mănâncă brânzoaice uriaşe.
-Verifici dacă e moartă dihania. Dacă mişcă după ce îl atingi înseamnă că e viu.
-Pe cine să ating?
-Pe câini, cum pe cine.
Costel mânâncă lacom. Puloverul negru s-a umplut de pulbere fină de zahăr. Omul arată de parcă tocmai a tras pe nas o priză de cocaină şi este pe deplin fericit. Mă prefac că vreau să îl ating cu bastonul.
-Băă, ai grijă cu ăla, nu fii nebun, strigă contrariat Costel.
Pariorii vin către noi. Primii doi participanţi sunt doi câini comunitari de talie mare. Proprietarul câinelui alb este multimiliardar, cunoscut ca mare amator de lupte sângeroase şi femei asiatice. Câinele pe care pariază este de o hidoşenie aparte:
-Parcă este un metis rezultat din încrucişarea unui parlamentar cu un Saint Bernard muribund, glumesc eu. Ia, Costel, arbitrează tu. Mie îmi e milă.
Costel, vesel, ia bastonul şi dă noroc cu oamenii care deja au început să mizeze . Cel de-al doilea câine este negru, apatic, pare bolnav. Maestrul de ceremonii leagă câinii de două cruci din ciment şi aduce un cântar. Cineva îi aduce carne, iar omul taie hălci mari.
-250 de grame fiecare, vă rog verificaţi.
Oamenii sunt mulţumiţi. Pe fiecare halcă de carne este pulverizat un spray. Nu am idee la ce foloseşte.
-Câinele care moare primul pierde. Se verifică cu trei atingeri de baston. Dacă nu mişcă, a pierdut. Clar?
-Clar, răspund cei doi proprietari.
Pariorii încep să discute între ei. Mizele sunt uriaşe. Costel verifică cu aer tâmp crucile. Sunt puse bucăţile de carne în faţa câinilor, iar aceştia le înfulecă în câteva minute. Un timp nu se întâmplă nimic. Pariorii fumează. Costel se uită întrebător la maestrul de ceremonii care se preface a nu înţelege nimic. Dintr-o dată câinii încep să tremure. O salivă verzuie le curge din bot şi oamenii încep să strige încurajări sau blesteme. Câinele alb este primul care nu mai dă semne de viaţă. Costel îl atinge cu bastonul de trei ori. Câinele este mort. Oameni bucuroşi strâng în palme bancnote mototolite. Câinii morţi sunt luaţi şi transportaţi rapid în locuri îndepărtate. Mă mir şi mă gândesc cum, într-un oraş de provincie, câinii comunitari pot servi la înmulţirea banilor celor bogaţi.
Următorii participanţi sunt câini de talie mijlocie. Cred că ambii câini sunt din rasa pudel şi nu par câini abandonaţi ci mai degrabă furaţi de undeva. Unul dintre pudeli are la gât medalion de identificare aşa că sunt sigur că nu este un câine comunitar. Pariurile încep de la 2500 de euro. Maestrul de ceremonii strânge banii într-un coş de plastic. Pudelii nu rezistă nici trei minute. Costel îi atinge de trei ori cu bastonul şi unul dintre ei mişcă oarecum nefiresc din lăbuţe după atingere.
-Avem un câştigător, anunţă maestrul de ceremonii.
Participanţii se iau la harţă. Fiecare are părerea lui despre ultima scenă. Îi las să se certe şi plec trist. Cerul rămâne gri ca o chemare frântă pe buza prăpastiei. Respir adânc. Ziua de luni este şoapta răguşită a unui heruvim înainte de cădere. . .

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” – Editura Eikon

cop 7,63