MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 15

Eduard Dorneanu Literatură Editura Eikon, Eduard Dorneanu, MĂLINI, MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 15, ordinul cavalerilor templieri 0 Comments

Plouă. Şoapte şi imagini fracturate îmi alungă visele. Nesomn. Dimineaţa ridică ruguri din lemn ud şi frunze moarte. Porumbeii sălbatici se ascund în labirint, sub aripile umbrelor. Lacrimile se divid necontenit. Din pământ se aud chemările orfanilor. Plouă. Vrăjitori apatici deschid morminte goale. Îmi spăl pleoapele cu rouă sfinţită de tălpile Domnului. Privesc cum pomii primesc rădăcini noi. Îngerii trec tăcuţi printre ei. Nu se aude durerea, tristeţea. Îngerii nu calcă peste frunzele vestejite. Niciodată.
Bate cineva la uşă. E Marinuş Zamfirache.
– Mă ajuţi să urc maşina de spălat?
– Unde să o urci? întreb amuzat.
– În maşină. O duc la Fălticeni, la reparat. Nu ştiu ce dracu’ are.
Zâmbesc. Soţia lui mi-a spus că Marinuş a dezmembrat maşina de spălat şi apoi nu a mai ştiut să pună la loc toate piesele. Acum maşina de spălat nu mai funcţionează. Nu îi spun nimic. Nu are sens să îl necăjesc. Intrăm în casa lui, uriaşă pe lângă a mea. Maşina de spălat este grea, dar ne descurcăm.
– O să cheltui vreo sută de lei cu aventura asta, încerc eu să sparg tăcerea.
– Ce o sută de lei, se revoltă Marinuş. Numai drumul de la Mălini la Fălticeni, ziua pierdută, benzina. Asta e.
– Da’ unde o repari? La atelierul de lângă piaţă?
– Nu, la cineva care stă la ieşire din Fălticeni, pe drumul spre Dolhasca.
– Investiţie, într-adevăr.
Când aud cuvântul investiţie nu pot să nu mă gândesc la bursă şi la acţiunile primite în anii ’90. Am ales Oltchim. Acţiunile se vindeau ca pâinea caldă, pe bursă. Era semn că am ales bine. Totuşi, am aşteptat un an. Doream să iau dividende. Într-o toamnă au venit şi dividendele: cinci mii de lei. Cu banii obţinuţi mi-am cumpărat un stilou ordinar care nu a funcţionat decât vreo câteva ore. Apoi s-a înfundat şi stricat a rămas.
– Ce de bani am primit din dividende!, a râs mama de mine. Şi cei din Coreea de Nord primesc mai mult.
– Ăia nu primesc dividende, am replicat supărat.
– Normal, a răspuns mama. Le e ruşine.
M-am apucat să citesc despre tranzacţii. Devoram paginile cu profil economic din ,,Adevărul’’ ,,,România Liberă’’ ,,,Libertatea’’, etc. Ştiam toate preţurile de pe bursă. Începusem să intuiesc când şi cu cât cresc acţiunile unor anumite societăţi comerciale. Acţiunile Oltchim se vindeau foarte bine: ar fi trebuit ca eu să obţin cam un milion jumătate pe acţiunile mele. Mama, evident la fel. Trei milioane nu era o sumă mare, la acea vreme, dar tot puteai înţelege ceva din acei bani. Existau trei modalităţi de a vinde acţiunile: două nu prea legale şi una legală la bursă, prin intermediul unor brokeri angajaţi de unele societăţi de brokeraj apărute peste noapte şi de care nu auzise nimeni până atunci. Cele două căi ,,uşor’’ ilegale erau următoarele: vânzarea acţiunilor la piaţă, unor ţigani sau bişniţari pe un preţ mic sau vânzarea acţiunilor unor ,,oameni de afaceri’’ care garantau preţ maxim la mica publicitate. Cu ţiganii şi bişniţarii nu aveam chef să tratez. Am ales să vorbesc la telefon cu o persoană care cumpăra acţiuni. Anunţul era din ,,Evenimentul zilei’’. Sun.
– Bună ziua!, spun eu. În legătură cu anunţul. Am acţiuni la Oltchim.
– Dar de unde sunteţi?, întreabă ,,omul de afaceri’’.
– Din Coasta de aramă. Eu am acţiuni. Vreţi să cumpăraţi sau îmi testaţi nivelul de şmecherie? Cumpăraţi sau nu?
– Cumpăr, la Oltchim cumpăr.
– Aşa, bun. Am acţiunile mamei şi ale mele. Cât îmi oferiţi pe ele?
– Patru sute de mii pe amândouă. E preţ bun şi ţi le cumpăr cum ajungi în Bucureşti.
– Păi, la televizor şi în ziare scrie că se vând cu un milion şi ceva per cupon.
– Ăia mint, prietene. Mint ca să ţină preţul sus. Un cupon la Oltchim e două sute de mii.
– Nu pot să cred!
– Întreabă pe oricine!
I-am închis telefonul. Am sunat şi pe alţii. Nimeni nu dădea un leu peste două sute de mii de cupon. Oamenii din sat au început să vândă la preţuri modeste. Eu nu am cedat. Până la urmă am ales să mă adresez şi unui broker autorizat. Evident, în Mălini nu existau brokeri. Am plecat împreună cu mama, la Fălticeni. Singura firmă de brokeraj din oraş nu avea un sediu ci închiriase un spaţiu, undeva în incinta oficiului poştal de pe strada Doi Grăniceri, la ieşirea din oraş. Acelui oficiu poştal lumea îi spune ,,Poşta Mică’’ şi este situat în apropierea restaurantului ,,Stânişoara’’, peste drum de staţia de autobuz. Mama a fost reticentă. Credea că vom fi înşelaţi şi nu vom primi nici măcar două sute de mii, cât promisese la telefon intermediarul din Bucureşti.
Am intrat în Poşta Mică, într-o zi friguroasă de joi. Nu era nici un client. Două doamne în halate albastru deschis vorbeau despre murături.
– Eu nu pun gogoşari, a spus cea mai în vârstă dintre doamne. Al meu are probleme cu stomacul. Ţine regim. Nu îi prieşte. Dar în schimb dau o grămadă de bani pe miere de albine. Avem o mulţime de borcane în cămară. Miere de salcâm, de flori de câmp, miere de primăvară, miere de toamnă. Nu se poate să nu ai miere în casă. E medicament curat. Dacă pui într-un pahar de ţuică naturală o lingură de miere e ca şi cum ai fi făcut injecţie cu vitamine. Cu toate vitaminele.
Cealaltă doamnă e tânără şi fălcoasă. Poartă ochelari cu dioptrii mari şi suge capătul unui pix galben.
– Şi de unde cumperi mierea? Ai pe cineva?
– Da. Am un cumătru care aduce miere tocmai din zona Brăilei. E miere curată. Are şi ceară. Şi faguri dacă vrei. Îţi dau numărul de telefon.
Ne aşezăm pe o bancă de lemn lăcuit şi aşteptăm ca doamnele să termine discuţia despre mierea din Brăila. Aş putea jura că doamna mai în vârstă a lucrat la un aprozar, undeva pe strada Maior Ioan. Oricum, mi s-a părut imposibil ca una dintre cele două doamne să fie broker.
– Nu vă supăraţi, se adresează supărată doamna fălcoasă. Doriţi ceva? Că văd că nu spuneţi nimic.
– Aş vrea un borcan de miere de Brăila şi opt sute de grame de biscuiţi mov. Aveţi?
– Ce miere,? domle’. Aici e instituţie serioasă. Nu vindem miere şi dulciuri.
– Mă mulţumesc cu un broker. Aştept unul, poate apare.
– Eu sunt broker, răspunde doamna mai în vârstă, cu surâs de aprozaristă respectabilă. Vin imediat să vă consiliez.
Şoptesc mamei.
– Eu zic să o tăiem de aici. Tanti asta vindea castraveţi şi barabule luna trecută. Cum naiba a ajuns broker peste noapte?
– Stai măi!, să vedem. Nu te mai da aşa deştept! Ai răbdare!
Doamna broker s-a întors cu un catalog şi câteva formulare, bătute la maşină. Se uită la buletinele noastre de identitate şi spune bucuroasă.
– Sunteţi din Mălini. Ce loc frumos. Acolo s-a născut Mihai Eminescu.
– Ba, Nicolae Labiş, se supără mama.
– A, da. Labiş, scuze!
Mama devine brusc tensionată. Ne dăm seama că doamna din faţa noastră nu are habar de tranzacţionări, acţiuni, bursă. Erau anii’90. Nimeni nu avea de unde să angajeze în orăşelele mici brokeri adevăraţi.
– Doamnă, aţi lucrat la aprozarul de pe strada Maior Ioan? Sau aveţi o soră geamănă?
Brokeriţa nu răspunde. Ne dă să completăm formularele.
– La ce societate aveţi acţiunile?
– La Oltchim, răspund rece şi fără vlagă.
– La rubrica, preţ minim puneţi o mie de lei pentru o acţiune. Oricum, nu contează.
– Ba nu pun aşa. Jucătorii la bursă se pot înţelege şi cumpără într-o zi la preţ minim tot ce este la vânzare.
– Făceţi cum vă spun că eu ştiu!
– De unde ştiţi dacă nu aveţi studii de specialitate? La aprozar nu aţi lucrat cu aşa ceva. Eu vreau să obţin o sumă de bani din care să înţeleg ceva.
Completez şi formularul mamei.
– Oltchim nu este competitivă pe piaţă, ne informează aprozarista. broker. Veniţi peste vreo două săptămâni, dar sunt mici şansele să vindeţi. Şi asta pentru că domnul a pus un preţ prea mare la preţul minim.
Plecăm direct la autostop, peste drum, în staţia de autobuz.
– Mamă, să ştii că doamna asta nu se pricepe la nimic. E aprozaristă.
– Numai tu puteai să găseşti o asemenea societate care să se ocupe de interesele noastre. Treaba ta!
– Mda, asta cam aşa e!
Marţi dimineaţă încasam banii. Două milioane opt sute de mii de om. Cinci milioane şase sute în total. Aprozarista ne privea de parcă am fi fost extraterestri. Nu era o sumă mare, dar era de departe cea mai bună tranzacţie făcută de ea.
– V-am spus eu că se vând bine acţiunile, minte cu neruşinare aprozarista convertită.
Mama îi lasă o atenţie în bani. Femeia ne mulţumeşte cu gura căscată.
– La revedere! Să nu uitaţi să cumpăraţi miere din Albania!
– La revedere!, spune ea. Din Brăila.
– Aşa. Săru’ mâna!
Împing maşina de spălat care până la urmă încape în portbagaj. Marinuş mulţumeşte şi urcă în maşină. Pleacă supărat către un oraş unde se pot repara tot felul de aparate, dar niciodată minţile oamenilor. Lisa, căţeluşa cu limba albastră aleargă câţiva metri după maşină, apoi se întoarce la cei cinci pui ai ei din coteţ.
Plouă. Şoapte şi imagini fracturate îmi mutilează speranţele. Vrăjitori apatici deschid morminte goale. Îngerii nu calcă pe frunzele vestejite. Niciodată.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,MĂLINI”-Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 14

Eduard Dorneanu Literatură Editura Eikon, Eduard Dorneanu, MĂLINI, MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 14, ordinul cavalerilor templieri 0 Comments

E frig. Trebuie să culeg via. Sute de ciorchini goi îmi aşteaptă palmele. Aduc băncuţa de lemn din cerdac şi o scară, tot de lemn. Ciorchinii de struguri sunt fie goi, fie au o bobiţă, două. Grindina a distrus întreaga recoltă. Stau cu mâinile în şolduri şi mă gândesc dacă are vreun rost să mă mai apuc de treabă.

– Hai , nu lenevi !, îmi strigă mama din cerdac. Doar nu vrei să plătesc pe cineva să te ajute la cules.

– Păi nu am ce strânge, răspund eu trist.

– Strânge bobiţele rămase. Doar nu o să ne batem cu Dumnezeu. Asta e recolta de anul acesta.

Mă încrunt şi urc pe scară. Munca este la fel de grea, chiar dacă ciorchinii sunt goi. Culeg fiecare bobiţă. La început mi-a trecut prin cap să le număr. Sunt atât de puţine încât acest lucru ar fi posibil. Totuşi nu fac asta. Nu pot.

Pe şosea coboară turmele de oi din Munţii Stânişoarei. Primele trec faetoanele încărcate cu ciubere, lighene şi alte lucruri aduse de la stâni. Apoi vin turmele, una câte una. Ciobanii înjură de mame, de Dumnezei şi de toţi sfinţii. Fiecare cioban are în mână câte un ciomag uriaş. Oamenii fâşcâie şi îndeamnă pe câini să nu se îndepărteze de turme. Copiii satului se caţără pe garduri şi strigă câinii, oile. Ciobanii sunt oameni aspri, marea majoritate dintre ei de abia dacă ştiu să scrie şi să citească. Ciobanii adevăraţi nu sunt nici melancolici ca în balade, nici melomani sau jucăuşi ca surogatele de pe youtube. Îmi amintesc de o întâmplare din toamna anului 1993. Lucram ca profesor necalificat la o şcoala generală , la câţiva kilometri de Mălini. În ziua respectivă am ieşit de la serviciu după ora paisprezece. Primul autobuz ajungea în staţie la ora şaisprezece, aşa că am plecat către Mălini pe jos alături de învăţătorul Irinel Palade . În dreptul unui magazin, Palade îmi spune:

-Hai să bem un rachiu la Tăciune ! Hai că nu stăm mult.

Tăciune era numele de familie al unui sătean care avea un mic magazin. Am strâmbat din nas, dar am acceptat: Palade era un om cu suflet de aur. Băutura avea să îl bage mai târziu în mormânt. Tăciune ne-a servit cu un fel de băutură dulce şi tare.

– Ce dracu e asta ?, am întrebat eu amuzat.

– Băutură naturală, a răspuns bucuros Tăciune.

– Ţuică ? Nu pare.

– Dom’ profesor, asta e băutură naturală de la mama ei. Alcool, zahăr, scorţişoară şi vanilie.

– Hahahaha, am râs din toată inima. Mai trebuia să pui şi bureţi nebuni şi eram cu roţile în sus.

– Băutură naturală, dom profesor. Garantat.

Palade a băut trei pahare ca pe apă. Am băut doar unul şi pe-al doilea doar l-am început.

– Pe cuvânt că miroase a vopsea drăcovenia asta, i-am spus lui Palade.

– Vezi de treabă. E natural sută la sută.

– Dacă spuneţi dumneavoastră.

– Precis. Bea fără grijă.

Mai beau o gură de tărie. Băutura are gust dulce.

– Poate e antigel, mai încerc eu să îl conving pe Palade.

– Vezi de treabă. Antigelul e scump.

Pe şosea au apărut turmele de oi. Şi atunci ca şi acum, ciobanii înjurau şi fâşcâiau. Unul dintre câinii uriaşi care însoţeau pe ciobani a venit în faţa magazinului şi într-o fracţiune de secundă a trântit la pământ pe un copil. Îmi amintesc numele lui, era unul dintre elevii mei, Stănel Cătăuţă. Am luat o lopată şi am lovit de două ori câinele în cap.

– Pletosu’ dracului nu mai da în cânili’ meu!, tuţi biserica măti.

Unul dintre ciobani mă înjura. Am văzut cum duce mâna dreptă la spate şi scoate cuţitul. Am mai lovit odată câinele şi acesta a fugit de partea cealaltă a şoselei.

– Bă Stănel, să spui lui măta să îi facă reclamaţie ciobanului, a strigat Tăciune. Ai să-i dai la copchil daune că l-o spăriet căinili. Luav-ar dracu’ cu oile şî cânii voştri.

Stănel s-a ridicat de la pământ. Nu avea nicio zgârietură, nici un semn. Ciobanul m-a privit urât dar a plecat mai departe fără să se mai lupte cu mine.

– A dracu’ oameni dom’le!, se miră Tăciune. Ăştia omoară oamenii şi tot ei înjură. Ar trebui să facem plângere. Nu-i aşa?, dom ‘ profesor.

– Dă-i naibii ! Pierdere de timp.

– Băi Stănel!, să spui lui maică-ta să vină pe la mine să o învâţ unde să facă plângere, continuă Tăciune.

– Dom’ Tăciune, mai dă-ne un antigel, spune Palade.

– Ce să dau?

– Scuze. Un natural di’ cel dulce. Mă gândeam la altceva.

– Acuma ia dom’ Irinel. Da’ o bere nu vreţi ?

– Adă bre şi bere. Ce Dumnezeu !

Tăciune pleacă după băutură. Arunc lopata şi respir adânc.

Am strâns patru kilograme de struguri. Boabă cu boabă. Palmele mele au mângâiat fiecare frunză a viei. Am rămas pe scară şi privesc cum trec turmele de oi pe şosea. Unul dintre ciobani vorbeşte la telefonul celular. De la Mioriţa la ciobanii care coboară turmele de pe Stânişoara e cale lungă.

Torn boabele de struguri într-un butoi, peste prune şi mere. Vor fermenta şi voi face din ele ţuică, o băutură mai bună decât lichidul parfumat cumpărat cândva de la magazinul lui Tăciune ( Dumnezeu să îl ierte că a murit şi el).

Mă spăl pe mâini şi mă aşez pe băncuţa de lemn. Mulţumesc Domnului. Închid ochii şi îmi pun o dorinţă. Mâine este ziua mea de naştere. Mereu înainte cu o zi de aniversarea mea îl rog pe Dumnezeu să îmi îndeplinească o dorinţă. Niciodată Domnul nu mi-a îndeplinit dorinţele, deşi mi-am dorit lucruri simple. Deschid ochii şi întind Domnului câteva boabe de struguri albăstrii. Domnul îi ia şi schimbă culoarea cerului în culoarea ochilor mei. Pentru o clipă. Doar atât.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,MĂLINI”-Editura Eikon

MĂLINI – VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 13

Eduard Dorneanu Literatură Editura Eikon, Eduard Dorneanu, MĂLINI, MĂLINI – VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 13, ordinul cavalerilor templieri 0 Comments

Vântul s-a năpustit asupra Măliniului. Cu asprime. Cu forţa celui care poate călca în picioare oceane de frunze moarte şi inimi de copil. Nu îmi este frică. E acelaşi vânt care în copilărie îmi fura zmeul de carton şi îl ducea departe, către imaş. Tot el mi-a despicat în două tuia din faţa casei şi mi-a scos din rădăcini părul domnesc. Mă ridic deasupra tristeţii şi lupt alături de pomi, alături de şoaptele oamenilor dragi plecaţi dincolo de albastru, alături de firele de iarbă.

Transport lăzile cu cartofi din magazie în beci. Grindina a făcut prăpăd aşa că recolta este una foarte modestă: patru lăzi cu cartofi mari şi şapte lăzi cu cartofi de sămânţă. Au mai rămas în magazie un sac de cartofi mari pentru consum şi unul de cartofi foarte mici care vor fi fierţi şi consumaţi de găini. Ca să ajung în beci trebuie să traversez curtea, apoi să intru în bucătărie şi să cobor şase trepte pe o scară din lemn. Lăzile nu sunt grele. Nu cred să aibă mai mult de cincispreze kilograme.

– Salut dinamovistule !.

E Yasmine, micuţa mea vecină.

– Nu mai ţin cu Dinamo. Acum sunt stelistă. Şi tata ţine cu Steaua.Şi copiii de la grădiniţă. Dar noi rămânem prieteni, nu-i aşa?

– Binenţeles, ţine cu cine vrei tu.

– Ţin şi cu Polonia. Şi un pic cu Turcia. Dar numai un pic.

Continui să transport lăzile cu cartofi. Yasmine adună pe cele căzute şi mi le aduce lângă scara de lemn. Am şi o ladă plină cu sfeclă roşie. Tot e bine, voi putea găti borş de sfeclă la iarnă, în postul Crăciunului.

– Dacă nu ai avut cartofi Ostara cum punea Merloaica, nu ai recoltă, râde mama.

– Of, Merloaica!

Merloaica a murit acum câţiva ani. Numele ei de familie era Merloi dar lumea îi spunea Merloaica sau Merliţa. Era atât de zgârcită încât nu cumpăra pâine decât o singură dată pe săptămână. Lumea o ocolea şi pentru faptul că reclama pe oricine pentru greşeli imaginare: poştaşii şi dirigintele de la oficiul poştal erau vinovaţi că nu îi ajungea pensia la timp, funcţionarii de la sfatul popular pentru că nu îi întocmeau acte pentru tot felul de ajutoare sociale, medicul de familie pentru că nu îi prescria nu ştiu ce medicament gratuit, etc. Culmea, şi soţul ei, Anatolie Merloi avea obiceiuri dubioase şi apucături ciudate. În anul 1986 eram elev de liceu. Merloi m-a rugat să îi fac rost de o brichetă de lux de la un magazin din apropierea Liceului Pedagogic ,,Emil Bodnăraş” din Suceava. Preţul brichetei era unul prohibitiv : o sută de lei. Am cumpărat bricheta din banii mei de buzunar şi i-am dat-o lui Merloi, într-o vineri când am venit acasă, la Mălini. Merloi a spus ,,mulţumesc” şi a plecat fără să întrebe cât a costat, fără să îmi dea suta de lei plătită pe brichetă.

Zgărcenia Merloaicei ajunsese subiect de bârfă pe uliţa ei şi în tot satul. Cu câţiva ani înainte de a muri a vândut o livadă şi un loc de casă la un preţ fabulos pentru acea vreme. Ce credeţi că a făcut cu banii? Soţul ei murise, iar în bănci nu avea încredere. Nu, nu i-a îngropat în livadă ca Hagi Tudose. I-a trimis fratelui ei din Bucureşti, care culmea, era mai în vârstă ca ea. Se pare că fratele ei a fost un om cinstit: i-a purtat pomenile, i-a făcut o înmormântare decentă.

Merloaica a venit la mine într-o zi de aprilie. S-a aşezat pe un scaun şi a început să mă roage să văd ce are telefonul ei celular:

– Se aprinde dar nu pot vorbi. Ce are ?

– Imediat, răspund eu amuzat.

Telefonul nu era defect. Pe ecran era afişat mesajul: ,,Sim inactiv”.

– De când nu aţi mai încărcat cartela?

– Nu am încărcat niciodată cartela, a răspuns furioasă Merloaica. De ce să încarc ? Eu vorbesc numai cu fratele meu şi cu nişte nepoţi care sunt preoţi. Mă sună ei. Eu nu sun pe nimeni.

– Şi ce dacă sunt preoţi? Trebuia să încărcaţi cartela, măcar odată pe an. V-au luat numărul de telefon. Trebuie să vă luaţi altă cartelă.

– Nu se poate. Eu am fost şi am vorbit cu fetele de la ,,orange”. Ştii unde, acolo la ,,Nada Florilor”, la Fălticeni.

– Ştiu unde doamnă. Şi ce v-au spus fetele ?

– Au spus că nu e nevoie să încarc nicio cartelă dacă eu nu sun nicăieri. O să mă plâng ministrului transporturilor. O să vadă ele ce vor păţi pentru că m-au minţit.

– Ministrul transporturilor?

– Da, ministrul transporturilor. Fratele meu cunoaşte pe toţi în Bucureşti. Treaba asta nu va rămâne aşa, în coadă de peşte.

Îmi amintesc telefonul ei. Era un Nokia 3100. Merloaica îl ţinea într-un săculeţ verde din mătase.

– Lasă că punem la anul Ostara, răspund eu mamei. Vorba vine. Unde mai există cartofi Ostara de cumpărat? Nicăieri.

Aşez şi ultima ladă cu cartofi în beci. A rămas loc destul.

– Căţeluşa Lisa o să aibă pui, îmi spune Yasmine veselă. O să aibă pui cu limba albastră cum are ea.

– Şi o să fie stelişti?

– Cine ? Puii?

– Da.

– Nuu, dinamovişti. Hahahaha.

Ies afară. În livadă, cei doi cocoşi ai mei se luptă pe viaţă şi pe moarte. Prind pe unul dintre ei şi îl arunc dincolo de gardul de sârmă al livezii. Mă aşez pe un trunchi de copac. Curăţ de coajă o nucă căzută din nucul Sybil. Căţeluşa Lisa se aşază la picioarele mele. O mângâi. Vântul bate din nou cu putere. Mă ridic deasupra tristeţii şi lupt alături de pomi, alături de şoaptele oamenilor dragi plecaţi dincolo de albastru, alături de firele de iarbă.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,MĂLINI”-Editura Eikon

MĂLINI – VOLUMUL 1- CAPITOLUL 12

Eduard Dorneanu Literatură Editura Eikon, Eduard Dorneanu, MĂLINI, MĂLINI – VOLUMUL 1- CAPITOLUL 12, ordinul cavalerilor templieri 0 Comments

Plouă. Dumnezeu a acoperit albastrul cu o foaie de hârtie murdară. Apa curge necontenit prin burlanele casei. Pe una dintre ferestre stau lipiţi doi fluturi mari, coloraţi în roşu şi negru. Stau nemişcaţi, îngheţaţi de frigul dimineţii de septembrie. Aripile lor sunt lipite de sticlă. Mă gândesc la faptul că nimeni nu îi poate ajuta. Nimeni nu îi poate muta într-un loc călduros, unde fluturii mor de bătrâneţe şi nu de frig. Îi ating cu degetul arătător. Fluturii alunecă pe sticlă şi cad pe podeaua cerdacului. Fluturii nu se mişcă. Îi iau şi îi aşez în ghiveciul cactusului. Dumnezeu a acoperit albastrul cu o foaie de hârtie murdară. Nimeni nu poate încălzi fluturii, zilele ploioase şi inimile oamenilor trişti. Alunecăm pe sticla ferestrelor. Alunecăm.

Cumpăr două pâini de la unul din magazinele aflate în apropierea casei mele. În poarta unuia dintre vecini, cineva a lăsat o pungă de culoarea galbenă. Vecina mea se uită în pungă şi scoate un ţipăt ascuţit:

– O găină moartă! E o găină moartă în pungă.

Aruncă punga în şanţ, apoi spune ceva despre vrăji, invidie şi răutate omenească. Trei puşti care se îndreaptau către şcoală scot găina din pungă şi o aşază în mijlocul drumului.

– Măi ! nu atingeţi găina, strigă vecina mea. Să vă duceţi la părintele să spuneţi ce aţi păţit.

Copiii râd şi folosesc găina pe post de minge cu pene. Fiecare puştan şutează în găina moartă.

Au trecut trei zile de când a început noul an şcolar. Acum treizeci şi şapte de ani mergeam şi eu la şcoală, în clasa întîi. Mama îmi cumpărase două rânduri de uniforme. Aveam şapcă cu iniţiale de şcoală generală. Îmi amintesc că mi se părea că din cauza şepcii am capul imens, mai mare ca al tuturor celorlalţi copii. În picioare aveam pantofi negri cu şiret, iar în spate un ghiozdan galben. Nu mi-am luat mâncare, nici sticlă de apă. Şcoala este la trei case de locuinţa mea. Puteam oricând trage o fugă până acasă. După un careu unde au vorbit profesorii despre noul an şcolar şi despre grija partidului comunist pentru copii a venit clipa ca fiecare elev să mergă în şcoală. Am fost repartizat în clasa I-A. Exista şi o clasă I-B, elevii de acolo ne priveau sfidător deoarece li se băgase în cap că învăţătoarea lor este mai bună, iar clasa lor e una de elită. Profesorul de sport ne-a aliniat pe clase. Noi am intrat primii în şcoală. Clasa mea era la parter, între secretariat şi cancelarie. Îmi amintesc pe aproape toţi colegii mei, aşa cum erau atunci: uimiţi, gălăgioşi, nerăbdători. Pe marea majoritate a lor nu i-am simpatizat niciodată. Copiii de atunci ai Măliniului erau la fel de aspri ca şi părinţii lor. În pauze se discuta despre grajduri, stâni, prăşit, butuci şi animale. Nu aveam animale acasă, nici nu mergeam la praşilă sau la adus butuci din pădure. Majoritatea colegilor mei nu mă plăceau pentru că eram diferit de ei. Un puşti ca mine care asculta muzică simfonică, rock sau goth nu era pe gustul copiilor satului.

Ne-am aşezat în bănci, la întâmplare. Până la ora douăsprezece toţi copiii aveau porecle, pete pe haine şi promisiuni cu bătaia. Pe ghiozdanul meu cineva a desenat cu pixul copaci şi animale. Abecedarele au fost folosite în pauze pe post de arme. Nu, nu ne simpatizam. Ar fi incorect să afirm că mi-am iubit colegii. Cu majoritatea dintre ei m-am bătut. Mulţi aveau fraţi, veri, rude apropiate.Eu nu aveam nicio rudă. Mă aşteptau după ore şi trebuia să ne batem. Puştii de atunci au devenit acum oameni mari. Unii dintre ei au plecat în lume, alţii au rămas în sat. Şi-au ridicat case, au copiii. Sunt la fel de aspri ca în copilărie. Eu m-am încăpăţănat să nu mă schimb şi să nu îmi părăsesc satul. Nicăieri în lume nu aş fi fericit. Aici este Pădurea Prisosului, apa Suhai şi a Moldovei. Aici sunt Munţii Stânişoarei. Aici sunt mormintele Dornenilor şi mica mea casă din lemn. Nicăieri în altă parte nu aş fi fericit.

– Ce făceau copiii aceia pe şosea ?, mă întreabă mama după ce am intrat în curte.

– Jucau fotbal cu o găină moartă, răspund eu. A găsit-o vecina într-o sacoşă. A aruncat-o în şanţ şi puştii au luat-o şi s-au distrat cu ea.

– O găină moartă? Într-o sacoşă?

– Da!

– Bine că nu i-au pus un câine mort că veneau televiziunile.

– Da, chiar!

Plouă . Albastrul cerului este acoperit cu o foaie de hârtie murdară. Dumnezeu ia cei doi fluturi din ghiveciului cactusului şi îi aşază înapoi pe sticla ferestrei. Fluturii alunecă şi cad pe podeaua cerdacului. Nimeni nu poate încălzi fluturii, zilele ploioase şi inimile oamenilor trişti.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,MĂLINI”-Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 11

Eduard Dorneanu Literatură Editura Eikon, Eduard Dorneanu, MĂLINI, MĂLINI -VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 11, ordinul cavalerilor templieri 0 Comments

Toamna aleargă de la o casă la alta. De la un pat de copil la o cruce de mormânt. Vântul se opreşte la intrare în Mălini şi răcoreşte apa Suhei. Crucile de pe marginea drumului primesc mângâieri noi. Lanurile de porumb se înclină către nord cu foşnet melodios. Căruţe încărcate cu fân vin dinspre Mieluşoaia, Ţarna Păisenilor sau Cornu Luncii. Caii nu se sperie de maşinile care circulă pe şosea. Zeci, sute de căruţe aduc la casele locuitorilor din Mălini fânul adunat de pe dealuri.

Mama aşteaptă în faţa porţii cu o sacoşă transparentă în mână. Sâmbăta e bine să dai de pomană pentru sufletul celor plecaţi dintre noi. Mama e prea bătrână pentru a merge de câte ori vrea la biserică. În biserica noastră nu sunt scaune ca în alte biserici. Oamenii stau în picioare. Exista strane, un fel de scaune uriaşe din lemn, dar ele aparţin ctitorior, adică bogaşilor satului sau celor care au donat sume mari de bani pentru biserică.

-Lasă că dau de pomană de acasă, spune mama. Trebuie să treacă pe drum un copil sau un bătrân. Tot pomană se cheamă că fac.

-Ai dreptate mamă, răspund cu gândul departe.

Mama opreşte copii şi le dă dulciuri. Cei mici sunt veseli şi desfac pacheţelele imediat.

-Bogdaproste, spun micuţii cu gura plină şi privirea blândă.

-Bogdaproste, spun cei bătrâni. Fie primit.

-Eu mai vreau o napolitană din aia mare, spune o fetiţă îmbrăcată în albastru. Îmi mai daţi una?

-Îţi dau! , răspunde mama. Cum să nu îţi dau?

Fetiţa râde şi ascunde napolitana în buzunarul hainei. Probabil are o soră sau un frate acasă. Sacoşa mamei este aproape goală. Au mai rămas doar două portocale şi un pachet de biscuiţi. Biscuiţii sunt dăruiţi unei bătrâne, iar portocalele unui puşti cu şapcă roşie pe care scrie Johhny Bravo.

-Îţi place Johnny Bravo?, întreb eu amuzat.

-Mamei îi place. Mie îmi place fotbalul. Eu ţin cu România. Ai văzut că am bătut Ungaria.

-Am văzut, sigur că da.

-România e cea mai bună din lume.

-Dacă spui tu, aşa e.

Se înteţeşte vântul. Trebuie să aduc din livadă sapa cu care am scos cartofii. Pe hat, la vreo zece metri de cireş a răsărit acum trei ani un măr. Toată lumea mi-a cerut să îl tai pentru că e măr pădureţ. Mai am un măr pădureţ, pe Oblio. Nu am vrut să îl tai deşi mi s-a cerut asta cu insistenţă. Anul acesta a rodit. Merele lui sunt verzi-roşii şi au un parfum deosebit. I-am pus numele Helga. Dacă nu ar fi plouat cu gheaţă ar fi avut vreo douăzeci de fructe. Au rămas întregi doar trei mere: două mai mici şi unul uriaş.

– Îţi mulţumesc că nu m-ai tăiat Eduardule, şopteşte Helga.

– Îţi mulţumesc că nu ai tăiat copacul Eduardule, şoptesc iarba de pe hat, mărul ionatan şi nucul Sybil.

Culeg cele trei mere. Se cuvine ca din primele roade ale unui pom să dăruieşti o parte pentru sufletul celor din neamul meu care au trăit şi muncit ca şi mine acelaşi ogor. Am doar trei fructe. Opresc unul. Îl aşez pe masa din bucătărie. Mă duc la poartă şi dau merele unor puşti care se întorc de la joacă. Mă întorc în bucătărie. Mama a terminat de mâncat cel de al treilea măr.

-A fost foarte bun, Eduard. Ai făcut foarte bine că nu ai tăiat mărul.

– Ştiu, mamă. Ştiu.

Toamna alergă de la o casă la alta. De la un pat de copil la o cruce de mormânt. Sute de griji noi îmi frământă inima şi îmi albesc părul. Pe dealuri, oamenii au dat foc la vegetaţia uscată. Fumul urcă în spirale către cer. Pe şosea, căruţele încărcate cu fân trec una după alta.

Helga îmi mângâie umerii. În jurul nostru dansează îngeri de fum. Mulţi îngeri. Mulţi.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,MĂLINI” -Editura Eikon