ordinul cavalerilor templieri

7,63 ( Oameni, animale de sacrificiu şi otrăvuri convenţionale)

Ceaţa de la ora şapte înnobilează tristeţea cu paşii grăbiţi ai sinucigaşilor. Umbrele ies din case pentru a respira durerea. Ziua de luni este şoapta răguşită a unui heruvim înainte de cădere. Luminile se sting pe griul tăcerii. Caut imagini vechi de-a lungul şoselei. Asfaltul geme. Albul iluziei trasează linia vieţii pe aleile parcurilor.
Coborâm din microbuz în faţa bisericii. Urcăm treptele cu indiferenţă şi plictis. Ocolim clădirea şi intrăm în cimitir.
-Pariezi şi tu, mă întreabă Costel?
-Nu, răspund eu amuzat. Am înţeles că pariurile încep de la o mie de euro. De unde naiba atâţia bani?
Cimitirul se populează cu oameni şi câini. Pe majoritatea oamenilor îi cunosc: sunt cei care mizau zilnic la casele de pariuri sume uriaşe. După un timp au realizat că, oricât ar paria, nu câştigă nimic, doar casele de pariuri se umplu de bani. Cineva a venit cu o idee ciudată: să parieze între ei şi astfel banii nu vor lua drumul celor care patronează pariurile legale. Au căutat şi o locaţie care să nu bată la ochi pentru un asemenea demers. Cimitirul a fost prima şi ultima propunere. Întâlnirile au loc lunea dimineaţa.
-Arbitrezi? întreabă un avocat mirosind a ţuică.
-Nu ştiu ce să spun. De ce aş face-o eu?
-Nu pariezi. Nu ai nici câini care participă. Eşti numai bun de arbitru.
-Pe bune?
-Sigur.
Omul îmi dă un baston cu electroşocuri şi pleacă în grupul celor care se pregătesc pentru a paria.
-La ce naiba e bun bastonul? întreb pe Costel care mănâncă brânzoaice uriaşe.
-Verifici dacă e moartă dihania. Dacă mişcă după ce îl atingi înseamnă că e viu.
-Pe cine să ating?
-Pe câini, cum pe cine.
Costel mânâncă lacom. Puloverul negru s-a umplut de pulbere fină de zahăr. Omul arată de parcă tocmai a tras pe nas o priză de cocaină şi este pe deplin fericit. Mă prefac că vreau să îl ating cu bastonul.
-Băă, ai grijă cu ăla, nu fii nebun, strigă contrariat Costel.
Pariorii vin către noi. Primii doi participanţi sunt doi câini comunitari de talie mare. Proprietarul câinelui alb este multimiliardar, cunoscut ca mare amator de lupte sângeroase şi femei asiatice. Câinele pe care pariază este de o hidoşenie aparte:
-Parcă este un metis rezultat din încrucişarea unui parlamentar cu un Saint Bernard muribund, glumesc eu. Ia, Costel, arbitrează tu. Mie îmi e milă.
Costel, vesel, ia bastonul şi dă noroc cu oamenii care deja au început să mizeze . Cel de-al doilea câine este negru, apatic, pare bolnav. Maestrul de ceremonii leagă câinii de două cruci din ciment şi aduce un cântar. Cineva îi aduce carne, iar omul taie hălci mari.
-250 de grame fiecare, vă rog verificaţi.
Oamenii sunt mulţumiţi. Pe fiecare halcă de carne este pulverizat un spray. Nu am idee la ce foloseşte.
-Câinele care moare primul pierde. Se verifică cu trei atingeri de baston. Dacă nu mişcă, a pierdut. Clar?
-Clar, răspund cei doi proprietari.
Pariorii încep să discute între ei. Mizele sunt uriaşe. Costel verifică cu aer tâmp crucile. Sunt puse bucăţile de carne în faţa câinilor, iar aceştia le înfulecă în câteva minute. Un timp nu se întâmplă nimic. Pariorii fumează. Costel se uită întrebător la maestrul de ceremonii care se preface a nu înţelege nimic. Dintr-o dată câinii încep să tremure. O salivă verzuie le curge din bot şi oamenii încep să strige încurajări sau blesteme. Câinele alb este primul care nu mai dă semne de viaţă. Costel îl atinge cu bastonul de trei ori. Câinele este mort. Oameni bucuroşi strâng în palme bancnote mototolite. Câinii morţi sunt luaţi şi transportaţi rapid în locuri îndepărtate. Mă mir şi mă gândesc cum, într-un oraş de provincie, câinii comunitari pot servi la înmulţirea banilor celor bogaţi.
Următorii participanţi sunt câini de talie mijlocie. Cred că ambii câini sunt din rasa pudel şi nu par câini abandonaţi ci mai degrabă furaţi de undeva. Unul dintre pudeli are la gât medalion de identificare aşa că sunt sigur că nu este un câine comunitar. Pariurile încep de la 2500 de euro. Maestrul de ceremonii strânge banii într-un coş de plastic. Pudelii nu rezistă nici trei minute. Costel îi atinge de trei ori cu bastonul şi unul dintre ei mişcă oarecum nefiresc din lăbuţe după atingere.
-Avem un câştigător, anunţă maestrul de ceremonii.
Participanţii se iau la harţă. Fiecare are părerea lui despre ultima scenă. Îi las să se certe şi plec trist. Cerul rămâne gri ca o chemare frântă pe buza prăpastiei. Respir adânc. Ziua de luni este şoapta răguşită a unui heruvim înainte de cădere. . .

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” – Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Iarnă şi canibalism apostolic )

Ninge. Fulgii se ascund sub pietre, în verdele tuiei sau se prefac în stropi de apă sfântă. Îngeri obosiţi acoperă mormintele proaspete cu urmele animalelor abandonate de stăpâni. Sunt la fel de trist ca Iisuşii prinşi în cătuşele sacrului de semnele încrucişate ale minciunii. Ninge. Obrajii îmi ard sub sărutul vitreg al iernii. Statuile martirilor plâng împreună cu păsările rămase fără cer. Se aud cuvintele Domnului rostite pe sărite de către oameni pătaţi cu vinul de împărtăşanie.
Ajung la Renate la ora când ea serveşte cea de-a patra cafea. După moartea Fridei, Renate a slăbit mult, a devenit sensibilă la orice gest sau vorbă şi mai ales a început să se îndoiască de fidelitatea prietenilor ei. O găsesc îmbrăcată sumar. Mă sărută pe obraz. O simt neliniştită şi tristă.
– Ce faci, Renate? Vrei să mergem să ne plimbăm prin parc? Sau hai să mergem pe malul iazului. Poate pescuim. Sau dacă vrei neapărat, te las să mă arunci în el.
Renate râde din toată inima. Sânii îi tremură şi observ amuzat că nu poartă sutien. Pleacă în bucătărie de unde se întoarce cu două căni pline cu ciocolată caldă.
-M-ai lăsa? Să te arunc în iaz, vreau să spun.
-Fireşte, Renate. Tu nu ai face asta pentru mine?
– Nuu, eu nu ştiu să înot.
-Chiar nu ştii, mă prefac eu deşi ştiam de ani de zile că Renate nu ştie să înoate.
-Nu ştiu, Eduardule… Nu ştiu.
Bem încet ciocolata caldă. Renate nu îşi acoperă sânii. Sorb lacom şi râd.
-Mi-e lene să iau un sutien, se scuză Renate.
-Lasă-l naibii, încurajez eu gestul exhibiţionisto-depresiv al Renatei.
-Bine, dacă spui tu.
Nu am răbdare să termin de băut ciocolata. Plec cu Renate pentru a explora dormitorul, patul imens şi vulcanul blond care tremură de dorinţă. Renate se treanformă într-un şarpe, iar eu sunt Laocoon. Şoaptele noastre opresc afluenţii tristeţii. Atingerile alungă întunericul. Renate arde. Exclamaţiile ei opresc nisipul clepsidrei. Clipa de fericire încercănează îngerii de pază. Suntem singuri şi fericiţi. Foarte singuri şi incredibil de fericiţi. Singuri …
-Am un vis care mă înspăimântă de ceva vreme, mărturiseşte Renate.
-O visezi pe Frida?
-Doamne, da.
-Nu e nimic anormal, e sora ta. Ai iubit-o şi o visezi.
Renate se strânge din nou lângă mine.
– O visez într-o cameră mare. Pare reanimarea sau morga, nu ştiu exact ce e. Ea stă goală pe o masă din acelea metalice. În jurul ei stau apostolii şi Iisus.
-De unde ştii că e Iisus?
-Ştiu eu. E chiar El.
-E un vis. Nu băga în seamă visele. Oricum este bine dacă Iisus e lângă sora ta.
-Filip începe o rugăciune din care nu reţin niciodată nimic apoi Iisus îi roagă pe apostoli să mănânce spunând că Frida este ,,trupul său”. Ştii . . .ca în rugăciune. . .
-Hmm!
-Simon Zilotul taie burta Fridei şi împarte celorlalţi din carnea ei. Iacob bea sânge din căuşul palmelor lui Isus. Eu ţip şi îi rog să nu îmi mănânce sora. Iuda Iscarioteanul mă loveşte în stomac cu picioarele. Simt durerea. Iacob spune că sunt curvă şi sora mea a plătit pentru asta. Şi iar mănâncă din Frida. Iisus îi taie capul şi îi soarbe ochii. Apoi râde, râde, râde. Încerc să mă salvez. Fac semnul crucii şi apostolii râd. Bartolomeu adună degetele Fridei apoi le ronţăie. Are o privire de nebun.
-Este doar un vis. Înţelege că este doar un vis.
Renate plânge. Mă îmbrac grăbit. Plânsul femeiei blonde nu poate opri ninsoarea. Deschid larg ferestrele dormitorului. Sirena unei maşini de salvare alungă întrebările zilei de luni. Ninge. Fulgii de nea îmi sărută pieptul, inima, pleoapele.
-Renate ! Vino, să vezi fulgii de nea !
Renate vine lângă mine goală şi plină de speranţe.
-A venit iarna, Eduard.
-Da, Renate.
Primesc sărutările iernii şi ale Renatei . Astăzi sunt cu adevărat împlinit.
Ninge. Îngerii şterg visele celor care nu au obosit să lupte cu veşnicia.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” – Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Plictiseală postelectorală)

Iarna aprinde candele sfinte pentru fiecare suflet rătăcit. Fântânile părăsite îşi primenesc izvoarele cu lacrimile îndrăgostiţilor. Animalele de pradă hoinăresc de la o tristeţe la alta. Sângele dimineţii spală ochii cerului. Ecoul viselor risipeşte inocenţa. . .
-Cu cine ai votat, întreabă Marga? Sper că de data asta ai fost la vot. Mereu cauţi motive pentru a nu participa la astfel de evenimente.Îţi aduc imediat o ciocolată caldă. Vin cât ai spune bum-bum.
Marga pleacă în bucătărie. Deschid televizorul şi urmăresc rezultatele parţiale ale votului parlamentar. Ukla, căţeluşa Margăi întră în sufragerie şi mă priveşte curioasă . Nu aş fi vrut să ajung în Suceava astăzi, dar am fost nevoit să cumpăr unele produse care nu există la vânzare în magazinele din Mălini. Poate că nu trebuia să o sun pe Marga, asta da. Acum este prea târziu : aştept să beau ciocolată caldă şi evit să mângâi pe Ukla care a început să mârâie.
-Uite, ciocolata, spune Marga. Cu cine ai votat, că doar nu este un secret?
-Eu am votat în colegiul numărul 5. La Mălini au fost alţi candidaţi, nu tot aceiaşi ca în municipiul Suceava.
-Da, dragă, alţii. Dar aparţin aceloraşi partide. Nu?
-Sigur. Am votat pe reprezentatul focilor pubere şi pe o doamnă care promitea că va sprijini emanciparea etnicilor ecuadorieni.
-Da’ ce, sunt ecuadorieni în Mălini?
-Nu sunt, dar ideea este bestială.
– Tu faci mişto de mine, Eduardule.
-Nuu. . .Hai nu te supăra. Se anunţă vremuri prospere în satul meu. Toţi ecuadorienii vor să emigreze şi să-mi devină consăteni .
Marga râde.Numele ei real este Marghioala dar îi este ruşine cu el, aşa că se foloseşte de un substitut relativ al acestuia. Ea este o femeie grasă, proaspăt vopsită roşcat ( nu o prinde culoarea deloc), are obraji albi, dolofani, mult lăsaţi, buze groase, rujate violent. Poartă ochelari cu lentile uriaşe, probabil a sfatuit-o cineva că o pereche de ochelari de tipul acesta ascunde faptul că este grăsuţă. Se îmbracă aproape numai în negru iar fotografiile îi surprind, în general, doar faţa. După ce s-a îngrăşat, Marga a devenit foarte rea cu lumea din jur. Orice aluzie la greutatea ei corporală declanşează seisme, iar atitudinea acesteia devine extrem de ostilă. Soţul ei lucrează undeva prin Africa şi trimite acasă suficienţi bani pentru ca Marga să îşi poată permite să consume dulciuri în cantităţi industriale. De ceva timp s-a împrietenit cu nişte tineri care au simţit că, dacă o laudă, pot obţine anumite avantaje: mese abundente la restaurante de lux, mici daruri şi chiar intervenţii la anumite nivele care să îi ajute într-o eventuală pseudocarieră.
-Povestea un tip agramat despre tine, că ai inventat tomberonul cu deschidere pe partea dreaptă, glumesc eu gata să primesc o scrumieră în cap.
-Unde ai auzit asta?
-La ştirile CNN. Te superi?
Marghioala-Marga nu se supără. Aduce o tavă plină cu dulciuri şi începe să înfulece de parcă apocalipsa urmează să aibă loc în câteva minute. Muşcă dintr-o savarină şi îi curge din gură o zeamă cleioasă. Ukla îi linge mâinile.
-Nu mă supăr, răspunde ea. Multă lume mă invidiază.
-Pentru ce, întreb eu sincer uimit?
Marga mormăie ceva despre idealuri, speranţe, căutări. Se apropie de mine şi îmi şopteşte fraze îndrăzneţe, vulgare chiar.
-Nu îmi placi, Marghioala, îi spun oarecum trist. Nu te supăra. Îmi pare bine că ne-am văzut dar acum plec.
-Nu mă cheamă Marghioala ci Marga.
-Dacă în cartea de identitate scrie Marghioala, aia eşti. Cum eşti strigată de paraziţii care trăiesc de pe urma ta sau de căţeluşă nu mă priveşte.
-Te rog nu pleca, încearcă ea un ultim asalt.
– Mai bine mă arunc pe fereastră, îi spun alergând către uşă. Paaa, miss Piggy !
-Nesimţitule, ţipă Marghioala în urma mea.
În faţa blocului, puştanii cartierului se bucură de prima ninsoare. Zâmbesc şi plec departe de blocul în care locuiesc o femeie grasă şi o căţeluşă care latră doar după ce primeşte mâncare specială.
Animalele de pradă caută locuri noi în care urletele lor pot fi confundate cu strigătele de ajutor. Ecoul viselor risipeşte inocenţa. .

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” – Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Prima zi din 2013 )

Prima zi a noului an îşi spală aripile în apele Suhăi, apoi sărută pădurile, copiii şi numele de pe crucile celor căzuţi pentru patrie. Mii de artificii dau de veste înaltului că oamenii se bucură . Milioane de paşi schimbă întunericul în mistice imagini calde. Milioane de cântece şi urări ridică în picioare Arhanghelii, iar veşnicia se cutremură la întoarcerea clepsidrei. Dumnezeu aprinde focuri vii în jurul altarelor părăsite. Animalele de pradă sfâşie culorile tăcerii. Se aud cum bat tobele, inimile. . .
Pe la ora unu şi treizeci de minute plec din Mălini. Ajung la petrecere după ora două, într-un bar din Fălticeni. Lumea a băut şampania, unii sunt deja foarte piliţi, iar femeile sunt fie foarte fericite, fie supărate. Mă aşez la masă cu Dinu, Rună, Petruţ şi doamnele care îi însoţesc. Soţia lui Petruţ mă invită la dans. Nu pot refuza, aşa că merg cu ea pe ringul de dans, iar Lidia mă muşcă de umăr.
-La mulţi ani, Eduard!
-La mulţi ani, Lidia! Ai dinţi buni, am verificat.
Petruţ bea cam mult. Îl văd cum bea direct din sticla de whisky sub privirile amuzate ale celorlalţi. Lidia mă muşcă din nou, de data asta de gât.
-O să ne vadă careva, îi spun la ureche. După aia va trebui să mă iau la bătaie cu soţul tău. Asta vrei?
-Da, ar fi marfă.
-Hai la masă, deja se uită după noi.
-Nu mă interesează. Hai să plecăm de aici. Hai să luăm o cameră la hotel. Vrei?
-Eşti beată, Lidia.
-Dacă vrei să mergem, anunţă-mă. Merg unde vrei.
Ne întoarcem la masă. Petruţ arată ca un personaj din desenele animate: a pierdut pe undeva papionul, e pătat de sos pe cămaşă şi e foarte beat.
-Măi, uite ce oameni s-au adunat aici, strigă Petruţ. Nevasta mea este o târfă. Recunoşti? Spune, Lidia, recunoşti?
-Eşti un cretin, replică Lidia.
-Recunoşti, aşa da. Nevasta lui Rună e şi ea târfă. Rună nu se supără că e prea prost. Rună, recunoşti? Hai zi, mă! recunoşti?
Rună priveşte în gol.
-Iar Dinu a închiriat o curvă pentru noaptea asta pentru că doamna lui nevastă târfă nu a vrut să vină cu el la petrecere. Recunoşti? Da?
-Damă de companie, corectează Dinu. Târfe sunt nevestele noastre. Nadia e o profi, e damă de companie.
Nadia este o femeie de o frumuseţe rară. Am auzit despre ea tot felul de poveşti, dar nu oricine poate să se bucure de trupul ei deoarece practică tarifuri îngrozitor de mari. Dinu este un soţ model, mă miră faptul că astăzi a venit la petrecere cu Nadia. Petruţ aduce două sticle de şampanie dar nu reuşeşte să desfacă niciuna. Se lasă păgubaş şi pleacă pe ringul de dans unde se mişcă haotic printre perechile obosite ale începutului de an.
-Cum de ai venit cu Nadia, întreb pe Dinu?
– S-a certat nevasta mea cu mine din cauza unei individe de pe internet.
-Cum naiba?
-O paraşută m-a întrebat care este contul nevestei mele. I l-am arătat deoarece spunea că au fost colege de liceu. A doua zi i-a trimis nevestei mele vreo douazeci de mesaje. Cică eu le trimisesem ei.
-Şi chiar i-ai trimis?
-Cum naiba să îi trimit? La avatar avea în loc de poză o locomotivă cu aburi. Cum să mă îndrăgostesc de o locomotivă?
Oamenii de la mesele din jur au lăsat orice preocupare şi ascultă povestea lui Dinu care nu vrea să recunoască că a trimis acele mesaje pe internet.
-Recunoaşte şi gata, îi propune Petruţ care s-a întors la masă fără sacou.
-Ce să recunosc? Avea poză cu o locomotivă şi numele Kakarenina Ta. Cum naiba să îi trimit mesaje de dragoste?
-Locomotivă, femeie, tot aia e. Recunoaşte şi gata. Eu în copilărie eram îndrăgostit de planeta Pluto. Târfe toate, recunoaşte şi gata!
-Petruţ, stai dracului la masă sau caută o navetă spaţială şi nu ne strica revelionul.
Nadia fumează plictisită. O invit la dans şi acceptă imediat. Mă priveşte provocator, simt cum mâna ei dreaptă explorează pieptul meu. Îi zâmbesc. Se strânge lângă mine. Nu ne vorbim, nu avem ce să ne spunem: eu sunt un invitat de ultimă oră, ea este o damă de companie care înlocuieşte soţia unui prieten supărat pe viaţă.
Ne întoarcem la masă.
-Am închiriat-o pe Nadia pentru trei zile şi trei nopţi, explică Dinu. Dacă nevasta mea este geloasă pe o locomotivă cu aburi să vedem ce va spune când o să afle ce bunăciune mi-a bucurat sufletul zilele astea.
-Măi, da’ cât costă o Nadia din asta, se interesează Petruţ? Vreau şi eu una.
-Las’ că nu ai bani tu de asemenea marfă. Dacă vrei altă femeie caut-o pe Kakarenina, că tot spui tu că nu contează dacă este femeie, locomotivă sau planetă.
-Zi frate, cât costă o Nadia!
-Eh, lasă!
Lidia plânge încet. Rimelul i se scurge pe faţă, iar tristeţea ei cuprinde parcă întreg barul. Un bărbat foarte solid aruncă într-un chelner cu telefonul mobil. Patronul localului aduce două stripteuze care se unduiesc printre mese. Necunoscuţi mă felicită şi îmi urează ,,la mulţi ani”. Le răspund bucuros şi beau cu gândul la conturile virtuale care trimit pe bărbaţi în braţele damelor de companie. Petruţ s-a urcat pe o masă şi dansează. În jurul lui s-au adunat zeci de femei care bat din palme.
-Trăiască Kakareninaaaa, strigă Petruţ continuând să danseze.
Lidia plânge. Dinu îmi şopteşte la ureche că ar fi bine să plec cu Lidia deoarece Petruţ se va îmbăta crunt, apoi va chema un taxi şi va pleca singur acasă.
-De unde naiba taxi la ora asta, întreb eu contrariat?
-El găseşte. Te asigur.
Mă strecor printre oameni care dansează, mese încărcate cu băuturi tulburi şi chemări de un erotism exagerat. Lidia mă ajunge din urmă şi mă sărută pătimaş.
-Kakareninaaaa, se aude vocea de beţiv a lui Petruţ .
Alerg alături de o femeie frumoasă pe aleile unui oraş asediat de mascaţi, beţivi şi târfe. Ne ascundem de lume în paradisul unei camere, iar spre prânz ne vom despărţi cu privirea în pământ, şi cel puţin unul dintre noi va fi cu adevărat nefericit.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63”- Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Politica de bufet şi alberienii )

Sunt trist. Voci baritonale înfig semne de întrebare sub pleoapele amantelor aflate în sevraj. Jucăriile cu ochi albaştri numără banii şi zâmbesc icoanelor de pe noptieră. Fumul de ţigară se strecoară dincolo de labirint ca un steag al unei armate căzute la datorie. Sunt trist.Foarte trist.
Ajung în autogara din Fălticeni în jurul orei cinci. Sunt împreună cu o persoană care vrea să trimită un pachet la Bucureşti. Aşteptăm autocarul care vine dinspre Suceava. Nu am răbdare să aştept în maşina celui cu care am venit şi întru în restaurantul cu program nonstop din incinta autogării. În local, trei oameni comentează cu voce tare ultimile ştiri. Încerc să intru la toaletă dar uşa este încuiată.
-Fără consumaţie, nu intraţi.
Barmanul este înalt, mustăcios şi burtos. Îl cunosc: e fan Fiorentina Florenţa, se crede cunoscător în ale politicii şi îi place să se bată cu beţivii.
-Bine, răspund eu. Cumpăr un suc.
-Nu ajunge. Trebuie să consumaţi de minim cinci lei.
-Două sucuri.
-Tot e prea puţin.
-Trei sucuri atunci.
Cei doi clienţi mă privesc ciudat. Ambii sunt foarte în vârstă. Mâinile bătrânilor tremură pe sticla murdară a paharelor de vodcă. Pachetul cu ţigări netimbrate stă şi el pe masă ca un trofeu ce nu poate lipsi la prima oră a dimineţii.
Primesc cheia. Bâtrânii reiau discuţia cu patos exagerat. La revenire, barmanul îmi pune în faţă trei pahare cu suc alb, probabil de lămâie. Iau paharele şi mă aşez la o masă sub privirile consternate ale bătrânilor.
-Sucari nu am mai văzut până acum, spune unul dintre cei doi, care răspundea la numele de Ticu. Cum poţi domle’ să bei atâta suc, aşa de dimineaţă?
-Ha,ha, ha!, râde şi Marin, al doilea bătrân.
-Lasă omul în pace!, se răsteşte barmanul. A plătit, are dreptul să consume. Ce voi credeţi că pe lumea asta sunt numai iubitori de rachiu şi vodcă? Mai bine, băgaţi la cap ce vă spun eu: preşedintele nostru e ăl mai tare dintre toţi. Aţi văzut că aduce acasă morţii din Africa?
-Mare brânză!, răspunde Marin. Aduce acasă doi morţi. Ce e aşa de ieşit din comun? Că doar nu îi aduce pe mătură ca Samanta.
-Măi tataie, îi aduce din Africa. Tu ai idee cum e în Alberia?
-Ce e aia Alberia?, întreabă Ticu.
-Alberia, măi. Alberia e ţara unde au murit eroii noştri.
-Nu am auzit de aşa o ţară, spune Marin. Şi de ce mă rog frumos sunt ăştia eroi? Cu cine au luptat ei de tam-nesam au devenit eroi? Ce au luptat ca mine la Cotul Donului?
-Unde dracu’ ai fost tu la Cotu Donului, se enervează barmanul. Nu ai mai mult de şaptezeci de ani.
-Ba am fost.
-Ia dă buletinul încoace să văd ce vârstă ai.
-Da’ ce trebuie să îţi dau eu ţie raportul? Da’ cine eşti tu? Am luptat şi gata.
-Tataie, nu ai mai mult de şaptezeci de ani. Ai luptat la Cotul Somnului, nu la Cotul Donului.
-Ba am luptat cu ruşii. Aveau turbane pe cap,cingători cu explozibil şi ne urau că noi eram creştini, iar ei se rugau la unu’ Budha.
-Ha,ha,ha, răde Ticu. Marinică a băut prea mult şi a încurcat războaiele.
-Tataie, eşti debil rău!, se supără barmanul. Matale ori faci mişto de mine ori eşti numai bun de Socola.
Termin primul pahar de suc. Cei doi bătrâni ciocnesc cu mine, iar Marin mă întreabă dacă poate să îmi facă cinste cu ceva de băut. Dau din cap că nu. Oamenii sunt nostimi deşi povestea cu ruşii care credeau în Budha m-a amuzat peste măsură. Barmanul revine cu povestea din Algeria, Alberia cum spune el cu voce apăsată.
-Da’ de ce sunt eroi? Ce şoferii care mor în accidente sunt eroi?, întreabă Marin. Plus că ei în Africa nu făceau nici o treabă. Îi punea pe negri să facă tot şi la sfârşitul zilei le dădeau ceva de mâncare. Dacă vreun african nu rezista, românii îl luau şi îl ardeau.
-Unde îl ardeau tataie?, întreabă barmanul oripilat.
-Ca pe Sergiu, la coafor.
-La crematoriu, vrei să zici.
-Aşa bre, mai dă o sută de vodcă.
-Măi tataie, ce dracovenii spui!
Barmanul îi aduce lui Marin un alt pahar de vodcă. Ticu cere şi el alt pahar şi îşi aprinde o ţigară. Marin oftează.
-Românii ăştia sunt eroi, spune barmanul.Ăştia au făcut ceva pentru ţară. Sunt ca Manole de care a auzit toată planeta.
-Care Manole, întreabă curios Ticu.
Mărturisesc că nici eu nu am habar de care Manole vorbeşte barmanul. Presupun că este vorba de un sportiv sau de un manelist.
-Manole, tataie. Meşterul care a sărit de pe biserică.
-Ala este un banc, replică Ticu. Nu e adevărat Manole,ăsta.
-Ba e adevărat. Nepoţii mei au în cartea de istorie treaba asta.
-Fugi de aici. Să îmi arăţi şi mie în cartea de istorie pe Manole. Nu există aşa ceva.
Oamenii râd.
-Deci, preşedintele e un om mare. Aduce românii acasă. Nimeni nu poate face oameni, numai Dumnezeu.
-Eu pot. Am doi copii, spune Marin.
-Lasă bre, că i-a făcut nevasta ta, râde Ticu. Tu erai la Cotul Donului.
Veselia oamenilor care la prima oră a dimineţii primesc botezul alcoolului m-a binedispus. Ies afară printre umbre şi chemări neînţelese. Autocarul de Bucureşti soseşte în autogară. Lumea se strânge în jurul lui. Privesc după cei care pleacă înspre capitală. O fată blondă aflată înăuntrul autocarului îmi face semn cu mâna. Nu o cunosc. Îi răspund. Ne zâmbim. Autocarul pleacă prin aburii unei dimineţi care agonizează în paharele de vodcă ale unor bătrâni.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” – Editura Eikon

cop 7,63

7,63 (Jeepul, Gunilla şi femeile)

Ninge. Parcurile îmbătrânesc. Orologiile ascund umbrele sinucigaşilor. Prostituatele adorm cu capul pe mesele de biliard. O maşină de pompieri rămâne în pană de benzină. Cineva a uitat deschis un aparat de radio. Muribunzii aflaţi în comă visează că sunt iubiţi de femeile celebre de pe copertele revistelor pentru adulţi. Dumnezeu scrâşneşte din dinţi. Miroase a ceai dietetic şi a trădare cosmetizată.
După cinci ani de zile, Vasile s-a întors în România. Şi-a cumpărat o vilă uriaşă la marginea oraşului Suceava . M-a sunat şi am hotărât că am putea să ne întâlnim. Eram curios să îl revăd. Mi-a spus că se căsătorise cu o femeie superbă, inteligentă şi foarte bogată. Vasile era un idiot notoriu, aşa că nu am crezut mare lucru din ce îmi spunea la telefon.
Poarta casei lui Vasile are o înălţime mai mare de doi metri. La fel şi gardul. Nu se vede nimic , nici prin gard, nici prin poartă. Poarta pare încuiată. Mă gândesc un pic apoi escaladez poarta după ce în prealabil arunc dincolo de ea buchetul de flori cumpărat pentru soţia lui . Ajung la uşă dar nu găsesc nici un buton sau orice altceva care să poată fi folosit pentru a înştiinţa pe cei din casă de sosirea mea. Bat la uşă. Cred că uşa este foarte groasă. Nimeni nu aude bătăile mele. Deschid şi intru fără a mai aştepta să fiu invitat. Casa este cu adevărat uriaşă. Un hol mă duce într-o sufragerie care ar putea găzdui lejer un meci de baschet.
-Avem câteva ferme unde creştem găini. În România putem face acelaşi lucru. Creştem rasele: Brahma, Moţată olandeză, Wyandotte şi Conchinchina galben.
O doamnă care seamănă foarte mult cu actriţa Draga Olteanu mi se adresează folosind un accent ciudat:
-Michael crede că ne vom tripla profitul în 2013. Eu îl cred pe el. Janice spune altceva. Eu cred tot ce spune Michael.
-Care Michael, întreb eu convins că am nimerit la o adresă greşită?
-Michael, soţul meu.
Din profil, doamna grasă seamănă cu o balenă aflată în gestaţie. Presupun că are peste şaizeci şi cinci de ani. Sunt tot mai sigur că am greşit adresa ori Vasile şi-a bătut joc de mine şi m-a trimis la casa unei doamne care creşte găini.
-Îmi cer scuze. Mă bucur că v-am cunoscut, dar acum va trebui să plec. Îi întind florile. Doamna grasă le ia apoi mă invită să iau loc pe unul din fotoliile roşii din jurul ei.
-Mulţumesc. Nu pot rămâne. Am trecut doar să vă prezint omagile mele.
-Noi creştem păsări. Michael spune că în România ne putem tripla profitul.
-Am înţeles! Felicitări! Salutări lui Michae!. Eu trebuie să plec.
Mă retrag încet către uşă, înjurând în gând găinile, profiturile triplate şi porţile încuiate ostentativ.
-Uăăă, unde pleci bre, aud o voce de bărbat ?
A apărut de undeva, din labirintul casei, Vasile. Nu mai arată ca acum cinci ani; este foarte gras, are inele pe fiecare deget, inclusiv pe degetele mari, şi poartă ochelari negri demodaţi, ca în filmul ,,Naşul”.
-Da’ unde plecai, frăţie?, întreabă el vesel . Treci înapoi să te văd mai bine.
Ne strângem mâinile. Nu mă uit insistent la el.
-Soţia mea, Gunilla!, spune el arătând către doamna grasă care tocmai îmi explicase despre afacerile cu găini ale familiei.
-Gunilla? Încântat!
-A fost soţia patronului meu. Am lucrat la fermele lor. A murit acum un an şi ne-am îndrăgostit. Acum tot ce avea el este al meu. Îi port hainele, mă culc în patul lui, îi cheltuiesc banii:
Gunilla încuviinţează din cap şi trimite bezele lui Vasile. Cred că între ei este o diferenţă de minim treizeci de ani şi patruzeci de kilograme.
– Noi avem tot felul de soiuri de găini, repetă Gunilla. Avem Brahma, Moţată olandeză, Wyandotte şi Conchinchina galben. Mie îmi plac cele din rasa Brahma foarte mult. Seamănă cu o verişoară de-a mea care a murit într-un naufragiu, lângă Insulele Tristan da Cunha.
-Şi, Michael cine e, întreb eu?
-Aşa îmi spune soţia mea. În limba sudită, lui Vasile i se spune Michael.
-Cum adică sudită?
-Gunilla e din Suedia. În Suedia se vorbeşte sudita. Nu pricepi?
-Sudita, aha.
Vasile nu s-a schimbat prea mult în ceea ce priveşte inteligenţa. A devenit bogat deoarece a avut norocul de a intra în graţiile unei femei la fel de idioate ca şi el. O servitoare cu fusta de o palmă ne aduce băuturi şi gustări. O alta intră cu cafele, sucuri naturale şi narghilele. Gorila, pardon!, Gunilla a trecut la narghilea, nu înainte de a îmi adresa câteva cuvinte:
-Vrem să facem afaceri şi în România. Vom avea câteva ferme de găini. Creştem rasele: Brahma, Moţată olandeză, Wyandotte şi Conchinchina galben.
-Hahaha!, râde Vasile. Gunilla se pricepe bine la afaceri.Îţi plac servitoarele? Am patru, toate basarabence.
-Sunt foarte faine. Au peste optsprezece ani?
-Da’ de unde să ştiu eu? Mi le-a adus un prieten din Chişinău.E tare bine în România. O să fac o groază de afaceri.
-Cu găini?
-Cu găini, cu ce o fi. Văd eu.
Beau Martini alb amestecat cu gheaţă. Vasile bea vodcă cu suc de roşii. Nu şi-a schimbat obiceiurile, a rămas la fel de barbar. Gunilla ameţeşte şi se lasă pe spate. Din gură îi curge salivă amestecată cu şampanie franţuzească.
-Eduard, răspunde-mi sincer ceva!, mă roagă Vasile.
-Cum să nu, spune!
-Ai văzut cum arată un milion de euro? Ai atins vreodată aşa ceva?
-Am atins pe dracu! Am văzut la televizor.
-Hai cu mine frăţie!, mă îndeamnă Vasile ameţit de alcool.
Intrăm într-o încăpere antifonată, fără ferestre, având ca singur accesoriu un dulap de bucătărie. Vasile deschide dulapul şi mă invită să privesc.
-Două milione de coco, nu unul! Ai rămas mut? Mi-a rămas toată averea răposatului. De fapt a rămas Gunillei, da’ nu conteză. Ştii ce o să fac cu ei?
-Nu. Ce o să faci cu ei?
-O să îi cheltui pe curve. Pe toţi. O să păstrez câteva sute de mii pentru afaceri şi întreţinerea casei. Ceilalţi vor fi cheltuiţi. De mic am vrut să ajung cineva, adică să am jeep, vilă şi femei. Visul meu s-a împlinit.
Mă uit la banii din dulap. Cu ei s-ar putea tipări mii de cărţi, s-ar putea salva vieţi omeneşti sau s-ar putea hrăni mii de oameni înfometaţi.
Ne întoarcem în sufregerie. Gunilla şi-a injectat ceva în venă apoi a făcut pe ea. Fetele basarabence o schimbă de haine cu mare atenţie. Vasile râde.
-O să plec, spun trist. Îmi pare rău că nu îmi pot lua rămas bun de la soţia ta.
-Să mai treci pe la noi!, mă îndeamnă Vasile în timp ce mângâie fundul unei servitoare.
-La revedere, Michael!, îi urez, salutându-l, ironic.
-La revedere, poetule!, mă salută el,cu ochii în decolteul tinerei.
Ninge.Abia acum văd consecinţa escaladării porţii. Îmi curge sânge de la încheietura mâinii stângi. Albul zăpezii mulţumeşte pentru florile dăruite de mine unui anotimp nemilos. Cobor în tristeţe alături de cei rătăciţi. Vântul îmi binecuvântează rănile şi cicatricile. .

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” – Editura Eikon

cop 7,63