MĂLINI-Volumul II-Capitolul 10

Vișinii Sasha și Marko au crescut mari și străjuiesc partea dinspre casă a ogorului meu. Priviți de la distanță, par doi prieteni care se țin de mână și ocrotesc întinderea verde a micii mele grădini. În fiecare zi îi privesc, în fiecare zi le rostesc cu drag numele. Frații pomi au rodit, iar mama vrea ca eu să le culeg roadele. Din ele, mama va pregăti gem acrișor pe care eu îl voi mânca la iarnă, uns pe turte coapte pe plită.
-Mă duc să cumpăr zahăr, spune mama. Să strângi numai vișinile coapte bine, bine. Uite, ia găletușa de plastic în care au fost măsline. Să te sui pe cioata de brad ca să poți culege și vișinile de pe crengile de sus.
-Da’ mata unde te duci?
-Să cumpăr zahăr. Ai surzit sau nu ții minte de la mână până la gură?
-Ba da, am auzit, dar îmi place cum spui mata toate vorbele astea. Pare așa de important totul. Vișinile par niște trofee de mare preț.
-Să vezi ce trofee de mare preț îți dau eu dacă nu culegi mai repede vișinile. Apucă-te de treabă!
Mama pleacă. Încep să culeg roadele vișinului Sasha. Majoritatea vișinilor sunt coapte, așa că nu e nevoie să aleg. Găletușa de plastic se umple repede și sunt nevoit să o răstorn într-un lighean de inox. Încep să strîng și roadele vișinului Marko. Acesta este mai înalt, așa că aduc cioata de brad și mă sui pe ea. Cocoșul Kenny cântă și cerurile se deschid pentru a primi întrebări noi.
-Ce faci?, frate om, întreabă îngerul de pază.
-Strâng vișine, frate înger. Nu vezi ce de pete purpurii s-au întins pe hainele și palmele mele?Parcă s-au deschis răni dulci-acrișoare din care curge sirop înmiresmat.
-Strângi vișine, frate om. Întotdeauna pe 11 iulie strângi vișine. Întotdeauna.
Știu de ce îngerul de pază îmi amintește asta. În 1988, Marko o aducea cu mașina sa pe Jasmine ca să se întâlnească cu mine. Îi așteptam lângă Podul Moldovei.
-Vin să o iau pe la ora 21, spune Marko. Chiar crezi că e o idee bună să vă întâlniți aici?Mai bine vă duceați la un hotel, undeva. Dădeați și voi un bacșiș sau ceva. Ce naiba se întâmplă aici dacă dă peste voi careva din sat și o vede pe Jasmine îmbrăcată tradițional?
-Mergem ,,La Pini’’, pe malul apei Moldovei. I-am promis, nu pot da înapoi. E zi de lucru și lumea are alte treburi. Cine naiba să dea peste noi pe aici?
-Naiba știe. Careva apucat de patima pescuitului sau altcineva, oricine.
-Nu mi-e frică, spune Jasmine. Stau cu Eduard oriunde spune el. Cu el nu îmi e frică de nimic. De nimeni.
-Nu sunteți sănătoși, spune Marko. Aveți mare grijă. Ăștia ar fi în stare să vă ardă pe rug dacă vă găsesc pe aici. Cum naiba să înțeleagă cineva că un ortodox care nu calcă pe la biserică precum Eduard e în mare iubire cu o musulmană practicantă ca Jasmine? Nu vreau să vin diseară și să vă adun cu fărașul de pe malul apei.
-Stai liniștit, îi spun. Nu trece nimeni pe aici în zi de lucru.
-Bine, nebunilor spune Marko. Mă întorc diseară. Sper să funcționeze rabla asta de Dacie.Am cumpărat-o ieri de la unul care avea nevoie disperată de bani ca să dea la nu știu ce medic. Are ciroză și își închipuie că dacă dă bani va rezolva mare lucru.
-Chiar mă miram de unde ai mașina. Nu știam că ai carnet.
-Nu am carnet, se miră Marko.Nici acte pe dracul ăsta de mașină nu am.
-Și dacă te oprește un milițian?
-Nu mă oprește nimeni. Cine naiba să oprească un om care merge să aducă de pe malul râului Moldova o musulmancă? Zi și tu!
-Dapoi cum! Ha, ha, ha.
Marko pleacă. Dinspre Mălini, se vede în depărtare o remorcă încărcată cu lemne. Coborâm din șosea, în păduricea de pini care străjuiește malul apei. Cunosc fiecare piatră, fiecare mușuroi de pământ, așa că îmi e ușor să ajung la locul numit de mine ,,La Pini’’. Aici, pomii sunt ușor îndoiți, probabil de la curent și locul pare neumblat. Așez pe iarbă o pătură gri și scot dintr-o geanță albastră o farfurie, o pungă de vișine și o pâine neagră.
-Azi le-ai cules?, întreabă Jasmine? Pentru mine?
-În dimineața asta, da. Pâinea nu e proaspătă. E greu de găsit pâine proaspătă la țară. Aici e o altă lume. Uite, am și apă rece.
Răstorn vișinile din pungă în farfurie. Nu am cuțit, așa că îi fac semn Jasminei să rupă cu mâna din pâine.
-Știi, spune ea, m-am tot gîndit cum să te rog ceva. Știu că m-ai înțelege, dar tot îmi e rușine.Mă asculți?, Eduard.
-Te ascult, Jasmine. Ai văzut cerculețele care apar deasupra apei? Sunt semne că acolo, boiștenii, porcușorii și mrenele se încaieră pentru haleală. Spune, draga mea, ce rugăminte ai.
-Mi-e un pic rușine, Eduard. Știi, eu nu am stat niciodată goală, afară, undeva în natură. Nu vreau asta, dar mi-aș dori să stau fără haine, dezbrăcată, măcar până la jumătate. Crezi că se poate? Da?
-Se poate orice, Jasmine. Aici suntem doar noi, pomii strâmbi ai acestui loc și îngerii care călătoresc pe norii curați ai cerului.
Jasmine zâmbește. Are pielea albă, sâni tari și pe cap este tunsă chilug. Văd cum i se întăresc sfârcurile, iar ochii ei mari și negri cer sărut și alinare. Ne așezăm jos pe pătură, spate în spate. Pielea ei îmi frige coastele, simt cum dinspre Jasmine vin raze fierbinți care îmi răscolesc trupul. Stăm așa, ca doi copii care caută răcoarea apei și a pădurii departe de ochii celor care vor să ne mutileze tinerețea. O aud suspinând. Lacrimile ei se ascund de lacrimile mele. Tristețea ei aleargă împreună cu tristețea mea în pădurea de pini, răscolind iarba și împlinind blesteme.
-Sunt bune vișinile, spune Jasmine. Sunt tare bune.
Beau apă și ascult cum curg lacrimile pe pielea femeii tinere de lângă mine. Cred că imaginea unei femei pe jumătate goale, tunsă chilug, e la la fel de sacră ca imaginea nașterii sau a arderii pe rug. Ecoul curgerii lacrimilor ridică valuri de o palmă de înger pe luciul apei Moldovei și duce către înalt păsări de pradă care se vor întoarce înapoi purificate de albastrul Celui Veșnic Viu. Sub trupurile noastre crește iarbă nouă gata să se deschidă lumii într-un verde nemaivăzut, nemaiatins. Ne întindem pe pătură. Capul meu e în dreptul sânilor Jasminei. Văd cum pulsează sfârcurile și îi ascult respirația . Pe pielea ei coboară apă sărată care se pierde pe buzele și pleoapele mele.
-Dacă apele noastre se unesc în felul acesta, spune Jasmine, înseamnă că în Cartea Vieții cineva scrie cât de mult ne iubim.
-Cine scrie asta?
-E o mare taină. Poate un înger, poate un profet. Poate cineva atât de sfânt încât buzele noastre nu îi pot rosti numele. În ceruri, iubirea este prețuită mai mult ca orice. În ceruri, oamenii care se iubesc sunt numiți oameni.
-Oameni?
-Da, oameni. Ție, îngerii ți-ar spune frate om pentru că nimeni nu știe să iubească așa cum tu iubești.
-Frate om?
-Da, Eduard. Iubirea te apropie de îngeri, de veșnicie, de puritate.
-Dacă spui tu. . .
Lacrimile mele se ascund de lacrimile Jasminei. Tristețea mea și tristețea Jasminei se prefac în abur albastru și zboară deasupra pădurii. Ca două inimi îngemănate și binecuvântate. Ca două semne alese.
Ne ridicăm. Sărut capul tuns chilug al Jasminei. Aud cum urlă diavolul, departe în Pădurea Prisos.
-Nimeni nu ne poate despărți, spune Jasmine. Nici oamenii răi, nici anotimpurile, nici epavele corăbiilor.
-Nimeni, Jasmine.
-Nici străzile cu nume de războinici nemiloși, nici hainele cu inscripții bizare, nici cărțile de rugăciune ale celor orbi.
-Nimeni, Jasmine. Nimeni.
-Nimeni iubitule. Nimeni.
Se aude claxon de mașină. Marko e pe pod și ne așteaptă. Ne îmbrăcăm și mergem către el ținându-ne de mână ca doi copii. Marko are lacrimi pe față.
-Mă apucă plânsul când vă văd. Nu știu ce dracu’ am. Poate că îmi dau seama că nu o să iubesc și nu o să pot fi iubit așa în vecii vecilor. Mari nebuni sunteți.
O sărut pe Jasmine pe buze, iar ea închide ochii și spune ceva în arabă. Pleacă împreună cu Marko. Lacrimile mele se ascund de lacrimile ei. Se ascund.
-Am venit, spune mama. Am cumpărat zahăr. Văd că ai strâns două găletușe de vișine. Bănuiesc că acum aștepți un premiu, nu? Hai, că îți pregătesc o cană de ciocolată caldă.
-Nu acum. Mă duc un pic să văd apa Moldovei.
-Ce îți veni, așa, deodată?
-Mi s-a făcut dor. Las’ că vin repede înapoi.
Ies pe poartă și plec înspre prund. Am luat cu mine un borcan de vișine. Azi, nu am niciun ban, așa că nu cumpăr și pâine. Ajung după vreo patruzeci de minute în locul unde cândva am stat lângă Jasmine. Îngerul de pază e deja acolo. Ne așezăm pe iarbă și stăm spate în spate. Arunc în apă vișine coapte. Una, câte una. Lacrimile mele se ascund de lacrimile îngerului de pază. Se ascund.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI-Vol II”-Editura Eikon