MĂLINI

Cărțile mele la TÂRGUL DE CARTE LIBREX – Ediția a XXV-a 10 – 14 mai 2017 – Palas Mall, Iași

TÂRGUL DE CARTE LIBREX – Ediția a XXV-a va avea loc între 10 – 14 mai 2017 -la  Palas Mall, Iasi.

Puteți găsi cărțile mele la standul Editurii Eikon.

Cu respect,

Eduard Dorneanu

ADICȚIE

15171085_10209467759743184_2351133966324021961_n

Vine furtună

Lacrimile diavolului purifică uterul prostituatelor

Aud

,,please moderate’’ ziua sfântului ioan cel nou de la suceava

Aha da de ce nu

Liniile albe conturează un golf virgin unde uitarea

Poate fi controlată

 

 

Fulgerul trece prin labirint și se oprește

Pe șoldurile ioanei

 

 

E doar adicție și introspecție spune ea

știi tu

una din zilele acelea când sunt prizoniera

morfinei androgene

femeie cu trup de păpădie și suflet peste care calcă

animalele de povară părăsite

lângă banteay srei

 

 

se înorează

ioana trece dintr-un univers experimental în groapa comună

atingerea ei este stimul dureros și ne închide sângele

într-o pentagramă eclectică

 

lacrimile diavolului s-au topit

aud

,,please moderate’’ mirungerea târfelor

E doar adicție spun eu

Praf alb rugăciune și carne fierbinte

un metalimbaj care ne acoperă dragostea cu un cerceaf magic

ud fierbinte ud

 

 

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,Sublimare”-EDITURA EIKON

Cărțile mele la cea de-a XIV-a ediție a Târgului Internațional de Carte și Muzică LIBRIS BRAȘOV

Cea de-a XIV-a ediție a TÂRGULUI INTERNAŢIONAL DE CARTE ŞI MUZICĂ – LIBRIS BRAȘOV se va desfășura în perioada 30 martie – 2 aprilie 2017 la BRAŞOV BUSINESS PARK.
Cărțile mele pot fi găsite la standul Editurii Eikon..

Cu respect,

Eduard Dorneanu

TRUISME

15171085_10209467759743184_2351133966324021961_n

și iată
dumnezeu a îmbrăcat cămașa mea de marți
cuvintele Lui coboară în iadul blues-ului
această pivotare mistică
e primul său semn prin care dezaprobă
apostolatul social

ascult
noile profeții biblice sunt adăpostite într-un spațiu social
alături de pisici tigrate și femei care
își neagă virginitatea

mă așez pe o bancă vopsită în alb
aproape iconoclastic
visez la apele nesfârșite care curg
printre coapsele ioanei
aș vrea să îmi șterg fruntea și pieptul
din păcate
dumnezeu a îmbrăcat cămașa mea de marți
acum el este cel vulnerabil
cel care trebuie să facă un efort de adaptare special
pentru a putea evita orice eliberare lăuntrică

și iată ascult gemetele Lui
truisme albastre
nestăpânite nestăpânite

EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,Sublimare”-EDITURA EIKON

 

Cărțile mele la GAUDEAMUS Craiova 2017/ Ediţia a XVI-a

GAUDEAMUS Craiova 2017 va avea loc în perioada 1- 5 martie/2017 în foaierul Teatrului Naţional “Marin Sorescu”.La standul Editurii Eikon puteți găsi și cărțile mele : ,,7,63”, ,,MĂLINI”, ,,Departe de Troia” și ,,Sublimare”

Cu respect,
Eduard Dorneanu

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 41

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta (1)

Întunericul a venit pe hatul dinspre bătrâna Ema. Popuşoii au dat de veste fraţilor pomi, iar aceştia au acoperit cu frunzele lor trupurile calde ale păsărilor. Îi privesc zâmbind şi le rostesc numele încet ca un descântec de noapte: regina Tuia, Oblio-mărul pădureţ, nucul Sybil, Ioana-mărul ionatan, prunul Klompe, vişinul Morgothia, Ioana-cireşul de pe hat, vişinul Kim,Helga-mărul de pe hat, etc. Oricât de încet le-aş rosti numele, fraţii pomi mă aud. Din livadă, dinspre gard, din curte, pomii îmi strigă şi ei numele, nu doar numele mic cum ar face-o mama sau cei care mă iubesc, ci numele întreg, aşa cum numai Domnul o face o dată pe an de ziua mea:
– Eduard Dorneanu! Eduard Dorneanu! Eduard Dorneanu!
Chemarea fraţilor pomi seamănă cu o baladă gothică. Închid ochii pentru o clipă şi simt arsura pleoapelor. Îngerul de pază culege câteva mere crude căzute în spatele fântânii cu roată de lemn. Mă apropii de el şi îl întreb:
– Ce faci cu merele astea, frate înger? Sunt crude! Viermii s-au cuibărit în verdele lor şi au căzut de pe crengile pomilor.
– În fiecare seară adun roadele căzute, frate om. Le duc în locurile unde au murit fără rugăciune şi fără lumânare oamenii cu suflet bun ai acestei lumi. Am dus şi în Mieluşoaia, unde a murit într-un accident cumplit finul mamei tale, şi la marginea gropii comune unde dorm prietenii tăi Sasha şi Marco. Şi în Munţii cei mari ai Stânişoarei unde au căzut pentru patrie flăcăii neamului am dus.
– Dar merele sunt crude şi viermănoase, frate înger!
– Cei plecaţi dincolo de albastru află că le-am adus fructele căzute şi pe care nimeni din cei care respiră pe pământ nu le vor. În miez de noapte când cuvintele de iubire se destramă sub aşternuturi, rănile celor cu suflet bun se vindecă, iar ei coboară pentru a culege roadele nedorite de cei vii. Albastrul e plin de roade neculese. Plin.
Ridic din iarbă câteva mere. Le şterg cu tricoul meu negru. Îngerul le ia şi le pune în sân, sub cămaşa albă. Mai găsesc câteva lângă gard. Îngerul le ia şi pe acestea.
Ieşim în drum.
– Unde mergem, frate om?, întreabă îngerul.
– Pe coasta Pădurii Prisos. Vreau să văd luminile satului meu, să aud chemările animalelor sălbatice şi să îmi amintesc cum era când mergeam acolo cu toţi cei din familia mea.
– Mergem, frate om! Mergem!
Traversăm şoseaua şi intrăm pe uliţă. Îngerul fluieră ascuţit şi câinii lăsaţi dezlegaţi din curţile consătenilor nu cutează să ne latre. Durează puţin până ajungem în prundul Suhăi.
– Nu este punte, frate om. Va trebui să treci prin apă.
– Ştiu, frate înger.
Apa e rece şi nu foarte adâncă. Aud cum ţipă câteva păsări de noapte, undeva înspre miazăzi. Trec apa şi începem să urcăm pe drumul străvechi care uneşte Mălinii de Ţarna Păiseni şi Pădurea Prisos. Nu mă opresc pentru popas. Îngerul de pază a dispărut, dar nu îmi e frică nici de singurătate şi nici de noapte. Ajung lângă Pădurea Prisos. Sunt transpirat şi obosit. Îmi scot tricoul şi îl aşez pe iarbă. De aici, de sus, privesc emoţionat luminile satului. Nu doar luminile satului meu, Mălini, se văd ci şi a satelor vecine: Pâraie, Suha, Poiana Mărului şi Văleni. Peste picioarele mele trec doi şerpi. Nu simt frică şi nici scârbă. Şerpii se opresc pentru o clipă. Unul dintre ei pare mai agresiv, dar după câteva minute de gândire, cei doi şerpi aleg să plece. Mă ridic în picioare şi privesc în jur. Acum câteva decenii veneam aici împreună cu mama, tata şi sora mea. Prima dată, eram bebeluş, când ai mei m-au adus aici. Ne-am fotografiat, am mâncat şi am fost veseli. Atât timp cât tata a fost sănătos ne-am întors adeseori aici, dar după ce tata a murit am venit tot mai rar şi mereu singur.
Îngerul de pază s-a întors. Nu e singur, lângă el sunt alţi îngeri.
– Eşti bucuros, frate om?
– Sunt bucuros, frate înger!
Îngerul de pază ridică înspre cer mâna dreaptă. La fel şi ceilalţi îngeri de pază. Aud cum mă striga tata, bunica Leonora, tanti Maria, Marko şi Sasha. Aud şi cum mă strigă pe limba lor Hadesa, Pif, Zepto, Tina şi Nero. Pe iarbă e plin de mere crude de toate soiurile şi de toate mărimile.
– Eşti bucuros, frate om?
– Sunt bucuros, frate înger!
Chemarea oamenilor şi animalelor dragi mie seamănă cu o baladă gothică. Acum ştiu că albastrul e plin de roade neculese. Plin.
– Sunt bucuros, frate înger! Îţi jur că sunt bucuros!
Închid ochii şi simt arsura pleoapelor.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 40

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta-195x215

Vântul ridică înspre albastru praf gri, seminţe coapte de lobodă şi cuvinte însângerate. Fiecare frunză rosteşte o rugăciune. Vântul le adună pe toate şi le risipeşte între pământ şi cer. Rugăciunile frunzelor nucului Sybil sunt vesele, seamănă cu o chemare la joacă pe imaşul încă verde al satului. Rugăciunile frunzelor lui Oblio, mărul pădureţ, sună ca nişte întrebări care nu aşteaptă răspuns, dar sunt tot vesele, copilăreşti.
– Doamne, câte rugăciuni rătăcesc între cer şi pământ! Rugăciunile fraţilor pomi, rugăciunile apelor, rugăciunile orfanilor. Sunt multe, foarte multe. Rugăciunile apelor sunt la fel de sfinte ca sărutul dat pe fruntea celor care se pregătesc să plece la dreapta Tatălui. Nu există baraje care să le oprească. Nici oameni care să le păteze cu iluzii şi păcate.
Stau pe pat, în bucătăria de vară. Înmoi miez de pâine în castronul cu borş de fasole, apoi îi dau Pufoasei să mănânce. Mica pisică nu apucă nici măcar să miroase mâncarea. Gilda, o puicuţă galbenă i-a furat miezul de pâine şi a fugit.
– De unde a apărut Gilda? Am închis puii la un loc cu găinile! Asta a sărit peste gard. Lasă, Pufoaso, că îţi dau iar miez de pâine!
Îi dau şi coaja de pe doi cremwursti prăjiţi. Pufoasa se bucură şi mănâncă tot din castronaşul roz.
– Domnu’ Eduard, ce faceţi?
E un consătean în vârstă care locuieşte în apropiere.
– Bine, hrăneam pisica.
– Am o rugăminte! Încărcaţi-mi şi mie cartela la telefon că nu ştiu cum! Am cumpărat o cartelă electronică de cinci euro.
– Sigur că da! Cum vreţi? Doar cu credit sau cu minute?
– Dumneavoastră cum aveţi pe telefon?
– Eu am cu minute. E mult mai avantajos.
– Şi câte minute îmi dă?
– Nelimitat în reţea şi peste o sută în afara reţelei.
– Nelimitat e puţin! Mie nu îmi ajunge. Dacă era mai mult înţelegeam, dar nelimitat nu e avantajos.
– Adică vreţi mai mult decât nelimitat?
– Da, dom’ Eduard! Puneţi să fie cu credit. Nelimitat e puţin. Mari hoţi mai sunt şi ăştia cu cartelele!
Nu încerc să îi explic ce înseamnă nelimitat. Consătenilor mei nu le place să fie contrazişi.
– Aveţi dreptate! Nelimitat este foarte puţin. Cine îşi doreşte credit nelimitat ori viaţă nelimitată?
– Aşa, aşa spun şi eu!
Omul pleacă. Pufoasa mă priveşte mirată.
– Tu vrei haleală nelimitată sau nu?
Pisica iese afară şi bea apă dintr-o cratiţă verde. Nu o interesează ce cred despre infinit, nesfârşire sau minutele de pe reţeaua de telefonie mobilă.
– Bine, Pufoaso! Mă laşi să vorbesc singur. Las’ că iar o să îţi fie foame! O să îţi urez: răbdare nelimitată! Parcă ai fi om. Nu ai chef să asculţi pe ceilalţi. Las’ că vezi tu!
Sunt curios cum ar trebui să fie scris un mesaj promoţional pentru a fi înţeles de tot românul. Cred că aşa ceva este practic imposibil. Înainte de ’ 89 am avut telefon fix. Era un chin să vorbeşti la el. Prima dată trebuia să iei legătura cu telefonista din centrala locală. Aceasta făcea legătura cu altă centrală şi abia apoi se realiza o legătură telefonică vai de mama ei. Într-o zi a anului 1990 m-am trezit că sunt vizitat de Ugerică. M-a salutat, apoi m-a întrebat direct:
– Ai telefon?
– Am. E în camera mea. Doriţi să daţi un telefon, undeva?
– Nu, dar dacă îmi dai voie aş vrea să îl văd!
– Să vedeţi telefonul meu?
– Neapărat!
M-am uitat lung la Ugerică şi i-am permis să se uite la telefon. Omul s-a aşezat pe pat, lângă birou şi a început să studieze telefonul. După câteva minute a început să îl demonteze. Nu i-am spus nimic, l-am lăsat să îşi ducă munca până la capăt. La un moment dat a scos o piesă minusculă şi mi-a arătat-o:
– Ahaa!, ştiam eu. Ai avut un microfon plantat în telefon.
– Drăcovenia aia e un microfon?
– Nu e chiar microfon. E ceva care redirecţiona convorbirea ta. Apoi securiştii o înregistrau. Am mai găsit azi cinci din astea. Mi-l dai mie?
– Ia- l, domnule! Da’ telefonul mai funcţioneaă fără aia?
– Normal, piesa asta este pentru înregistrare, nu pentru altceva! Imediat verificăm!
Ugerică a montat la loc toate piesele telefonului. Da, telefonul fix era în stare de funcţionare.
– Păi da ce am putut păţi eu!, se lamentă Ugerică. Pfuai, era să fac puşcărie. În 1987 am cumpărat un viţel dintr- un sat din apropierea Humorului. L-am tăiat acolo, aşa că nimeni nu a ştiut. Trebuia să duc carnea la un doctor, la Iaşi. M-a pus dracu’ şi am vorbit cu unul dintre fraţii mei la telefon. I-am spus că a doua zi mă duc la Iaşi să duc carnea. A doua zi, la ora patru dimineaţa mi-au bătut la geam doi miliţieni de la Miliţia Suceava, un ofiţer şi un subofiţer.
– Tovarăşe, scoate carnea de viţel şi actele din care să reiese că l-ai cumpărat de la o unitate de stat!, a spus ofiţerul.
M-am îngălbenit de spaimă. Nu ştiam ce să fac. Miliţienii au început să caute peste tot. După ce s-au urcat în podul grajdului, au răscolit cămara şi au coborât în beci au început să mă ameninţe. Nu am vrut să spun unde era carnea.
– Da’ unde era?, am întrebat eu curios.
– În portbagaj la fratele meu. O luase după ce am vorbit cu el la telefon. Eu nu aveam maşină. Doar nu era să merg cu autobuzul sau cu trenul la Iaşi. Bun, miliţienii au început să urle.
– Băi tovarăşe, avem dovezi că ai carne fără acte, băi! Hai scoate-o că dacă nu te ducem la Suceava şi te belim de viu!
M-au dus la Suceava, dar aveam relaţii şi am scăpat. Telefoanele ne erau ascultate zi şi noapte. Măi Eduard, nu mi-am dat seamă că aia aflaseră de la telefon. Am crezut că mă pârâseră ăia de la care cumpărasem viţelul. Într-o altă zi am vorbit cu un amic din Fălticeni şi i-am zis să ne întâlnim la el ca să jucăm pocker pe bani. Nu eram mulţi: un inginer electronist, un poştaş, eu şi amicul ăsta care era pe vremea aia medic veterinar. Ajung eu în Fălticeni şi la numai o juma’ de oră de joc bate cineva la uşă. Veterinarul se duce şi deschide. Cine crezi că era? Au intrat patru miliţieni. Cu ăştia a fost simplu: au confiscat toţi banii, vreo douăzeci de mii şi nu ne-au făcut proces verbal. Ni s-a spus să ţinem clanţa închisă că altfel ne face dosar. Probabil că au luat banii pentru ei şi au raportat că la faţa locului nu au găsit decât pe proprietar. După ce au plecat miliţienii, l-am bătut pe veterinar. Crezusem toţi că a fost sifonul miliţiei.
– Aţi avut ceva, întâmplări!, i-am răspuns eu vesel. Bine că nu aţi păţit ceva rău!
– Dumnezeu m-a păzit. Că eu sunt credincios.
– Îmi închipui, i-am răspuns vesel.
– Bun, hai că plec! Mai am telefoane de verificat.
Nu ştiu la ce i-o fi folosit lui Ugerică acele piese folosite la interceptarea sau redirecţionarea convorbirilor telefonice. Oricum, am desfiinţat telefonul fix pentru că era prea scump abonamentul, iar între timp apăruseră telefoanele mobile.
Mă duc la poartă şi iau un ziar cu reclame la produse casnice. Consăteanul meu care tocmai şi-a încărcat cartela sfătuia pe o bătrână:
– Să nu cumva să iei cu minute nelimitate! Te păcăleşti!
– Doamni fereşti, ghini cî mi-ai spus! Nici cenepeu’ nu-l dau dacî îl ceri!
– Cine să îl ceară?
– Aiştia cari strâng sămnături pentru preşedinti. Aiştia cu sămnături nelimitati.
– Eu spuneam de minute nelimitate.
– Minuti, sămnături, nu conteazî. Eu cenepeu’ nu-l dau.
Ascult un timp pe cei doi, apoi mă întorc în bucătăria de vară. Pufoasa mă priveşte plină de speranţă.
– Ţi-am spus că trebuie să ai răbdare nelimitată.
– Miau!, spune Pufoasa.
– Ce ai spus?
– Miau!
– Da, ăsta este un argument solid! Tocmai ai câştigat un ou fiert. Hai, Pufoşenie să mai mâncăm ceva! Poftă bună şi nelimitată!
Îmi fac şi o ciocolată caldă. Afară, vântul ridică înspre albastru seminţe coapte, cuvinte mutilate şi frunze de măr. Sorb din ciocolata caldă şi închid ochii. Rugăciunile fraţilor pomi îmi curăţă rănile sufletului. Una câte una.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 38

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta-195x215
Cred că am răcit. Îmi ard obrajii, pieptul, palmele. Mi-e sete şi mi s-a făcut poftă de turte coapte pe plită. Dacă aş avea acum o turtă fierbinte, cu coajă neagră, ce bine ar fi. Aş lipi-o întâi de pieptul meu, apoi în stânga, în dreptul inimii şi abia apoi aş mânca-o. Da, îmi ard palmele. Poate că ar trebui să le odihnesc în verdele ierbii sau în răcoarea apei de fântână. Ies afară şi mă aşez pe banca de lemn din cerdac. Vântul nu reuşeşte să îmi domolească febra. Mă dor tâmplele şi sunt răguşit. Cred că am răcit.
Aud cum vorbesc în livadă mama şi Rezuca. Mama vântură fasolele strânse zilele trecute.
– Zrrr!, se aude zgomotul făcut de fasole pe tabla groasă a căzii.
Mi-e drag şi acest sunet al începutului de toamnă.
– Cam câte kile or fi?, întreabă Rezuca.
– Nu ştiu că nu le-am cântărit, răspunde mama.
– Tot sânt vreo zăci’. Da, precis!
– Dacă spui tu, aşa o fi!
– Uni’ rămăsăsâm? A, da! Am fost şî am dus vaca lu’ Timişoaia cî era pi şanţ. Bag samî cî s-o întors di pi coastî şî vacaru’ n-o văzut cî lipsăşti. Când am vinit înapoi nu am măi găsât cucoşălu’ cari ni l-ăi dat mata’. Cum şî undi o ci plecat nu ştiu. Şî doarî înainte di a mă duci la Timişoaia l-am văzut cum calca găinili şî cânta. Undi s-o ci dus oari?
– Poate e prin livadă. O fi sărit gardul.
– Mari dreptati ai! N-am catat în livadî.
– Acolo trebuie să fie. Doar nu s-o fi dus şi cocoşu’ în străinătate ca toată lumea de pe aici.
– Cî ghini zâci! Mă duc sî îl caut.
Mă doare şi o măsea. Privesc cum zboară către miazăzi păsări negre, multe păsări negre. Nu cred că pleacă deja în ţările calde. E încă destul de cald. Apele Moldovei şi ale Suhăi nu s-au răcit, imaşurile sunt verzi, iar fructele fraţilor pomi nu s-au copt.
– L-am găsât, spune Rezuca.
– Unde era?, întreabă mama. În livadă?
– Era cu găinili. Când m-am întors l-am găsât cu eli. Să uita la mini dintr-o parti. Ştie’ cî m-am suparat pi el.
– O fi zburat în livadă şi s-a întors. Nu are unde să plece.
– D-apoi cum! Undi i-a ci măi ghini ca la mini?
– Ha,ha, ha!, râde mama amuzată de seriozitatea cu care Rezuca a spus ultimile cuvinte.
– Da, zău aşa!
E răcoare. Doar palmele mele sunt fierbinţi. Şi tâmplele. Şi pieptul. Ca şi când aş fi lipit de albul trupului meu o turtă caldă.
Merg pe coama cerdacului. În copilărie, era joaca mea preferată. Distanţa nu e mare de la un stâlp al cerdacului la altul. Ajung imediat la stâlpul din partea dreaptă a casei, apoi sar în curte pe aleea de ciment.
– Hahaha!, ce fain.
Lângă alee e unul dintre aricii care locuiesc sub cerdac. Animăluţul ţepos mă priveşte curios, fără frică.
– Măi ţeposule! Dacă aterizam pe tine? De ce nu m-ai strigat? Ha,ha,ha!
Întind mâna către arici. Acesta nu fuge, nu se face ghem.
– Doar suntem prieteni, nu-i aşa?, spun eu bucuros.
Mă întorc în cerdac şi reiau joaca. Sar de pe coama cerdacului pe aleea de cerdac. Ariciul nu a plecat, dar de data asta am fost atent ca nu cumva să aterizez în apropierea lui.
Îngerul de pază se suie şi el pe coama cerdacului.
– Eu pot sări mai departe ca tine, frate om!, spune îngerul zâmbind. Pot şi cu ochii închişi.
– Nu te cred, frate înger! Hai să ne întrecem!
– Sărim amândoi cu ochii închişi. Da, frate om?
– Da, frate înger!
Sar peste florile din faţa cerdacului. Cu ochii închişi şi braţele deschise. Îngerul de pază a ajuns aproape de poarta dinspre drum.
– Nu e corect!, spun eu. Te-ai ajutat de aripi.
– Ha,ha,ha!, râde îngerul de pază. Şi tu puteai face asta, frate om.
– Eu nu am aripi, ştii doar.
– Da, dar le ai pe ale mele, frate om. Ha, ha, ha!
Stăm pe iarbă şi râdem. Ariciul se apropie de noi şi ne priveşte mirat. Îngerul de pază îl ia în palme şi zboară cu el deasupra Măliniului, apoi se întoarce şi îi dă drumul în iarba verde a curţii.
– Ce fain, frate înger!.
Un înger şi un arici au zburat deasupra satului meu. Prietenii mei cu aripi şi ţepi. Prietenii mei.

Eduard Dorneanu

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON