GAUDEAMUS Craiova 2017 va avea loc în perioada 1- 5 martie/2017 în foaierul Teatrului Naţional “Marin Sorescu”.La standul Editurii Eikon puteți găsi și cărțile mele : ,,7,63”, ,,MĂLINI”, ,,Departe de Troia” și ,,Sublimare”
Cu respect,
Eduard Dorneanu
Întunericul a venit pe hatul dinspre bătrâna Ema. Popuşoii au dat de veste fraţilor pomi, iar aceştia au acoperit cu frunzele lor trupurile calde ale păsărilor. Îi privesc zâmbind şi le rostesc numele încet ca un descântec de noapte: regina Tuia, Oblio-mărul pădureţ, nucul Sybil, Ioana-mărul ionatan, prunul Klompe, vişinul Morgothia, Ioana-cireşul de pe hat, vişinul Kim,Helga-mărul de pe hat, etc. Oricât de încet le-aş rosti numele, fraţii pomi mă aud. Din livadă, dinspre gard, din curte, pomii îmi strigă şi ei numele, nu doar numele mic cum ar face-o mama sau cei care mă iubesc, ci numele întreg, aşa cum numai Domnul o face o dată pe an de ziua mea:
– Eduard Dorneanu! Eduard Dorneanu! Eduard Dorneanu!
Chemarea fraţilor pomi seamănă cu o baladă gothică. Închid ochii pentru o clipă şi simt arsura pleoapelor. Îngerul de pază culege câteva mere crude căzute în spatele fântânii cu roată de lemn. Mă apropii de el şi îl întreb:
– Ce faci cu merele astea, frate înger? Sunt crude! Viermii s-au cuibărit în verdele lor şi au căzut de pe crengile pomilor.
– În fiecare seară adun roadele căzute, frate om. Le duc în locurile unde au murit fără rugăciune şi fără lumânare oamenii cu suflet bun ai acestei lumi. Am dus şi în Mieluşoaia, unde a murit într-un accident cumplit finul mamei tale, şi la marginea gropii comune unde dorm prietenii tăi Sasha şi Marco. Şi în Munţii cei mari ai Stânişoarei unde au căzut pentru patrie flăcăii neamului am dus.
– Dar merele sunt crude şi viermănoase, frate înger!
– Cei plecaţi dincolo de albastru află că le-am adus fructele căzute şi pe care nimeni din cei care respiră pe pământ nu le vor. În miez de noapte când cuvintele de iubire se destramă sub aşternuturi, rănile celor cu suflet bun se vindecă, iar ei coboară pentru a culege roadele nedorite de cei vii. Albastrul e plin de roade neculese. Plin.
Ridic din iarbă câteva mere. Le şterg cu tricoul meu negru. Îngerul le ia şi le pune în sân, sub cămaşa albă. Mai găsesc câteva lângă gard. Îngerul le ia şi pe acestea.
Ieşim în drum.
– Unde mergem, frate om?, întreabă îngerul.
– Pe coasta Pădurii Prisos. Vreau să văd luminile satului meu, să aud chemările animalelor sălbatice şi să îmi amintesc cum era când mergeam acolo cu toţi cei din familia mea.
– Mergem, frate om! Mergem!
Traversăm şoseaua şi intrăm pe uliţă. Îngerul fluieră ascuţit şi câinii lăsaţi dezlegaţi din curţile consătenilor nu cutează să ne latre. Durează puţin până ajungem în prundul Suhăi.
– Nu este punte, frate om. Va trebui să treci prin apă.
– Ştiu, frate înger.
Apa e rece şi nu foarte adâncă. Aud cum ţipă câteva păsări de noapte, undeva înspre miazăzi. Trec apa şi începem să urcăm pe drumul străvechi care uneşte Mălinii de Ţarna Păiseni şi Pădurea Prisos. Nu mă opresc pentru popas. Îngerul de pază a dispărut, dar nu îmi e frică nici de singurătate şi nici de noapte. Ajung lângă Pădurea Prisos. Sunt transpirat şi obosit. Îmi scot tricoul şi îl aşez pe iarbă. De aici, de sus, privesc emoţionat luminile satului. Nu doar luminile satului meu, Mălini, se văd ci şi a satelor vecine: Pâraie, Suha, Poiana Mărului şi Văleni. Peste picioarele mele trec doi şerpi. Nu simt frică şi nici scârbă. Şerpii se opresc pentru o clipă. Unul dintre ei pare mai agresiv, dar după câteva minute de gândire, cei doi şerpi aleg să plece. Mă ridic în picioare şi privesc în jur. Acum câteva decenii veneam aici împreună cu mama, tata şi sora mea. Prima dată, eram bebeluş, când ai mei m-au adus aici. Ne-am fotografiat, am mâncat şi am fost veseli. Atât timp cât tata a fost sănătos ne-am întors adeseori aici, dar după ce tata a murit am venit tot mai rar şi mereu singur.
Îngerul de pază s-a întors. Nu e singur, lângă el sunt alţi îngeri.
– Eşti bucuros, frate om?
– Sunt bucuros, frate înger!
Îngerul de pază ridică înspre cer mâna dreaptă. La fel şi ceilalţi îngeri de pază. Aud cum mă striga tata, bunica Leonora, tanti Maria, Marko şi Sasha. Aud şi cum mă strigă pe limba lor Hadesa, Pif, Zepto, Tina şi Nero. Pe iarbă e plin de mere crude de toate soiurile şi de toate mărimile.
– Eşti bucuros, frate om?
– Sunt bucuros, frate înger!
Chemarea oamenilor şi animalelor dragi mie seamănă cu o baladă gothică. Acum ştiu că albastrul e plin de roade neculese. Plin.
– Sunt bucuros, frate înger! Îţi jur că sunt bucuros!
Închid ochii şi simt arsura pleoapelor.
EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON
Vântul ridică înspre albastru praf gri, seminţe coapte de lobodă şi cuvinte însângerate. Fiecare frunză rosteşte o rugăciune. Vântul le adună pe toate şi le risipeşte între pământ şi cer. Rugăciunile frunzelor nucului Sybil sunt vesele, seamănă cu o chemare la joacă pe imaşul încă verde al satului. Rugăciunile frunzelor lui Oblio, mărul pădureţ, sună ca nişte întrebări care nu aşteaptă răspuns, dar sunt tot vesele, copilăreşti.
– Doamne, câte rugăciuni rătăcesc între cer şi pământ! Rugăciunile fraţilor pomi, rugăciunile apelor, rugăciunile orfanilor. Sunt multe, foarte multe. Rugăciunile apelor sunt la fel de sfinte ca sărutul dat pe fruntea celor care se pregătesc să plece la dreapta Tatălui. Nu există baraje care să le oprească. Nici oameni care să le păteze cu iluzii şi păcate.
Stau pe pat, în bucătăria de vară. Înmoi miez de pâine în castronul cu borş de fasole, apoi îi dau Pufoasei să mănânce. Mica pisică nu apucă nici măcar să miroase mâncarea. Gilda, o puicuţă galbenă i-a furat miezul de pâine şi a fugit.
– De unde a apărut Gilda? Am închis puii la un loc cu găinile! Asta a sărit peste gard. Lasă, Pufoaso, că îţi dau iar miez de pâine!
Îi dau şi coaja de pe doi cremwursti prăjiţi. Pufoasa se bucură şi mănâncă tot din castronaşul roz.
– Domnu’ Eduard, ce faceţi?
E un consătean în vârstă care locuieşte în apropiere.
– Bine, hrăneam pisica.
– Am o rugăminte! Încărcaţi-mi şi mie cartela la telefon că nu ştiu cum! Am cumpărat o cartelă electronică de cinci euro.
– Sigur că da! Cum vreţi? Doar cu credit sau cu minute?
– Dumneavoastră cum aveţi pe telefon?
– Eu am cu minute. E mult mai avantajos.
– Şi câte minute îmi dă?
– Nelimitat în reţea şi peste o sută în afara reţelei.
– Nelimitat e puţin! Mie nu îmi ajunge. Dacă era mai mult înţelegeam, dar nelimitat nu e avantajos.
– Adică vreţi mai mult decât nelimitat?
– Da, dom’ Eduard! Puneţi să fie cu credit. Nelimitat e puţin. Mari hoţi mai sunt şi ăştia cu cartelele!
Nu încerc să îi explic ce înseamnă nelimitat. Consătenilor mei nu le place să fie contrazişi.
– Aveţi dreptate! Nelimitat este foarte puţin. Cine îşi doreşte credit nelimitat ori viaţă nelimitată?
– Aşa, aşa spun şi eu!
Omul pleacă. Pufoasa mă priveşte mirată.
– Tu vrei haleală nelimitată sau nu?
Pisica iese afară şi bea apă dintr-o cratiţă verde. Nu o interesează ce cred despre infinit, nesfârşire sau minutele de pe reţeaua de telefonie mobilă.
– Bine, Pufoaso! Mă laşi să vorbesc singur. Las’ că iar o să îţi fie foame! O să îţi urez: răbdare nelimitată! Parcă ai fi om. Nu ai chef să asculţi pe ceilalţi. Las’ că vezi tu!
Sunt curios cum ar trebui să fie scris un mesaj promoţional pentru a fi înţeles de tot românul. Cred că aşa ceva este practic imposibil. Înainte de ’ 89 am avut telefon fix. Era un chin să vorbeşti la el. Prima dată trebuia să iei legătura cu telefonista din centrala locală. Aceasta făcea legătura cu altă centrală şi abia apoi se realiza o legătură telefonică vai de mama ei. Într-o zi a anului 1990 m-am trezit că sunt vizitat de Ugerică. M-a salutat, apoi m-a întrebat direct:
– Ai telefon?
– Am. E în camera mea. Doriţi să daţi un telefon, undeva?
– Nu, dar dacă îmi dai voie aş vrea să îl văd!
– Să vedeţi telefonul meu?
– Neapărat!
M-am uitat lung la Ugerică şi i-am permis să se uite la telefon. Omul s-a aşezat pe pat, lângă birou şi a început să studieze telefonul. După câteva minute a început să îl demonteze. Nu i-am spus nimic, l-am lăsat să îşi ducă munca până la capăt. La un moment dat a scos o piesă minusculă şi mi-a arătat-o:
– Ahaa!, ştiam eu. Ai avut un microfon plantat în telefon.
– Drăcovenia aia e un microfon?
– Nu e chiar microfon. E ceva care redirecţiona convorbirea ta. Apoi securiştii o înregistrau. Am mai găsit azi cinci din astea. Mi-l dai mie?
– Ia- l, domnule! Da’ telefonul mai funcţioneaă fără aia?
– Normal, piesa asta este pentru înregistrare, nu pentru altceva! Imediat verificăm!
Ugerică a montat la loc toate piesele telefonului. Da, telefonul fix era în stare de funcţionare.
– Păi da ce am putut păţi eu!, se lamentă Ugerică. Pfuai, era să fac puşcărie. În 1987 am cumpărat un viţel dintr- un sat din apropierea Humorului. L-am tăiat acolo, aşa că nimeni nu a ştiut. Trebuia să duc carnea la un doctor, la Iaşi. M-a pus dracu’ şi am vorbit cu unul dintre fraţii mei la telefon. I-am spus că a doua zi mă duc la Iaşi să duc carnea. A doua zi, la ora patru dimineaţa mi-au bătut la geam doi miliţieni de la Miliţia Suceava, un ofiţer şi un subofiţer.
– Tovarăşe, scoate carnea de viţel şi actele din care să reiese că l-ai cumpărat de la o unitate de stat!, a spus ofiţerul.
M-am îngălbenit de spaimă. Nu ştiam ce să fac. Miliţienii au început să caute peste tot. După ce s-au urcat în podul grajdului, au răscolit cămara şi au coborât în beci au început să mă ameninţe. Nu am vrut să spun unde era carnea.
– Da’ unde era?, am întrebat eu curios.
– În portbagaj la fratele meu. O luase după ce am vorbit cu el la telefon. Eu nu aveam maşină. Doar nu era să merg cu autobuzul sau cu trenul la Iaşi. Bun, miliţienii au început să urle.
– Băi tovarăşe, avem dovezi că ai carne fără acte, băi! Hai scoate-o că dacă nu te ducem la Suceava şi te belim de viu!
M-au dus la Suceava, dar aveam relaţii şi am scăpat. Telefoanele ne erau ascultate zi şi noapte. Măi Eduard, nu mi-am dat seamă că aia aflaseră de la telefon. Am crezut că mă pârâseră ăia de la care cumpărasem viţelul. Într-o altă zi am vorbit cu un amic din Fălticeni şi i-am zis să ne întâlnim la el ca să jucăm pocker pe bani. Nu eram mulţi: un inginer electronist, un poştaş, eu şi amicul ăsta care era pe vremea aia medic veterinar. Ajung eu în Fălticeni şi la numai o juma’ de oră de joc bate cineva la uşă. Veterinarul se duce şi deschide. Cine crezi că era? Au intrat patru miliţieni. Cu ăştia a fost simplu: au confiscat toţi banii, vreo douăzeci de mii şi nu ne-au făcut proces verbal. Ni s-a spus să ţinem clanţa închisă că altfel ne face dosar. Probabil că au luat banii pentru ei şi au raportat că la faţa locului nu au găsit decât pe proprietar. După ce au plecat miliţienii, l-am bătut pe veterinar. Crezusem toţi că a fost sifonul miliţiei.
– Aţi avut ceva, întâmplări!, i-am răspuns eu vesel. Bine că nu aţi păţit ceva rău!
– Dumnezeu m-a păzit. Că eu sunt credincios.
– Îmi închipui, i-am răspuns vesel.
– Bun, hai că plec! Mai am telefoane de verificat.
Nu ştiu la ce i-o fi folosit lui Ugerică acele piese folosite la interceptarea sau redirecţionarea convorbirilor telefonice. Oricum, am desfiinţat telefonul fix pentru că era prea scump abonamentul, iar între timp apăruseră telefoanele mobile.
Mă duc la poartă şi iau un ziar cu reclame la produse casnice. Consăteanul meu care tocmai şi-a încărcat cartela sfătuia pe o bătrână:
– Să nu cumva să iei cu minute nelimitate! Te păcăleşti!
– Doamni fereşti, ghini cî mi-ai spus! Nici cenepeu’ nu-l dau dacî îl ceri!
– Cine să îl ceară?
– Aiştia cari strâng sămnături pentru preşedinti. Aiştia cu sămnături nelimitati.
– Eu spuneam de minute nelimitate.
– Minuti, sămnături, nu conteazî. Eu cenepeu’ nu-l dau.
Ascult un timp pe cei doi, apoi mă întorc în bucătăria de vară. Pufoasa mă priveşte plină de speranţă.
– Ţi-am spus că trebuie să ai răbdare nelimitată.
– Miau!, spune Pufoasa.
– Ce ai spus?
– Miau!
– Da, ăsta este un argument solid! Tocmai ai câştigat un ou fiert. Hai, Pufoşenie să mai mâncăm ceva! Poftă bună şi nelimitată!
Îmi fac şi o ciocolată caldă. Afară, vântul ridică înspre albastru seminţe coapte, cuvinte mutilate şi frunze de măr. Sorb din ciocolata caldă şi închid ochii. Rugăciunile fraţilor pomi îmi curăţă rănile sufletului. Una câte una.
EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON
Sunt în oraş, în Fălticeni. M-am aşezat pe o bancă vopsită în verde şi privesc cum se ceartă două tinere. Ambele sunt brunete, înalte, îmbrăcate în cămăşi largi şi pantaloni scurţi. Îl aştept pe taximetristul Gavril. Acesta s-a dus să îşi cumpere o cafea şi ţigări. Tinerele se scuipă, iar una dintre ele îşi scoate pantofii şi îi aruncă înspre ,,inamica ei’’, apoi pleacă desculţă şi foarte supărată.
– Vaco!, strigă cealaltă tânără. Disperato!
Gavril se întoarce împreună cu Siuc Albuş, Ama, soţia lui Albuş şi un puşti, probabil copilul celor doi.
– Staţi un pic pe bancă, vă rog!, spune Gavril. Beau cafeaua, fumez două ţigări şi mergem spre Mălini.
– Ţi-am zis de o mie de ori să laşi dracului ţigările!, îi spun supărat. O să crăpi din cauza nicotinei!
– Şi eu ţi-am răspuns de un milion de ori că nu mă pot lăsa. Uite, şi acum am un plasture care ar trebui să mă ajute să nu mai fumez. Nu e bun de nimic!
– Păi tu porţi şi plasturi, dar şi fumezi. Bravo, Gavril! Cumpără nicotină fiole şi injectează-ţi direct în venă!
– Este aşa ceva de cumpărat?
– Nu ştiu, nu am idee, dar repede ai sărit. Nicotină în venă îţi mai lipseşte!
– Hai măi, Eduardule, ce îţi pasă ţie?. Dacă ai avea viaţa mea ai fuma şi tu. Uite, ţi-am luat un suc de kiwi. Bagă în tine şi nu îmi mai ţine predici, te rog!
Râd şi deschid cutia de suc. Albuş îşi aprinde şi el o ţigară. Nevasta lui mânâncă un fel de covrigi dintr-o pungă galbenă. Puştiul lor are trei cărţi în mână şi vrea să îmi spună ceva în legătură cu ele. Mă prefac că vorbesc la telefon, iar puştiul renunţă. Se adresează lui Albuş:
– Tatăăi, uiti eu am plătit numa’ douî cărţî, da’ ni-o măi dat una în plus!
– Uăi, ci ghini!, răspunde Albuş. Dă sî văd ci cărţî ăi cumparat, uăi!
– Da’ tu de ce nu ai intrat în librărie?, îl întreb pe Albuş. Ţi-a fost frică să nu te îmbolnăveşti? Bântuie hepatita prin librării, nu-i aşa?
– Uăi Eduard, nu-ţî măi bate gioc di oameni! Eu am alti locuri undi merg, nu la librărie. Eu merg la bisericî, la mânăstiri. Nu-mi trebe nie cărţî di celia cu curu’ gol cum să scriu amu, câ eu nu-s păgân!
– Albuş, tu ai terminat o facultate. Când erai student mergeam împreună la chefuri. Cum naiba te-ai scrântit în halul ăsta? Ţi-a borât şi ţie diavolul pe suflet? Dacă unul ca tine care are o licenţă universitară spune că librăriile sunt locuri dubioase, ce naiba să mai cer de la unul care nu a trecut dincolo de Podul Moldovei?
– Da, am făcut o facultate! Ţi-i ciudî?
– Şi tot aşa vorbeai acolo?, cu ,,uăi’’ şi ,,ghini’’, întreabă mirat Gavril. De ce ai mai trimis puştanul la librărie dacă ştii că acolo e un loc rău famat?
– Diego, ia aratî lu’ tata ci cărţî ăi cumparat!, spune Albuş.
– I-auzi bre, îl cheamă Diego!, se miră Gavril. Cum dracu’ să te cheme Diego Albuş?
Râdem. Albuş ne priveşte cu dispreţ.
– Uiti, tatăăi!, spune Diego. Am cumparat o carte dispri viaţa lu’ sfîntu’ Mina şî o carti dispri părintili Cliopa. O vrut sâ îni dea şî o carte cu dicelia, ştii matali, da eu nu am vrut şî am luat asta cu pozî.
– Cu fumei goali?, întreabă Albuş.
– Nu, cu poezii. Da’ am aruncat-o răpidi. Am spus cî tata’ meu nu mă lasî cu poezii acasî.
– Da’, ghini ăi făcut!
Diego ne arată mândru cărţile. Cea de a treia carte conţine mai mult fotografii istorice. La fotografia lui Avram Iancu, puştiul se opreşte şi întreabă:
– Tatăăi, da ‚ aista cini i?
– Ar trebui sî cie Avram Iancu, da’ eu cred cî i poza unui ungur cî românii nu poartî musteţi.
– Eşti foarte deştept!, spun eu. Nu există români mustăcioşi, nici nu au existat! Unde ai citit asta? În memoriile sfântului Habotnicus?
– Ia nu măi faci mişto di mini! Eu ştiu măi ghini cî merg la bisericî, merg la mânăstiri, dau pomelnici, mă spovidesc. Tu te-i spovidit? La bisericî di când n-ăi mers?
– Frate, ăsta vorbeşte serios, se miră Gavril. O să adune încă vreo cinci ca el şi o să te ardă pe rug. În locul tău aş pleca din Mălini. Uite la el ce întreabă:. la bisericî di când n-ăi mers’’? Măi frate, zici că suntem pe vremea lu’ Ştefan cel mahmur.
– I-a borât diavolul pe suflet, spun eu trist. Nu mai ai cum să îl ajuţi!
Puştiul continuă să răsfoiască paginile cărţii.
– Da’ fumeia aiasta cini i?, întreabă el.
– Ecaterina Teodoroiu, răspund eu. O mare eroină.
Copilul mă priveşte uimit apoi spune:
– Tatăăi, nenea aista di cari tu zâcei câ îi satanist o zâs câ fimeia aiasta i erou!
S-a lăsat tăcerea. Gavril îşi aprinde o nouă ţigară şi ridică din umeri. Îmi face semn să nu mă cert.
– Nu-i nicio eroină!, spune răspicat Albuş. Comuniştii o scos prostiili aiestea. Nici nu o existat Ecaterina aiasta.
– Măi nene, eşti nebun, cum dracu poţi afirma asta?, întreb supărat. Bunicul meu a luptat la Mărăşeşti. A povestit când a venit acasă despre Ecaterina Teodoroiu.
– Poţî dovidi? Aşă şi io pot sâ zâc cî existî extratereştri, da nu pot dovidi. Ari cineva o dovadî că fumeia aiasta o existat?
– Măi frate, ăsta e niţel retardat!, se miră Gavril. Ce dovadă vrei, frate? Nu ai văzut pozele din cartea de istorie?
– Acelia nu-s adivarati! Îs manipulări comunisti ca sî credim noi cî fimeia i egalî cu barbatu’. Da’ fimeia nu-i egalî cu barbatu’.
– Da’ cu cine e egală? Adică soţia ta e inferioară ţie?
– Aşă o lasat Iisus pi pământ. Iarî eu nu-mi învâţ copchilu’ sî creadî în Ecaterine şî eroi comunişti şî satanişti.
– Na, că a făcut satanistă pe Ecaterina Teodoroiu!, mă supăr eu. Asta chiar că le întrece pe toate. Măi Albuş, te-am văzut la biserica eroilor din centrul satului la comemorare. Ce naiba căutai acolo dacă nu crezi că există eroi?
– Aceia din centru’ îs eroi, da aiştia din cărţî nu-s. Noi nu credem în comunişti şî satanişti. Noi sîntem ortodocşi, nu satanişti. Ia zî, Eduard când ăi mers ultima datî la biserică?
– Am fost mâine. Care e problema ta?
– Api vezi? Un om fărî Dumnezău.! Ci sî ceri la un om cari credi în satanişti şî comunişti?
Gavril aprinde altă ţigară şi spune:
– Tare ţi-aş da câteva scatoalce Albuşule! Hai, Eduard, hai să mergem! Pe ăştia să îi ducă în Mălini, sfântul ăla de care ai zis tu!
– Habotnicus?
– Ăla, bătui-ar Dumnezeu!
Plecăm. Aud cum ne înjură Albuş. Nevasta lui vorbeşte la mobil.
– Întârzâiem oleacî. Stai liniştitî câ ţ-am cumparat curichi! Căutâm alt taxi. Cu aista nu merim cî i satanist.
Urc în maşină. Gavril râde şi aruncă pe geam ţigările.
– În veci nu o să mai fumez!
– Bravo, Gavriluţ!. Dă-le dracului de fumigene puturoase!
Mergem în tăcere până ajungem la intrarea în Mălini. Gavril opreşte maşina şi se dă jos. Îl urmez.
– Ce sat frumos!, spune Gavril. Doamne, ce sat frumos!
– Da!, răspund eu.
Urcăm înapoi în maşină. Lui Gavril îi curg lacrimile.
– Ce naiba ai măi Gavril? De ce plângi?
– Aşa plângem noi, sataniştii când vedem ceva frumos.
– A, da. Asta aşa e!
Cobor în dreptul casei. Pufoasa e căţărată pe poartă. Mă aştepta. Întru în curte şi mă duc direct la fântână. Nu e nevoie să scot apă. Cineva a scos deja apă proaspătă şi rece. Poate mama, poate îngerul de pază. Poate Domnul Dumnezeul meu.
EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” -EDITURA EIKON
Cred că am răcit. Îmi ard obrajii, pieptul, palmele. Mi-e sete şi mi s-a făcut poftă de turte coapte pe plită. Dacă aş avea acum o turtă fierbinte, cu coajă neagră, ce bine ar fi. Aş lipi-o întâi de pieptul meu, apoi în stânga, în dreptul inimii şi abia apoi aş mânca-o. Da, îmi ard palmele. Poate că ar trebui să le odihnesc în verdele ierbii sau în răcoarea apei de fântână. Ies afară şi mă aşez pe banca de lemn din cerdac. Vântul nu reuşeşte să îmi domolească febra. Mă dor tâmplele şi sunt răguşit. Cred că am răcit.
Aud cum vorbesc în livadă mama şi Rezuca. Mama vântură fasolele strânse zilele trecute.
– Zrrr!, se aude zgomotul făcut de fasole pe tabla groasă a căzii.
Mi-e drag şi acest sunet al începutului de toamnă.
– Cam câte kile or fi?, întreabă Rezuca.
– Nu ştiu că nu le-am cântărit, răspunde mama.
– Tot sânt vreo zăci’. Da, precis!
– Dacă spui tu, aşa o fi!
– Uni’ rămăsăsâm? A, da! Am fost şî am dus vaca lu’ Timişoaia cî era pi şanţ. Bag samî cî s-o întors di pi coastî şî vacaru’ n-o văzut cî lipsăşti. Când am vinit înapoi nu am măi găsât cucoşălu’ cari ni l-ăi dat mata’. Cum şî undi o ci plecat nu ştiu. Şî doarî înainte di a mă duci la Timişoaia l-am văzut cum calca găinili şî cânta. Undi s-o ci dus oari?
– Poate e prin livadă. O fi sărit gardul.
– Mari dreptati ai! N-am catat în livadî.
– Acolo trebuie să fie. Doar nu s-o fi dus şi cocoşu’ în străinătate ca toată lumea de pe aici.
– Cî ghini zâci! Mă duc sî îl caut.
Mă doare şi o măsea. Privesc cum zboară către miazăzi păsări negre, multe păsări negre. Nu cred că pleacă deja în ţările calde. E încă destul de cald. Apele Moldovei şi ale Suhăi nu s-au răcit, imaşurile sunt verzi, iar fructele fraţilor pomi nu s-au copt.
– L-am găsât, spune Rezuca.
– Unde era?, întreabă mama. În livadă?
– Era cu găinili. Când m-am întors l-am găsât cu eli. Să uita la mini dintr-o parti. Ştie’ cî m-am suparat pi el.
– O fi zburat în livadă şi s-a întors. Nu are unde să plece.
– D-apoi cum! Undi i-a ci măi ghini ca la mini?
– Ha,ha, ha!, râde mama amuzată de seriozitatea cu care Rezuca a spus ultimile cuvinte.
– Da, zău aşa!
E răcoare. Doar palmele mele sunt fierbinţi. Şi tâmplele. Şi pieptul. Ca şi când aş fi lipit de albul trupului meu o turtă caldă.
Merg pe coama cerdacului. În copilărie, era joaca mea preferată. Distanţa nu e mare de la un stâlp al cerdacului la altul. Ajung imediat la stâlpul din partea dreaptă a casei, apoi sar în curte pe aleea de ciment.
– Hahaha!, ce fain.
Lângă alee e unul dintre aricii care locuiesc sub cerdac. Animăluţul ţepos mă priveşte curios, fără frică.
– Măi ţeposule! Dacă aterizam pe tine? De ce nu m-ai strigat? Ha,ha,ha!
Întind mâna către arici. Acesta nu fuge, nu se face ghem.
– Doar suntem prieteni, nu-i aşa?, spun eu bucuros.
Mă întorc în cerdac şi reiau joaca. Sar de pe coama cerdacului pe aleea de cerdac. Ariciul nu a plecat, dar de data asta am fost atent ca nu cumva să aterizez în apropierea lui.
Îngerul de pază se suie şi el pe coama cerdacului.
– Eu pot sări mai departe ca tine, frate om!, spune îngerul zâmbind. Pot şi cu ochii închişi.
– Nu te cred, frate înger! Hai să ne întrecem!
– Sărim amândoi cu ochii închişi. Da, frate om?
– Da, frate înger!
Sar peste florile din faţa cerdacului. Cu ochii închişi şi braţele deschise. Îngerul de pază a ajuns aproape de poarta dinspre drum.
– Nu e corect!, spun eu. Te-ai ajutat de aripi.
– Ha,ha,ha!, râde îngerul de pază. Şi tu puteai face asta, frate om.
– Eu nu am aripi, ştii doar.
– Da, dar le ai pe ale mele, frate om. Ha, ha, ha!
Stăm pe iarbă şi râdem. Ariciul se apropie de noi şi ne priveşte mirat. Îngerul de pază îl ia în palme şi zboară cu el deasupra Măliniului, apoi se întoarce şi îi dă drumul în iarba verde a curţii.
– Ce fain, frate înger!.
Un înger şi un arici au zburat deasupra satului meu. Prietenii mei cu aripi şi ţepi. Prietenii mei.
Eduard Dorneanu
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON
Autor:Eduard DORNEANU
Titlu:Sublimare
Editura Eikon
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2017
ISBN: 978-606-711-548-2
NR. PAGINI: 146
FORMAT: 13×20
Noaptea ascunde culorile, / cicatricile, urmele Pandorei… / Iubirea rămâne pe rug alături / de cuvintele care nu se pot repeta…
În ultima lună de vară, nunţile se succed fără încetare. Copiii satului se întorc acasă pentru câteva săptămâni şi mulţi dintre ei doresc să îşi oficializeze relaţiile la biserică şi la primărie. Astăzi cred că au trecut pe şosea cel puţin trei cohorte de maşini. Majoritatea maşinilor sunt înmatriculate în ţările din vestul Europei. Şoferii sună prelung, oamenii chiuie. Prima maşină este o decapotabilă întotdeauna. De acolo cineva filmează evenimentul. Privesc cum trec pe şosea maşinile şi zâmbesc. Sub braţ ţin o coşarcă goală. Voi merge curând să aduc din livadă fasolele pitice. Dacă le mai las pe ogor s-ar putea ca păstăile uscate să plesnească şi boabele se vor pierde în praful fierbinte al verii. Nici dacă va ploua nu e bine: păstăile vor putrezi şi ar fi păcat de munca depusă de mine şi mai ales de mama.
– Lasă coşarca aia!, spune mama. Vrei să te filmeze ăştia în pantaloni scurţi şi cu o coşarcă goală în braţe?
– Stai liniştită! Doar nu au canal de televiziune. Şi oricum tipul din maşina decapotabilă filmează pe ăştia cu nunta. Ce treabă au ei cu mine?
– Aşa o fi!, dar puteai să laşi coşarca aia în curte.
– M-a emoţionat momentul şi am uitat.
– Mai sunt vreo câteva nunţi azi. Vezi să nu te emoţionezi prea tare şi să uiţi să mergi la treabă pe ogor. Fasolele nu au timp să aştepte până îţi trec ţie emoţiile. Precis mori de râs, dar nu te exteriorizezi. De când îţi plac ţie nunţile, că nu ai mai fost la una de o sută de ani?
– Ei, nunţile nu îmi plac, dar mă uitam şi eu aşa!
– Lasă, că nu mă prosteşti tu pe mine! Du-te şi cumpără pâine, apoi treci la treabă că e târziu!
– Am înţeles. Să trăiţi!
– Hai, hai Eduard! Poate vine ploaia şi numai putem intra pe ogor o săptămână. Atunci să te văd!
– Bine, mamă! Aşa e.
Plec la magazin. Ţin în mână două bancnote de câte un leu. Intru în magazin şi cumpăr două pâini coapte pe vatră de sat. Proprietarul magazinului vrea să mă cinstească cu o bere, dar eu refuz.
– Am uitat că tu nu bei. Stai să îţi dau un pahar de suc.
Mulţumesc şi ies afară. Sticla paharului s-a aburit. Sucul e roşu, rece şi are gust de zmeură. La masa din faţa magazinului stau trei consăteni: doi oameni în vârstă şi Anişor Moareacră. Bătrânii beau bere şi îl privesc pe Moareacră cu respect şi uimire. Îl cunosc bine pe Moareacră. E unul dintre cei care s-au îmbogăţit după revoluţia din 1990. Îl ştiu încă din perioada în care eram student în Suceava, iar el urma nişte cursuri la oraş sau cel puţin aşa se lăuda. Afacerile i-au mers foarte bine. Acum este multimiliardar, la fel ca mulţi dintre consătenii mei. Moareacră este îmbrăcat cu o cămaşă gri şi vestă albastră, ruptă în câteva locuri. Este încălţat cu cizme de gumă murdare de glod. În jurul lor a prins lanţuri destul de groase de aur. Moareacră aşază un scaun lângă el şi îşi pune picioarele pe acesta. Cei doi bătrâni îi privesc cizmele de gumă şi lanţurile de aur.
– Moareacră, ţi-a borât diavolul pe suflet!, îi spun eu.
– Uăi Eduard, ci vrei, uăi? Di ci ţi ciudî? Eu am făcut ceva cu viaţa me!
– Am auzit retardopropoziţia asta de o mie de ori în Mălini. Toţi spuneţi aşa! Ai sufletul borât de diavol! Cum te simţi? E bine?
– Uăi, eu am muncit şî îmi permit să port lanţuri di aur la ciubotili di gumî! Ai ceva împotrivî?
Cei doi bătrâni au terminat de băut berea. Se ridică şi pleacă. Moareacră scoate o ţigară fără filtru. O rupe: pune jumătate din ea înapoi în buzunar şi aprinde cealaltă jumătate. Trage cu sete un fum, apoi mă priveşte cu răutate.
– Eu am făcut ceva cu viaţa me!
– Iar? Ce argument hasekian!
– Cum adicî hasekian? Ci vrei sî zâci, uăi? Nu poţî vorghi ca un om noarmal?
Arunc paharul de plastic şi plec. Aurul de pe cizmele de gumă ale lui Moareacră m-a scârbit. Intru în curte şi iau coşarca lăsată în spatele porţii. Las pâinea în bucătăria de vară şi plec în livadă. Trebuie să umplu coşarca cu fasolele pitite printre popuşoi. Mama se descurcă fără probleme. Pe mine mă umplu de vânătăi frunzele tăioase ale popuşoilor. Vegetaţia ascunde tot felul de insecte. Nu mă plâng. Umplu coşarca şi îi răstorn conţinutul pe un ţol, lângă Oblio, mărul pădureţ.
– După ce terminăm, să aduci un nailon ca să acoperim fasolele!, spune mama. Nu poţi şti ce va fi la noapte. E posibil să plouă.
Am ajuns în dreptul Helgăi, mărul de pe hat. Mă aşez o clipă lângă măr şi îi şoptesc încet.
– Bun găsit Helga! Bun găsit, frate pom!
Mă ridic şi continui să adun fasole. Tricoul mi s-a lipit de piele. Munca e grea, foarte grea. Ridic coşarca plină cu fasole deasupra capului şi păşesc cu atenţie pentru ca nu cumva să rup vre-un strujan. Până la urmă terminăm de strâns fasolele înainte de ora optsprezece. Dinspre şosea se aud claxoane de maşini.
– Ţi-am spus!, zice mama. Încă o nuntă. Nu te mai duci să te uiţi?
– Nu. Peste patru ani voi avea juma’ de secol, iar eu încă visez că primesc ordin de încorporare.
– Ai rămas un copil, Eduard!
– Da, cred că da!
Se întunecă. S-a răcorit. Stau în cerdac şi privesc un cer fără lună, fără stele, fără pete de sânge. Pe braţe am tot felul de semne lăsate de frunzele popuşoilor. E răcoare. Respir adânc. E linişte. Se aude murmurul apelor Suhăi. Cât de odihnitoare e zbaterea apelor. Ca o rugăciune spusă lângă patul unui copil pe jumătate adormit. Ca un alint rostit de un bărbat aspru în faţa unei femei frumoase şi capricioase. Ca o chemare de sirenă. La ceas târziu. Sub un cer fără stele şi fără lună. În zi de vară. Azi.
Eduard Dorneanu
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON
Căldura lui august a uscat suflete triste, ierburi încâlcite pe gardurile livezilor şi oasele animalelor abandonate în prunduri. Verdele imaşului se luptă cu otrava care coboară din cer. Fiecare buruiană, fiecare fir de iarbă caută apă vie în pământul binecuvântat al Măliniului. Animalele au nevoie de umbră şi de un loc de odihnă. Infernul fierbinte despică în douăzeci şi patru de bucăţi pietrele argintii ale Suhăi. Păstrăvii din iazuri suportă din ce în ce mai greu zilele fierbinţi ale verii. Boiştenii, clenii, chişcarii sau mrenele se ascund sub maluri sau sub lespezile de piatră cufundate în apele Suhăi şi ale Moldovei. Aud cum îşi ţipă bucuria diavolul în Pădurea Prisos. Închid ochii şi aştept. Diavolul îşi acoperă pieptul cu scoarţă de mesteacăn şi ţipă mai tare. În urma lui, din ciupercile cu pălărie roşie şi puncte albe ţâşneşte sânge şi agheazmă neagră. Deschid ochii şi privesc înspre miazănoapte. De acolo vin de obicei norii gri care răcoresc păşunile alpine şi bucură livezile, grădinile şi ochii bătrânilor satului meu. Din păcate, niciun nor nu se apropie de Mălini.
Aduc apă rece de la fântâna cu roată de lemn. Umplu cu apă proaspătă castronaşul pisicii Pufoasa şi troaca din care beau găinile. Tuturor le e sete. Găinile au aripile desfăcute. Beau apă, apoi se scaldă în tărâna fierbinte din jurul tuiei. Pufoasa bea şi ea, apoi se întinde sub o frunză de ferigă. Mama vine din livadă. A strâns bobul şi acum îl întinde în cerdac. Va rămâne acolo până când bobul se va usca bine de tot. Am mai cumpărat doi metri de lemn. Încep să transport lemnele despicate acum câteva zile. Folosesc tot bătrâna tărăboanţă de care râd vecinii mei bogaţi. Fiecare bucată de lemn trebuie aşezată în şopron cu atenţie pentru ca nu cumva lemnele să se surpe după ce au fost clădite. Căldura îmi pârjoleşte braţele şi mă face să transpir îngrozitor deşi de obicei nu se întâmlă aşa ceva. Strigătele diavolului nu se opresc. Umplu tărăboanţa, apoi aşez o bucată de scândură pe talpa şopronului, la intrare. Intru în şoron şi încep să clădesc lemnele. Aşez bucăţile de lemn, apoi ies afară şi încarc din nou tărăboanţa.
– Îl auzi cum strigă, frate om?, mă întreabă îngerul de pază.
– Aud, frate înger! Îl bucură suferinţa fraţilor pomi şi a oamenilor.
– Da! Pentru el suferinţa celorlalţi este un prilej de mare bucurie.
– Să ştii că şi unii oameni sunt exact la fel.
– Diavolul lucrează prin oameni, nu uita! Ascultă cum se bucură! Ascultă!
Diavolul aleargă prin Pădurea Prisos. La strigătele lui de bucurie răspund oamenii din labirint, cei închişi în dogme umilitoare şi egoiştii care îşi pierd tinereţea în braţele unor femei fără suflet.
– Aud, frate înger. Aud.
Încarc încă o tărăboanţă cu lemne de fag. Tricoul albastru e ud, iar o buburuză a aterizat pe gâtul meu şi se plimbă fără grijă pe pielea mea transpirată. Nu mă opresc decât după ce ajung în şopron. Iau buburuza şi o duc afară.
– Dămi-o mie, frate om!, spune îngerul de pază. O să o duc pe malul apei Moldovei, la răcoare.
– Ce bine, frate înger, ce bine!
Îi dau îngerului buburuza şi zâmbesc fericit. Diavolul nu îşi mai ţipă bucuria. Îmi scot tricoul şi rămân pe jumătate gol alături de un înger, o buburuză şi o tărăboanţă veche. Ne rugăm împreună. În limba îngerilor, a buburuzelor, a tărăboanţelor. Suntem prieteni şi fraţi. Pe vecie.
Eduard Dorneanu
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON