ordinul cavalerilor templieri

7,63(Iarbă amară)

Şase bărbaţi cosesc în răcoarea dimineţii undeva în apropierea şoselei E85. Iarba este verde, dimineaţa miroase a tinereţe veşnică. Este ceva mistic în această muncă, nu îmi pot da seama ce anume dar aşa simt. Sub ascuţişul coasei cad ierburile, florile, timpul netrăit. Cosaşii nu obosesc, dimineaţa este albastră, iar lumina mută păsările dintr-un paradis în altul.
Carmen aprinde o ţigară mentolată şi se aşază pe spate în iarba proaspăt cosită. E pentru prima dată când o văd transfigurată ca după o noapte de dragoste pigmentată cu certuri şi acuzaţii.
-Iarba asta amară creşte pe tristeţea noastră, spune ea mângâindu-mi aşteptarea. Mă simt vulnerabilă pe pat de iarbă proaspăt cosită.
-Capitulezi atât de uşor? Mă aşteptam să te închizi în cuvintele altuia. Eşti ciudată astăzi.
Mi-e frică să îi ating fruntea. I-aş putea răni visele cu întrebările mele. Încerc să o ridic din iarbă.
-Mă simt dominată de un coşmar în care port măştile unor războinici morţi.
-Asta nu înseamnă că poţi ocoli durerea.
-Nu, nu înseamnă asta.
O maşină albă opreşte între noi şi şoseaua pe care gonesc camioane, ambulanţe şi autoturisme de teren. Un bărbat şi o femeie în vârstă ne cheamă la ei cu gesturi largi, aproape părinteşti. Cosaşii au venit lângă noi şi ne salută ca pe nişte prieteni vechi.
-Mergem la biserică să facem pomenirea lui Vlăduţ, feciorul nostru mort acum şapte ani, spune femeia privindu-ne trist. V-am văzut pe câmp la muncă şi ne-am gândit că nu ar fi rău să oprim.
Din portbagaj bărbatul scoate opt pacheţele, câte unul pentru fiecare dintre noi. În fiecare pachet este un colac mic, o portocală, o cană şi o batistă. Femeia aprinde şi lumânări :
-De sufletul lui Vlăduţ, spun cei doi părinţi înlăcrimând ochii sfinţilor din calendare.
-Bogdaproste, spunem privind în pământ parcă ruşinaţi că primim pomană în numele unuia mai tânăr ca noi.
Bărbatul scoate şi o sticlă de bere care trece din mână în mână fără să se mai folosească pahare. Spre surprinderea mea şi Carmen bea din sticlă. Îi văd ochii trişti, aproape înlăcrimaţi.
-Văd că mai ai o coasă în căruţă spun celui mai în vârstă dintre cosaşi.
-Am încă una dar este grea. Nu o foloseşte nimeni.
-Dămi-o mie şi pe fată învaţ-o cum să adune iarba.
-Vreţi să ne ajutaţi? Dumnezeu să vă dea sănătate.
Părinţii lui Vlad pleacă nu înainte de a ne strânge măinile. Cosesc alături de ceilaţi bărbaţi iarba amară, florile singurătăţii, macii timpurii.
-Iarba asta creşte pe tristeţea noastră, spune Carmen din nou. Astazi adunăm ceea ce mâine va fi dat uitării.
Eu nu vorbesc. Coasa mea culcă la pământ brazdă de ierburi şi vise. Lumina dimineţii mută păsările dintr-un paradis în altul. Se vede hotarul semn că ne apropiem de sfârşitul muncii. Clopotele bisericii din sat încep să bată pentru pomenirea lui Vlad. Oamenii se opresc pentru o clipă şi îşi fac cruce. Carmen are ochii în lacrimi. Da. . .

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63(Renate)

Are picioare groase. Acum este tânără şi asta face parte din şarmul ei dar peste ani bărbaţii nu vor mai aprecia aspectul acesta.
-Dă-mi un pic de spirt. Mi-a întrat un cui ruginit într-un deget, o rog.
Numele ei este Renate. Acum stă în picioare cu mâna dreaptă în dreptul inimii. Undeva prin sudul Europei naţionala Germaniei joacă un meci de polo iar la începutul partidei se intonează imnul de stat.
-Dar de când eşti tu nemţoaică?
-Puteai să te ridici şi tu, îmi şopteşte Renate. Sunt de origine germană şi îmi iubesc patria mamă.
-Cum să nu, doar îl ştiu pe tatăl tău. Îl cheamă Ion.
-Eşti un nesimţit, mă etichetează Renate. O să îţi fac un vaccin.
-Oki, nemţoaico. Vezi să nu fie expirat şi să intru cumva în comă într-o casă de arian fanatic.
Renate scoate limba la mine şi dispare în camera vecină. În casa ei e plin de animale ciudate: creşte vipere, şerpi şi la mansardă, viermi de mătase. Vecinii o bârfesc că ar creşte şerpii pentru consum propriu. De pe urma viperelor câştigă o groază de bani de la o firmă austriacă.
-Scoate-ţi cămaşa căpcăunule! Hai repede că am mâncarea pe foc!
Simt o înţepătură uşoară. Renate se aşază lângă mine şi îmi mângâie părul. O simt tristă dar calmă.
-Ce pregăteşti de mâncare? Am înţeles că prepari foarte bine ciori, câini comunitari, şerpi boa, cocostârci, ancore. . .
-Ancore? Ancore de corabie?
-Ancore, da.
-Îmi pare rău, căpcăunule. Limitează-te la ciori şi câini comunitari.
Mă mângâie iarăşi.
-O să se ardă mâncarea.
Renate pleacă dar nu înainte de a mă săruta pe frunte. Privesc în urma ei: are picioarele groase, e blondă şi îngrozitor de inteligentă. Caut vin într-un frigider uriaş. Aleg vin alb deşi habar nu am ce găteşte. În frigider miroase greu.
Renate aşază masa. S-a îmbrăcat cu o rochie neagră foarte scurtă care accentuează formele coapselor şi contrastează plăcut cu albul pielii . Torn vinul în pahare cu o oarecare stângăcie. Renate râde.
-Noroc, toastează Renate ridicând paharul sus de tot.
-Noroc, nemţoaico!
Carnea din farfurie are gust dulce, exagerat de dulce. Sosul de un roşu strident nu prea îmi place. Mă gândesc pentru o clipă la faptul că în farfurie ar putea fi carne de şarpe dar alung gândul şi beau din vin. Vinul este groaznic la gust. E vineri, am ghinion.
-Papă, căpcăunule, este foarte bun.
-E super, răspund eu înjurând în gând cuiele ruginite şi vinurile mediteraneene.
O ajut să strângă farfuriile şi tacâmurile. Simt că îi place faptul că nu o consider o gospodină oarecare sau un trofeu de o noapte.
-Ai ceva deosebit de făcut noaptea asta, mă întreabă cu o voce înceată?
-Nu, nu am.
-Bine, căpcăunule. Mă temeam că o să spui altceva.
Renate pleacă să vadă ce fac animalele ţinute în captivitate. Deschid o bere fără alcool. Băutura are gust amar. Strâmb din buze şi mă fac una cu patul din camera de oaspeţi. O aud pe Renate râzând.

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63(Terasa trandafirilor)

-Eu nu merg la Ioana. Pe soţul ei l-am pocnit în timpul meciului Steaua-Dinamo pentru că mă înjura.
Renate a oprit maşina. Pe geam se văd câteva gospodării ale unui sat. Un puşti în pantaloni scurţi scoate din curte un cârd de gâşte.
-L-ai bătut degeaba? Cum aşa?
-Nu degeaba. Nu o să înţelegi.
-Ba înţeleg. De când am fost născută înţeleg pe toată lumea. Pe mine nu mă înţelege nimeni.
-Păi Lucian, soţul Ioanei este stelist iar eu nu.
-Şi ăsta e un motiv să vă bateţi ca doi puştani?
-Păi….
Cobor din maşină pentru că Renate înjură urât de tot. Dincolo de şanţ este o terasă a unui magazin sătesc. Una dintre cele două mese nu este ocupată aşa că mă aşez la ea. La cealaltă masă doi localnici îmi dau ,, bună ziua ” ca unui vechi cunoscut întors de pe meleaguri străine.
-Dacă nu vii, strigă Renate să te ia dracu. Şi pe tine şi pe echipele de fotbal şi pe toţi !
Înjură în nemţeşte. Nu înţeleg absolut nimic din ce spune.
-Să nu mă mai cauţi în viaţa ta, încheie Renate.
Maşina pleacă către oraşul Ioanei, femeia iubită de către un stelist cu capul spart. E cald şi aş vrea să beau ceva răcoritor. Chelneriţa vine şi mă întreabă ce doresc. Are bere fără alcool, asta e bine. Fata are călcâiele crăpate, şlapi roşii, mâini murdare.
-Nouă adu-ne tun, strigă unul din vecinii de masă.
Tun se spune la o băutură formată din votca cea mai ieftină la care se adaugă un pic de suc sau lichior (după gust).
Localnicii plătesc în euro şi primesc restul în lei.
-Fă Doiniţo da’ la cât ne-ai socotit nouă euroii, întreabă localnicul mustăcios?
-La 40 de mii cum la cât!
-Cum dracu’ 40 dacă ieri era 45.
-Din cauză de referend moşule. Dacă nu-ţi convine du-te la oraş, la bancă.
-Referendu’ naibii!
Înţeleg că referend înseamnă pentru ei referendum dar nu mă bag în vorbă, nu am nici un interes. Chelneriţa cu şlapi roşii pare şmechera satului şi îi tapează pe cei doi de bani fără resentimente.
Apare de undeva un alt localnic trăgând de o sfoară o vacă neagră. Omul leagă vaca de un tei de pe marginea şanţului şi se aşază la masa celor doi consăteni. Mă salută. Îi răspund la salut.
-Şi la referend pe cine votăm, întreaba mustăciosul?
-Trandafirii, răspunde omul cu vaca. Vrei să nu mai poată munci în străinătate copiii tăi ? De unde ai euroi nu de la ei?
-Votăm trandafirii atunci. Gata, aşa rămâne.
Doiniţa aduce alt rând de băuturi.
-Trandafirul e cu săgeata acum, le spune. Trebuie să votaţi săgeata nu trandafirii.
Mă apucă râsul şi cei trei se uită la mine miraţi. Beau din bere şi mă gândesc că unii oameni fac politică la fel ca Moromete, cândva. Vaca neagră urinează. E la câţiva metri de mine şi mă cam enervează situaţia.
-Da’ vă rog să ne iertaţi, spune stăpânul vacii gata să vină la masa mea. Aşa e la noi la ţară.
-Şi eu sunt de la ţară. Ştiu cum e cu vacile, boii, magarii, etc.
-Aveţi măgari în sat?
-Vin uneori din satele vecine. În sat nu avem.
Stăpânul vacii mormăie şi se aşază înpoi la masă.
-Ba eu tot trandafirul o să votez , spune mustăciosul. Doiniţa vrea să ne păcălească.
-Da, încuviinţează ceilalţi, tot cu trandafirul.
Pe masă apare un pachet de ţigări de contrabandă. Nimeni nu are foc şi stăpânul vacii negre se apropie iar de masa mea.
-Da’ vă rog să ne iertaţi . Aveţi o brichetă?
-Nu am, nu fumez.
-Da’ vă rog să ne iertaţi. Nu vă supăraţi.
-Da, bine dar nu te mai repeta atât că mă enervez. Vorbeşte ca un om normal.
Doiniţa le aduce o brichetă .Aş putea jura ca e murdară de balegă, nu cred că greşesc. Devine obositor să le ascult conversaţia.
-Hai, căpcăunule. Mergem la Ioana?
S-a întors Renate. Mă ridic şi trec şanţul cu o săritură aproape comică.
-Vă rog să ne iertaţi se aude vocea stăpânului vacii. Aţi lăsat sticla de bere şi mai este în ea. Să v-o aduc?
-Ad-o încoace dacă ai tupeu. Hai că te iert imediat.
-Ce ai măi cu omul, se supără Renate? Vrei să îl baţi şi pe ăsta?
O las să vorbească singură şi plec pe jos în direcţie opusă. Cu puţin noroc o să găsesc o maşină de ocazie. Renate claxonează şi ţipă după mine:
-Unde naiba te duci?
-La referend.
-Ce naiba este ăla?
-Întreabă pe ăia de la masă.Ei ştiu.
Plec cât mai departe de stâpânul vacii negre , de chelneriţa cu mâini nespălate şi terasa cu trandafiri. Renate încă mă claxonează. Nu îmi pasă.Aştept o maşină de ocazie.

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63(Raul)

Merg fără chef pe marginea şoselei. Dau ,,bună ziua” oamenilor şi aceştia mă salută respectos, iar unii bărbaţi dau noroc cu mine. Aştept o maşină de ocazie. E foarte cald. Mă opresc în dreptul unui parapet de lemn vopsit în verde. Patru copii de grădiniţă cântă un refren al unei melodii arhicunoscute schimbând ordinea firească a versurilor:
-Gâscă tu mi-ai furat vulpea nu mi-o da-napoi. . .
Scot o cutie cu gumă de mestecat şi puştanii se bucură de cadoul neaşteptat.
-Cum te cheamă mă întreabă unul dintre ei?
-Eduard. Da’ pe voi?
Copiii îmi spun cum se numesc şi mă privesc în timp ce mestecă straşnic guma primită cadou.
Se apropie o ,,Dacia” cu ladă. Fac semn mai mult în glumă. Şoferul opreşte şi îmi strigă că pot urca. În ladă, un puştan supraveghează un porc imens aflat într-o cuşcă de lemn. Urc în maşină. E prima dată când călătoresc alături de un porc aflat într-o cuşcă .
-Paaa, Eduard, strigă copiii făcându-mi semne de rămas bun.
În maşină miroase a porc, transpiraţie şi ţuică de prune. Soferul este un bărbat la vreo şaizeci de ani, mustăcios, îmbrăcat în pantaloni scurţi şi tricou roz pe care scrie cu litere mari ,,Heidi fetiţa munţilor”. Tricoul îi e mai mic cu cel puţin două numere. Are o burtă uriaşă, iar când respiră, Heidi urcă şi coboară într-un ritm destul de alert.
-Mă cheamă Costel dar prietenii îmi spun Raul. Am lucrat prin Spania după revoluţie.
-Eduard, îmi pare bine.
-Şi tu ai nume spaniol, se miră şoferul mustăcios.
-Da, fireşte, răspund eu.
Nu vreau să îl supăr. Dacă el crede că numele meu este de origine spaniolă nu are rost să îl supăr. Mă uit pe geamul din spate şi văd porcul uriaş din cuşcă. Raul îmi întinde o sticlă cu ceva alb în ea. Beau un gât crezând că este apă minerală dar imediat simt ţuica de prune din cea mai bună calitate.
-Mulţam fain ,Raul.
-Hai să trăieşti Eduardule, răspunde mustăciosul trăgând o duşcă zdravănă din licoarea albă.
În Bucovina, când un om îţi spune pe nume este semn bun. Mă bucur şi uit imediat că mă ustură gâtul de la băutură.
-Da’ unde duci elefantul din cuşcă, Raul? L-ai cumpărat pentru consum?
-Nu, nici gând. Îl duc unui pădurar. Eu am o porcărie.
-Porcărie?
-Da, cresc porci şi îi vând.
Raul bea iarăşi. Căldura ne aprinde respiraţia.
-De aici ai şapte kilometri până în Mălini. Prinzi imediat o ocazie, spune Raul. Tare bine ar merge o baie într-un ştiolbon.
-Este Moldova la maxim două sute de metri..
-No, hai până acolo.
Coborâm cu maşina la picioarele podului. Raul îşi cheamă copilul şi amândoi se dezbracă de haine. Mă hotărăsc să fac şi eu baie deşi nu înot tocmai bine. Raul înoată pe spate, iar burta lui uriaşă se vede deasupra apei ca o ciudată creatură încă necuprinsă în regnul animal.
-Pinochio adă mâncarea şi băutura din maşină, strigă Raul copilului.
-Amu ia, răspunde copilul plecând în fugă.
-Pinochio? E poreclă, întreb eu gata să izbucnesc în râs?
-D’apoi cum altfel, poreclă. M-a minţit că i-au furat la şcoală telefonul. De două ori anul ăsta. El mă minţea că vrea aceeaşi marcă şi îmi arăta telefonul vechi. Banii îi cheltuia cu gagicile. Şaişpe’ milioane a făcut praf până amu !
-Şi nu te-ai supărat pe el?
– E mare, e în clasa a noua. M-o minţit cu stil. Nu mă supăr.
Îmi place vorba lui bucovineană şi dintr-o dată îl văd cu alţi ochi. Pare a fi un om care trăieşte frumos chiar dacă viaţa lui se deapănă printre porci şi drumuri nesfârşite. Pe un ştergar pune mâncarea: caş, roşii, măsline şi pâine neagră de casă.
-Pâine neagră de casă!! Îmi place de mor, le spun celor doi.
Pinochio ne toarnă ţuică în păhărele de plastic. Râde şi mănâncă cu gura deschisă.
-Da’ cum faci de sunt aşa mari porcii, întreb eu pe Raul?
– Îi hrănim cu concentrate, zăr şi popuşoi. Se umflă dar carnea nu mai are gust aşa de bun.
-Zer?
– Zăr cumpărat din locurile unde se colectează laptele. Cu o zi înainte de vânzare îl umflăm cu zăr şi mai luăm nişte bănuţi în plus.
-Eşti tare, Raul.
-D’apoi. . .
Mă despart de cei doi chiar în clipa în care cerul este brăzdat de fulgere. Un tunet puternic rupe în două liniştea.
-Ad-o Doamne, strigă Raul. La revedere Eduardule.
-Paa, Eduard, strigă şi Pinochio făcându-mi semne din lada maşinii.
Plec încet către casă. Mai este puţin şi ajung în sat. Drumul trece prin pădurea de mălini. Se aude mierla cântând.
-Hai sus, Eduard.
M-a ajuns o căruţă încărcată cu pietriş. Un adolescent îmi întinde mâna. Urc.
-Servus, flăcău. De unde vii?
-Am fo’ la balastieră. Acuş ajungim acas’. Să vedi Mălinii.
-Da. . .
Flăcăul scoate o sticlă de bere şi îmi întinde să beau. Mă răcoresc şi îi mulţumesc dând din cap. Bea şi el apoi strigă armăsarului să nu fie leneş.
Pădurea răde. Norii de ploaie se strâng deasupra satului.

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 (Podul Moldovei)

M-am împăcat cu Lucian, soţul Ioanei. A apărut dimineaţă cu Ioana şi m-a rugat să mergem la pescuit pe râul Moldova. Nu am refuzat. I-am întins mâna. Lucian a dat noroc cu mine şi nu am mai discutat despre incidentul din timpul derbyului când ne-am luat la bătaie, iar eu i-am spart capul.
-Aşa da, fiţi cuminţi. Nu vă certaţi de la nimicuri, se bucură Ioana.
E destul de cald şi astăzi. Discomfortul termic îmi dă idei ciudate, dar nu devin irascibil, dimpotrivă. Părăsim şoseaua. Lăsăm maşina Ioanei sub verdele pădurii de mălini şi plecăm pe jos spre locul nostru favorit de pescuit. Ne deplasăm paralel cu râul Moldova folosind o cărare care taie o pădurice de pini.
-Nu sunt animale sălbatice , pe aici se interesează Lucian? Porci mistreţi, lupi?
-Doar stelişti şi avocaţi de provincie, răspund provocând mânia lui Lucian care este avocat, dar şi stelist.
-Hihihihi, râde noncomformista Ioana.
-Ce glume interesante, mă persiflează Lucian.
-Lasă Lucică. Ai văzut ce frumoasă este Supercupa? Te-ai bucurat tare pentru Dinamo. Aşa e?
-Ce să spun!
-Hihihihi, râde iar Ioana.
Ioana este de o frumuseţe apăsătoare. Îmbrăcată în costum de baie seamănă foarte mult cu fetele din filmul serial cu salvamari femeie, am uitat titlul lui. Nu a muncit niciodată nimic. La 18 ani s-a măritat cu Lucian care este foarte bogat şi îi satisface orice capriciu. A vrut maşină tunată deşi nu are ce să facă cu ea. Lucian a plecat în Irlanda unde o firmă specializată tunează autoturisme pentru curse şi s-a întors cu o ciudăţenie de autoturism: caroserie de Volksvagen, motor de Volvo, cai putere foarte mulţi. Ioana s-a bucurat apoi s-a plictisit de ea şi i-a cerut soţului camionetă Ford. Colegii Lui Lucian au râs cu lacrimi când l-au văzut cu camioneta în faţa blocului. Ioana este noncomformistă. I s-a părut că o camionetă este ceva minunat. A cerut. A primit.
-Da’ de ce te-ai îmbrăcat în cămaşă albă,Lucică? Eşti în campanie electorală? Vrei să convingi peştii să voteze la referendum într-un anume fel?
-Albul te apără de căldură, deşteptule. Habar nu ai ce e aia protecţie. Ce să ceri la dinamovişti!
-Hihi. Eduard mă duci în braţe o bucată de drum? Am obosit.
Lucian nu spune nimic despre oferta Ioanei. Este foarte gelos, dar niciodată nu arată asta în public.
-Hai, Ioana! Şi la plecare, sărim amândoi de pe podul Moldovei ca să ne dăm mari. Ca în clipul trupei Aerosmith. Vrei?
-Eu nu sar, mi-e frică, se plânge Ioana. Hai, ia-mă în braţe şi du-mă că mă dor picioarele.
-Sari tu de pe pod, se miră Lucian? Este prea periculos, nu te cred
-Dacă sar te urci pe maşină în mijlocul traficului şi strigi ,,Dinamo,luptă Dinamo”?
-Mai bine îmi spargi capul din nou.
-Se rezolvă si asta.
-Hihihihihi.
Ioana este al naibii de grea. Sunt curios dacă o pot duce în braţe până la locul de pescuit. Mă mângâie pe păr. Este o femeie fericită care călătoreşte în braţele unui bărbat.
-Lucică, soţia ta are peste suta de kile.
-57 am, mă cântăresc zilnic, se apăra Ioana.
-Cu ce?
-Cum cu ce?
-Cu ce te cântăreşti?
-Cu televizorul. Tu cu ce credeai?
-Aşa da. Şi eu mă cântăresc la fel.
Lucian strănută. Mintea lui este acum în pioneze. Nu ştie cum să reacţioneze: dacă se ceartă cu mine, Ioana nu mai vorbeşte cu el o săptămână şi asta l-ar durea enorm. Dacă tace, dovedeşte că este un papă lapte.
-Supercupa nu este aşa de importantă, nu vă mai lăudaţi cu performanţe de doi lei.
-Da’ Steaua ce performanţe de doi lei are în ultima vreme? Sau măcar de un leu?
Lucian este un avocat de excepţie. Lumea îl caută disperată şi deoarece nu cere onorarii exagerate, dar mai ales pentru că pune suflet în tot ceea ce face. Asta se vede şi în pledoariile lui oarecum diferite de ale colegilor săi. Rutina nu i-a atins pasiunea, iar pentru asta îl respect mult chiar dacă ne certăm des şi am reuşit să îi sparg şi capul. Ca fizic nu este un bărbat impresionant: nu cred să aibă mai mult de 1,65, e chel, uneori poartă ochelari de vedere. La pescuit este foarte priceput în comparaţie cu mine care nu am prins nicodată un peşte mai mare de o palmă. Ioana s-a căsătorit cu el pentru banii lui. Lucian nu se fereşte să recunoască asta de faţă cu mine. Nu pare îngrijorat de această situaţie.
-A dat Dumnezeu şi am ajuns, mă bucur eu ca şi când aş fi câştigat un premiu meritat. Jos, grăsano! Acum pot participa la Jocurile Olimpice după un asemenea antrenament.
-Hihihihi.
Când răde, Ioana devine brusc dizgraţioasă. Sunetele seamănă cu fluieratul mierlelor din perioada împerecherii.
-Alege ce undiţă vrei, mă îndeamnă Lucian.
Omul este foarte bine pregătit: lansete, momeală artificială, viermişori luaţi de la pescărie.
-Uite ce minunăţie Ioana, spun eu punându-i în faţă viermii roşcaţi .
-Uh, ce dezgustător. Ia-i de aiciiiiiii !
-Răsfăţată mai eşti.
-O să vomit, să ştii.
-Super. Filmează momentul să îl postăm pe youtube.-
-Hihihihi.
Rup o creangă dintr-un alun. Am nailon, iar drept cârlig folosesc un bold îndoit. Ca plută, m-am hotărât asupra unui nasture de rezervă de la jeansi, iar ca greutate este perfectă o pietricică găsită pe jos. Recunosc vreau să mă dau mare în faţa Ioanei care râde necontenit. Lucian aşează două undiţe jos, iar cu una face lansări până aproape de malul celălalt. Arunc şi eu undiţa la vrăjeală.
La vreo cincizeci de metri de noi, copiii din sat se bagă sub mal şi pescuiesc cu mâna cleni. Au deja o groază de peşti prinşi.
-Barbari, murmură Lucian.
-Cine, Lucică? Steaua?
-Pescuitul este altceva. Nu te duci ca barbarul şi prinzi peştele cu mâna.
-Ai dreptate. A pescui înseamnă să stai cu un băţ în mănă juma’ de zi fără să prinzi nimic.
-Barbari, ca şi tine. . .
,,Barbarii” sunt copii până în zece ani. Unul dintre ei vine şi îmi dă doi cleni mărişori. Îi mulţumesc. Nu încerc să îi dau bani pentru că l-aş supăra. Îi intind o sticlă de suc. Vin şi ceilalţi doi ,,barbari”. Le dau suc. Nu refuză.
-De ce nu trage peştele deloc azi, îi întreb sperând la un răspuns care să mă edifice asupra situaţiei?
Unul dintre ,,barbari” îmi răspunde încet gesticulând supărat:
-A venit din sat un nene care a aruncat momeală în ştiolbon şi peştele nu mai vrea să muşte. El vine şi pescuieşte aicea’ şi ca să nu ştie lumea că e loc bun dă momeală la peşti. Am văzut noi. Nu ştiu cum îl cheamă da’ stă în capu’ satului.
-Sunteţi siguri?
-Daaa, răspund ‘barbarii” într-un glas. Noi ne ducem la picioarele podului că acolo este umbreană.
-Ce este aia umbreană întreabă, Lucian.
-Mreană frate, ce să fie. Vin şi eu imediat că vreau să sar de pe pod.
-Chiar sari?
Ochii copiilor mă privesc cu un imens respect.
-Da,sar ca să dovedesc că ţin cu Dinamo.
Barbarii sunt împărţiţi: doi ţin cu Steaua şi numai unul cu Dinamo.
-Te filmăm cu telefonu’ dacă sari.
-Hihihi, râde Ioana.
Copiii zâmbesc şi la plecare scot limba la ea. Ioana le face din mână şi scoate şi ea limba.
Pluta undiţei mele se scufundă. Trag rapid şi scot un peştişor cât degetul mic al unei palme:
-Boiiiiiiiişteaaaaaaaanul, strig …
-Bravooooo, aud de undeva de la vreo sută de metri răspunsul ,,barbarilor” care se îndreaptă spre pod.
-Sunt campion. Acum am trei peşti.
-Care trei , se supără Lucian? Doi sunt cadou de la copii.
-Păi sunt ai mei. De ce nu vi i-au dat vouă?
-Puştanii sunt din Mălini. Te cunosc. Ai doar un peşte , boişteanul ăla schizoid.
-Ba am trei. Ioana tu câţi vezi?
-Trei, are dreptate.
-Gata, plecăm se supără Lucian.
-Lucică, nu te supăra. Ai auzit ca a aruncat cineva momeală.
-Tocmai de aia zic să plecăm.
S-a supărat. Nu o mai duc pe Ioana în braţe. Mergem fără să vorbim. Ajungem pe pod, iar sub el văd cum ,,barbarii” stau cu telefoanele gata pregătite pentru a filma saltul meu.
Ioana şi soţul ei au urcat în maşină. Nu mă cred că aş avea curaj să sar de la o asemenea înâlţime. Mă sui pe balustrada podului. Un tir încărcat cu cherestea opreşte, iar şoferul se dă jos şi mă încurajează. Două autoturisme cu numere de Belgia opresc, iar cei din maşină aplaudă. Desfac mâinile în cruce cum am văzut în clipurile cu cei care sar de la înălţime.
-Dinamoooooooooooooooooooo, strig spre uimirea lui Lucian care se dă jos din maşină impresionat la maximum
-Haidaaaaaaaaa, strigă ,,barbarii” de sub pod făcându-mi semne de sinceră simpatie.
Cerul coboară odată cu mine în apele Moldovei. Aud bucuria copiilor. Cred că am lăcrimat. Nu ştiu. . .

Din volumul ,,7,63 ” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 (Oraşul)

Cămaşa mea are mânecile lungi. Obicei ţărănesc, nu suport cămăşile cu mâneci scurte. E cald şi îmi suflec mânecile. Flavius râde de obiceiul meu. Mereu fac asta. Ana, soţia lui Flavius îţi dă aere de mare prinţesă. Nu suportă să aibă ceva fără etichetă de firmă, iar la terasă face un scandal monstru pentru că i se pare locul nu este igienizat suficient. Începe să îmi pară rău că am venit în Fălticeni astăzi. Mai bine rămâneam acasă, în Mălini. la răcoare, printre copacii care cântă, pisici jucăuşe şi flori vesele.
Flavius comandă bere. Ana strâmbă din nas când aude că vreau bere la halbă.
-Obicei ţopesc Eduard. Te cunoaşte lumea, ar trebui să fii mai cool. Vrei să apari prin ziare cu hălboiul de bere în mână?
-Da, aşa vreau. Şi cu cămaşa pătată de ciocolată caldă.
-Bleah, zău că eşti zăpăcit.
Un puşti blond cumpără înghetaţă de la dozator şi se aşază la o masă unde citeşte ziarul un bărbat îmbrăcat în costum alb. La celelate două mese beau băuturi răcoritoare fete cu picioare kilometrice şi talie de model.
-În primul rând tatăl lui Flavius e din Baia, iar tu, dragă Ana ai locuit până în clasa a noua în localitatea Dolhasca. Peste noapte aţi devenit metrosexuali, boemi şi alte drăcii. Mai terminaţi cu astea!
-Ne…Eu sunt născut la oraş, se supără Flavius.
-Mai toţi oamenii din Mălini sunt născuţi la oraş pentru că nu avem maternitate în sat.
-Hai, măi, că exagerezi deja!
Portţigaretul Anei este lung şi verde. Gesturile ei par studiate după cele ale divelor de la Hollywood. Fiecare fum este însoţit de grimase. Paharul de bere a rămas plin. Ştiu că Ana urăşte berea, dar se preface că participă bucuroasă alături de noi la această ieşire în oraş.
Flavius plăteşte şi mai cere un rând chiar şi pentru Ana care nu a băut deloc din berea ei. Chelnerul primeşte bacşişul şi mulţumeşte respectos:
-Mulţumesc coane’ Flavius.
Ana mă priveşte curioasă. Ar vrea să afle ce gândesc eu despre soţul ei. Sunt sigur de asta. Felul în care oamenii vorbesc cu Flavius se datorează situaţiei lui financiare ieşite din comun. Eu comunic cu el ca şi acum zece ani când l-am cunoscut şi asta cred că o deranjeză profund pe Ana.
-Ghiţăl sau ghiţâcî? Bun şî ghiţăl.
Bărbatul în alb vorbea la telefonul mobil. Puştiul blond s-a oprit din mâncat îngheşată. Fetele cu picioare lungi au rămas nemişcate privind albastru una către alta.
-O fatat greu sau o mers ghini? Mulţămesc lu’ Dumnezău cî îi sănătoasă şî vaca şî ghiţălu.
Fetele râd. Ana aprinde o nouă ţigară privind cu dispreţ la omul îmbrăcat în alb care s-a ridicat gata să plece. Chelnerul îi aduce restul: 5 bani. Omul îi ia, salută şi plecă.
-Ţăran, scrâşneşte Ana.
-Aşa şi?
-Nu ai auzit cum vorbea? Ghiţăl, ghiţâcî.
-Mirosea a ghiţăl şi el, râde Flavius.
Intrăm în cazino. Flavius se aşază la un aparat de pocker mecanic. Rămân la o masă cu Ana care spune chelnerului să ne aducă cockteiluri cu umbreluţă şi gust scârbos de fructe exotice. Aparatul lui Flavius adună milion după milion. Două perechi, dublează şi nimic. Trei şeptari, dublează şi iar nimic. Patru dame.
-Uite Eduardule: 4 ghiţâci.
-Foarte nostim, îi răspund eu supărat.
Dublează, tot nimic. Scoate alte milioane din buzunar, dar pierde. Nu are răbdare. Vine la masă uşor afectat şi aprinde una din ţigările Anei.
-Flavius, ai promis că nu mai fumezi, ţipă Ana cât poate de tare. Ai uitat ce a zis medicul?
-Du-te dreacu de paraşută, răspunde Flavius supărat. Lu’ măta să îi ceri să nu fumeze, imbecilo. Dispari dreacu acas’ şi nu mă urmări peste tot. Sunt sătul de tine până peste cap. Ana plecă după ce îl înjură în toate felurile. Chelnerii nu spun nimic, se prefac că nu aud.
-Eddy, hai să bem şi să uităm de prostimea asta, vrei?
-Nu mai stau. Mă duc să caut o maşină de ocazie.
Nu îl salut, nu mă salută. Afară într-o decapotabilă albă, Ana plânge.
-Faină maşină ai.
-Dă-o dracu de maşină. Flavius bea şi fumează şi doctorul i-a spus că se curăţă daca face asta.
-După ce moare să îmi dai telefon. Te ajut să îi cheltui averea.
-Răutăciosule.
-Ghiţâcî de oraş.
Ana înjură. Nu mă interesează ce spune. Lângă monumentul de pe strada ,,2 Grăniceri” aşteaptă maşinile de ocazie.
– Merji acas’ Eduard, mă întreabă un taximetrist? Hai cî amu plecăm . Am patru oameni.
-No hai ş-om meri, răspund aproape fericit.
În maşină, oamenii discută despre vreme, referendum şi preţul la harbuz. Nimeni nu îşi ascunde regionalismele într-o batistă de mătase. Şoferul aprinde o ţigară . Vrea să mă servească şi pe mine dar eu nu mai fumez de mult timp.

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 (Referendum)

La intrare în Mălini oprim pentru a vorbi cu un consătean care a tras căruţa pe dreapta. Îl întreb dacă poate să îmi vândă lemne de foc. Omul spune că îmi va aduce, dar în august pentru că acum e prins cu treburi. Calul mă prinde in joacă cu gura de tricou. Îl mângâi, el fornăie şi scutură din cap.
Temperaturile ridicate au atins şi zona asta a ţării. Culturile de cartofi nu sunt compromise, dar arată destul de rău la vedere: opărite, veştejite înainte de vreme. Terenurile cu iarbă unde altădată se cosea chiar şi de trei ori pe an sunt parcă arse de rugină, iar oamenii s-au mulţumit doar cu un singur cosit. Anul acesta este unul greu din toate punctele de vedere. Mai opreşte o căruţă din care coboară doi bărbaţi cu soţiile lor şi un copil.
Două maşini parchează în spatele căruţelor şi din ele coboară Corina( o tipă din Fălticeni căreia toată lumea îi spune Zambilica, jurnalistă amatoare la un ziar local) şi patru bărbaţi, doi de culoare. Unul dintre noii sosiţi filmează, iar Corina încearcă să intre într-un dialog cu noi.
-Care este pentru dumneavoastră semnificaţia zilei de astăzi şi ce aşteptări aveţi?
Omul care mi-a promis că îmi va aduce lemne o priveşte pe Corina lung, apoi pe mine.
-Apoi eu am fo’ la Băişăşti si videm di nişti tuburi pentru fântânî că am auzât cî i măi ieftin ca în Mălini. Da’ i păcălealî, tot scump i.
-Ce e scump?
-Tuburili.
Bărbaţii sunt din Anglia. Ghicesc asta după numerele de înmatriculare ale maşinilor şi după felul în care unul dintre ei se adresează Corinei.
-Domnule, eu nu am întrebat de tuburi ci de semnificaţia zilei.
Corina insistă sub privirile amuzate ale celorlalţi consăteni fascinaţi atât de camerele de luat vederi cât şi de culoarea pielii englezilor.
-Da’ matali şini ieşti, întreabă domol omul scărpinându-se pe piept?
-Domnii sunt din UK şi vor să afle cum aţi votat la referendum şi ce aşteptări aveţi.
-U chei?
-Anglia, nene. Oamenii sunt de la televiziune.
-Apoi aşe spuni. Eu am măi fo la teve cân’ am cântat la bucium cu ansamblu nost. Da undi mă dă, pi ci canal?
-Te anunţăm, dar te rog răspunde clar la întrebări.
-D’apoi cum nu. Întreabă.
Englezii vorbesc încet între ei, dar aud cum înjură şi o roagă pe Corina să contiunue.
-Cum aţi votat astăzi şi ce aşteptări aveţi.
-Da’ ci tre sî spun cum am votat. Asta i treaba me. Ci i cân merg la vot în uchei, spun la tăţî cum o votat?
-Este sondaj de opinie, domnule.
-Api fătucî sondaju să faşi acolo uni să voteazî nu la intrari în Mălini. Şi sondaju nu să dă la teve.
Omul cu lemnele nu e un fraier. Ştie ce înseamnă sondaj de opinie şi îşi cunoaşte drepturile. Corina rămâne fără replică. Omul care filmează focusează pe una dintre femei. Corina se îndreaptă spre grupul lor:
-Doamnă cum aţi votat astăzi şi ce aşteptări aveţi?
-Apoi noi nu ştim di aiestea. Io am fost dimineaţî şî gata.
-Bun. Şi cum aţi votat?
-Nu am votat cî la Mălini era referend cu da sau nu. La toamnî i votarea.
Corina mă priveşte urât. Ne ştim de la câteva petreceri unde nu o prea băga nimeni în seamă. De abia rezistă să nu înjure. Britanicii mă arată cu degetul şi o trimit să îşi încerce norocul şi cu mine.
-Vă rog să îmi spuneţi ce aşteptări aveţi de la referendumul de astăzi.
Omul cu camera de vederi îmi face semn că pot vorbi. Consătenii au aprins ţigări şi sunt sigur că abia aşteaptă să mă audă vorbind.
-Acum 2 luni, la ziua Patriciei am aflat că reporterul dumneavoastră are un semn de naştere pe burtă. S-a îmbătat şi s-a dezbracat de haine apoi a făcut baie în cadă împreună cu câinii invitaţilor. Dacă sunteţi atenţi puteţi observa că şi acum miroase după ea a câine ud.
-Ci fimee scârboasă, se miră una dintre consătence. Di asta vine cu bulanili goali în faţa barbaţîlor. Nesâmţâtă. . .
-La miezul nopţii am chemat salvarea pentru că doamna reporter amator a intrat în coma alcoolică, continui eu.
-Alcoolistî, se supără omul cu lemnele. Vai şî amar pi capu’ barbatului i !
-N-are bărbat.
-Nu-i di mirari.
Corina s-a aşezat jos pe şosea şi a început să plângă. Cameramanul a închis aparatul de filmat, dar nu înţelege ce se întâmplă.
– Da di ci faci fimeea asta baii cu cânii, întreabă consăteanul?
-Astea sunt aşteptările ei.
-Aşe. Api sî să ducă în uchei.
Corina plânge. Am inventat povestea despre baia cu câini, dar Corina merita o lecţie pentru că dispreţuieşte satul şi oamenii lui.
-No, api noi merjem acas, spune consăteanul meu. Zâua bună şi altădatî nu mai aduciţî pi fătuca asta cî puti a câni mort.
Oamenii pleacă. Râd şi mă îndepărtez de locul în care un sondaj de opinie este echivalent cu o lapidare. Oamenii din a doua căruţă trec veseli pe lângă mine şi mă salută de rămas bun cu căldură şi veselie.
-Sî ni trăieşti Eduard, ghini iei făcut la putoari.
-Doamne ajută, oameni buni.
-Doamni ajutî, Eduard.
Copilul din căruţă a scos un fluier şi încearcă să cânte. Potcoavele cailor scot scântei pe asfaltul fierbinte. Opresc şi pe podul Suhăi. Priveliştea este minunată. E bine să fii acasă. .

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( În singurătatea albastrului)

Oare câtă lume a strâns Dumnezeu dincolo de albastru? Mai sunt destui îngeri păzitori care să călăuzească sufletele celor plecaţi pe drumul veşniciei? Întrebările se lovesc de pereţii pictaţi ai bisericilor şi ricoşează în inimile copiilor rămaşi fără părinţi. Ochiul lui Dumnezeu veghează mormintele din Mălini. Pe crucea din fier a tatălui meu am scris cu litere strâmbe numele lui. Ar fi trebuit să rog pe cineva care se pricepe să scrie drept, cu litere semeţe, dar am considerat că tata nu m-ar fi iertat dacă aş fi făcut asta. Nu i-am schimbat crucea deşi mama spune mereu că restul lumii a comandat cruci din ciment, aşa cum e moda acum. Mormântul e acoperit cu flori roşii, albe, galbene. În jurul lui s-au adunat mormintele vecinilor, ale rudelor, ale celorlalţi săteni.
Ca să ajungi la cer trebuie să cobori în pământ. Acest paradox al durerii ne desparte pe unii de alţii. E greu să conştientizezi că fiinţele iubite odihnesc în pământ, dar sunt şi dincolo de albastru, printre stele şi îngeri. Nu e nimic metaforic în moarte, aşa cum nu este nimic revoltător în iubire. Atât moartea cât şi iubirea sunt taine despre care nu vom şti niciodată destul.
Mângâi crucea neagră şi de undeva din pomii din apropiere aud cântând porumbei sălbatici. Nu ştiu să lăcrimez. Nu am făcut asta nici la înmormântarea lui, acum 28 de ani. Lumânările se sting mereu din cauza vântului.
În cimitir, mai mulţi copii aleargă printre cruci. Singurătatea albastrului este identică cu singurătatea pământului. Trupul descompus al celor lipsiţi de lumină este la fel de singur ca îngerii din ceruri. Poate de aceea oamenii trăiesc doar atât cât să înveţe să iubească, iar paşii lor prin lume sunt şterşi pentru a face loc altor suflete rătăcitoare, altor destine enigmatice.
Oare câtă lume a strâns Dumnezeu dincolo de albastru? Singurătatea veşniciei apasă greu pe cei care acum nu mai pot să ridice praful zilelor săptămânii. În fiecare zi caruselul se învârte ameţitor şi din el cad copii, bătrâni, bărbaţi în floarea vârstei. Călătorii pleacă spre albastru însoţiţi de rugăciunile celor rămaşi în cealaltă singurătate. Acum 28 de ani, la 7 august a plecat şi tata. Cerul s-a închis cu o singură întrebare la care nimeni nu poate primi un răspuns.

Mălini, 7 august 2012
28 de ani de la moartea tatălui meu

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Terenul de sport)

Stăm rezemaţi de gardul şcolii:eu şi Peli. Clădirea nouă, construită din fonduri europene rânjeşte la noi. Cineva a avut ideea să ridice această megaconstrucţie în curtea şcolii. Noua clădire a înghiţit terenul de sport, atelierele şcolare, iarba din spatele porţilor de handbal.
-Mă’ Peli nu mă lasă inima să intru în drăcovenia asta de sală.
-Api dacî nu vrei nu intrăm. Ni urcăm în maşânî şî merjim la Făltişeni or la Suciava or la Wimbledon. Lua-i-ar dracu pi aiştia cu sala lor. Nu puteu sî o ridici în altă parti!
Peli e şi el supărat. Terenul de sport e locul unde generaţii de puştani ai Măliniului şi-au rupt în genunchi panatalonii de duminică .Aici am învăţat ce înseamnă tenis de câmp, handbal, baschet şi am jucat cele mai eroice meciuri de fotbal cum nu se vor mai disputa altele niciodată pe planeta asta. La poarta din dreapta înscriam primele goluri cu capul. Am sărbătorit cu biscuiţi vărsaţi şi suc galben cumpărat de la sifonăria din sat.
-Bre Peli, să ştii că eu nu o să pot intra niciodată în sala asta. Plus că mi se pare tare aiurea că trebuie să plătim taxă.
-Apă nu di bani i vorba cî nu-i scump.
-Ştiu, bre. Ştiu.
La mijlocul terenului de sport era trasat terenul pentru tenis de câmp. În fiecare an îl tuşam iar în spatele tuşei dinspre livezi scrisesem cu litere mari FORESTA FĂLTICENI. Echipa din Fălticeni era mândria noastră. După dizolvarea Forestei ,Mălinii a înscris în divizia judeţeană propria echipă de fotbal care se numeşte . . .Foresta Mălini. Nu ştiu dacă acest nume a fost dat de dorul sau în onoarea Forestei Fălticeni ( mi-ar place să cred că da). dar acum există o Foresta Mălini. Terenul de sport nu mai e. Îmi amintesc cât i-am muncit pe copiii surorii mele ca să înveţe tenis de câmp şi ce mare satisfacţie am avut când aceştia reuşeau să servească aşi sau să returneze mingi grele cu revere ucigătoare. Din păcate peste toate acestea, cineva a ridicat o clădire ultramodernă.
-Ziua bună, ne urează oamenii care vin de pe uliţa ce duce la biserica satului.
-Ziua bună, răspund încruntat.
Oamenii vin de la spovedit. Bătrânii sunt primii care se întorc acasă. Liniştea satului este acum una sfântă.
-Mai ţii minte ce meciuri jucam cu cei din Pâraie? Ce bătaie mai luam.
Ce e drept e drept: cei din satul Pâraie au câştigat de multe ori meciurile de fotbal jucate pe terenul şcolii. Frumuseţea era că aici pe terenul de ciment al copilăriei nu era nevoie de cineva care să ne supravegheze. Meciurile durau până se întuneca sau până auzeam vocea mamei care mă striga din livadă. Plecam spre casă sărind gardul. A treia livada era a mea.
-Merjem, mă întreabă Peli supărat?
Mă mai uit odată la clădirea sofisticată. Undeva în întunericul ei e fostul teren al şcolii. Aici am dat de băut când am împlinit 18 ani. Aici am jucat tenis de câmp cu rachete de lemn şi mingi uzate, fără păr. Aici am auzit cele mai haioase bancuri şi am învăţat cele mai teribile înjurături. Din păcate, locul acela la care am ţinut atât nu mai există. Nu pot călca în sala moderna de sport. Am mai încercat dar nu pot.
-Mergem. Aici nu pot intra.
-Api nici io nu pot, spune Peli. Parcî mă strănji la inimî.
-Şi pe mine tot aşa.
-No haida sî bem un suc ş-om vide ci-om faci.
Plecăm. Sunt trist şi cred că nu voi mai juca niciodată, nicăieri tenis de câmp. Arunc rachetele de tenis într-un colţ de cerdac şi dau drumul la radio. Din livada mea, monstruoasa construcţie din curtea şcolii se vede în toată splendoarea ei. Mă aşez pe o cioată de copac şi beau cu sete un suc ieftin acidulat. E cald şi sunt trist. Viaţa . .

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 (Harbuz amărui)

La vecinul meu de peste drum, un aparat de radio funcţionează continuu de vreo şase zile. Ziua nu prea deranjează pe nimeni, dar seara, tăcerea satului este alungată de emisiunile unui post de radio obscur. Volumul aparatului este dat la maximum. Din camera mea aud perfect ştirile, muzica banală, comercială, promovată contra cost şi reclamele la bere, sucuri şi telefoane mobile. Nu îmi fac prea multe griji pentru această situaţie neplăcută: radioul vecinului nu poate rezista prea mult în stare de funcţiune permanentă. Curând va face un scurtcircuit şi tăcerea va reveni. Aştept. . .
La poartă a oprit o maşină cu număr de Botoşani încărcată cu pepeni. Pe cei doi ,,negustori” i-am recunoscut imediat: anul trecut vindeau gogoşari şi ardei capia la un preţ uriaş, nemaivăzut prin părţile astea. Nesimţirea lor a atins cote maxime când au hotărât să accepte în schimbul produselor nu doar bani ci şi cartofi. Au hotărât ca pentru un kilogram de gogoşari, oamenii locului să aducă şapte de cartofi. Lumea s-a supărat, dar cei care nu au avut bani au acceptat acest troc nesimţit. Anul trecut, cartofii se vindeau cu 2,5 lei kilogramul dacă aveai norocul să ai cui să îi vinzi. Cei doi ,,oameni de afaceri” s-au întors cu trei camioane uriaşe şi au luat cartofii pe un preţ de nimic. Eu am cumpărat de la ei trei saci: doi de gogoşari şi unul de ardei. Plata am facut-o cu bani cash altfel ar fi trebuit ca pentru o sută de kilograme de gogoşari să dau la schimb şapte sute de kilograme de cartofi. După ce am desfăcut sacii am văzut că la mijlocul fiecărui sac erau mulţi ardei şi gogoşari stricaţi . Şi vecinii mei au păţit la fel. . .
Oamenii vin și se uită la preţ. Mulţi cumpără. Copiii cer părinţilor să le cumpere fructul dulce. Oamenii nu pot refuza. Preţul este de 1,5 lei pe kilogram, unul enorm având în vedere că în Fălticeni sau Suceava harbuzul se vinde la doar 0,5 lei kilogramul. După ’90, speculanţii au luat la pas satele din nord unde astfel de produse ajung greu, iar preţul este stabilit de ,,negustorii de ocazie”.
Am bănuiala că pepenii sunt luaţi de prin pieţele oraşelor la un preţ minim şi urmează să fie vânduţi la preţ triplu prin satele izolate ale Bucovinei.
-Hai la harbuuuuuz, strigă cel mai gras dintre ,,afacerişti”! Harbuuuuuuz dulce de la Dăbuleniiiiiiiii . . .
Cuvântul Dăbuleni face să râdă ostreţele gardurilor şi opreşte vântul în pletele copiilor care căscau gura la muntele de pepeni din camion.
-Văd că aveţi numere de Botoşani la maşină, le spun.
-Maşina e cumpărată din Botoşani, meştere îmi spune cel mai bătrân dintre ei.Da’ noi suntem din Dăbuleni. Avem şi certificat de producător.
-Poţi avea şi certificat de extraterestru. Şi ai venit tocmai din judeţul Constanţa, aici?
-Da, meştere. Noi mergem peste tot în ţară.
M-am lămurit: Dăbuleni nu este în judeţul Constanţa. Oamenii vin şi cumpără fără să se gândescă măcar o clipă că marfa ar putea fi alterată sau că preţul plătit este unul triplu. Cel mai tânăr dintre cei doi este îmbrăcat cu o salopetă galbenă şi poartă mănuşi asemănătoare palmarelor folosite la sudură. Cumpăr şi eu un harbuz. Mă aşez la banca de lemn din curte şi tai felii din el. Gustul harbuzului este amărui, iar culoare roşie a miezului este tivită pe margini cu un alb bolnăvicios. Nu se poate mânca.
-Harbuuuuuz dulce, strigă în drum cei doi agitându-se să vândă marfa.
Radioul vecinului s-a oprit. Nu se mai aud reclamele banale, nici muzica. Mă enervez şi mă duc supărat la camionul celor doi care tocmai se lăudau unei bătrâne cum au strâns miliarde de lei din comerţ.
-Muncim şi strângem. Suntem oameni cu frica lui Dumnezeu.
-I-a dă cel mai mare harbuz, cer eu.
-Acuma, meştere.
Cel îmbrăcat în salopetă îmi cântăreşte cu grijă un pepene uriaş.
-Şase kilograme. Vrei altul, meştere? Să caut altul mai mare.
Iau harbuzul şi bag în el cuţitul. Nu mă uit să văd cum e.
-Nu e bun. Vreau altul,spun eu aruncându-le harbuzul.
,,Negustorii” întră în panică. Unul dintre ei scoate un spray paralizant, iar cel aflat lângă mine are deja pregătit un cuţit.
-Aţi crezut că v-am uitat?. Voi aţi vândut marfă alterată anul trecut. Nu sunteţi producători. Sunteţi speculanţi.
-Asăi, spune şi bătrâna care dorea să cumpere harbuz. Pi aista cu salopetî ni-l aduc aminte cî m-o înşalat şî la cântar.
Oamenii au devenit dintr-o dată ostili celor doi. Fiecare îşi aduce aminte cât de ieftini au fost cartofii anul trecut şi ce scumpe produsele venite din sudul ţării. Cu un minim de efort oricine poate realiza că producătorii din Oltenia sau Dobrogea nu prea au cum să ajungă pe la noi, iar cei care ne vând produsele de sezon sunt nişte escroci. Omul cu cuţitul încearcă să se facă nevăzut. Îl prind în braţe şi îl lovesc cu capul de lada camionului. Scapă cuţitul apoi fuge disperat în cabină. Camionul pleacă în viteză. Negriciosul îmbrăcat în salopetă galbenă cade pe spate în ladă printre harbujii răscopţi .
-Bătu-i-ar Dumnezău cî nu li mai agiungi, mormăie bătrâna. Ghini le-i făcut ficior.
-Or vini i înapoi la toamnî, spune cineva. Ghini cî i ştim. Sî vinî dar. . .
Mă întorc în curte supărat. Am scăpat de speculanţi şi de muzica idioată redată de radioul vecinului. O victorie mică. E bine şi aşa.

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63