7,63 (Podul Moldovei)

M-am împăcat cu Lucian, soţul Ioanei. A apărut dimineaţă cu Ioana şi m-a rugat să mergem la pescuit pe râul Moldova. Nu am refuzat. I-am întins mâna. Lucian a dat noroc cu mine şi nu am mai discutat despre incidentul din timpul derbyului când ne-am luat la bătaie, iar eu i-am spart capul.
-Aşa da, fiţi cuminţi. Nu vă certaţi de la nimicuri, se bucură Ioana.
E destul de cald şi astăzi. Disconfortul termic îmi dă idei ciudate, dar nu devin irascibil, dimpotrivă. Părăsim şoseaua. Lăsăm maşina Ioanei sub verdele pădurii de mălini şi plecăm pe jos spre locul nostru favorit de pescuit. Ne deplasăm paralel cu râul Moldova folosind o cărare care taie o pădurice de pini.
-Nu sunt animale sălbatice , pe aici se interesează Lucian? Porci mistreţi, lupi?
-Doar stelişti şi avocaţi de provincie, răspund provocând mânia lui Lucian care este avocat, dar şi stelist.
-Hihihihi, râde noncomformista Ioana.
-Ce glume interesante, mă persiflează Lucian.
-Lasă Lucică. Ai văzut ce frumoasă este Supercupa? Te-ai bucurat tare pentru Dinamo. Aşa e?
-Ce să spun!
-Hihihihi, râde iar Ioana.
Ioana este de o frumuseţe apăsătoare. Îmbrăcată în costum de baie seamănă foarte mult cu fetele din filmul serial cu salvamari femeie, am uitat titlul lui. Nu a muncit niciodată nimic. La 18 ani s-a măritat cu Lucian care este foarte bogat şi îi satisface orice capriciu. A vrut maşină tunată deşi nu are ce să facă cu ea. Lucian a plecat în Irlanda unde o firmă specializată tunează autoturisme pentru curse şi s-a întors cu o ciudăţenie de autoturism: caroserie de Volksvagen, motor de Volvo, cai putere foarte mulţi. Ioana s-a bucurat apoi s-a plictisit de ea şi i-a cerut soţului camionetă Ford. Colegii Lui Lucian au râs cu lacrimi când l-au văzut cu camioneta în faţa blocului. Ioana este nonconformistă. I s-a părut că o camionetă este ceva minunat. A cerut. A primit.
-Da’ de ce te-ai îmbrăcat în cămaşă albă,Lucică? Eşti în campanie electorală? Vrei să convingi peştii să voteze la referendum într-un anume fel?
-Albul te apără de căldură, deşteptule. Habar nu ai ce e aia protecţie. Ce să ceri la dinamovişti!
-Hihi. Eduard mă duci în braţe o bucată de drum? Am obosit.
Lucian nu spune nimic despre oferta Ioanei. Este foarte gelos, dar niciodată nu arată asta în public.
-Hai, Ioana! Şi la plecare, sărim amândoi de pe podul Moldovei ca să ne dăm mari. Ca în clipul trupei Aerosmith. Vrei?
-Eu nu sar, mi-e frică, se plânge Ioana. Hai, ia-mă în braţe şi du-mă că mă dor picioarele.
-Sari tu de pe pod, se miră Lucian? Este prea periculos, nu te cred
-Dacă sar te urci pe maşină în mijlocul traficului şi strigi ,,Dinamo,luptă Dinamo”?
-Mai bine îmi spargi capul din nou.
-Se rezolvă si asta.
-Hihihihihi.
Ioana este al naibii de grea. Sunt curios dacă o pot duce în braţe până la locul de pescuit. Mă mângâie pe păr. Este o femeie fericită care călătoreşte în braţele unui bărbat.
-Lucică, soţia ta are peste suta de kile.
-57 am, mă cântăresc zilnic, se apăra Ioana.
-Cu ce?
-Cum cu ce?
-Cu ce te cântăreşti?
-Cu televizorul. Tu cu ce credeai?
-Aşa da. Şi eu mă cântăresc la fel.
Lucian strănută. Mintea lui este acum în pioneze. Nu ştie cum să reacţioneze: dacă se ceartă cu mine, Ioana nu mai vorbeşte cu el o săptămână şi asta l-ar durea enorm. Dacă tace, dovedeşte că este un papă lapte.
-Supercupa nu este aşa de importantă, nu vă mai lăudaţi cu performanţe de doi lei.
-Da’ Steaua ce performanţe de doi lei are în ultima vreme? Sau măcar de un leu?
Lucian este un avocat de excepţie. Lumea îl caută disperată şi deoarece nu cere onorarii exagerate, dar mai ales pentru că pune suflet în tot ceea ce face. Asta se vede şi în pledoariile lui oarecum diferite de ale colegilor săi. Rutina nu i-a atins pasiunea, iar pentru asta îl respect mult chiar dacă ne certăm des şi am reuşit să îi sparg şi capul. Ca fizic nu este un bărbat impresionant: nu cred să aibă mai mult de 1,65, e chel, uneori poartă ochelari de vedere. La pescuit este foarte priceput în comparaţie cu mine care nu am prins niciodată un peşte mai mare de o palmă. Ioana s-a căsătorit cu el pentru banii lui. Lucian nu se fereşte să recunoască asta de faţă cu mine. Nu pare îngrijorat de această situaţie.
-A dat Dumnezeu şi am ajuns, mă bucur eu ca şi când aş fi câştigat un premiu meritat. Jos, grăsano! Acum pot participa la Jocurile Olimpice după un asemenea antrenament.
-Hihihihi.
Când răde, Ioana devine brusc dizgraţioasă. Sunetele seamănă cu fluieratul mierlelor din perioada împerecherii.
-Alege ce undiţă vrei, mă îndeamnă Lucian.
Omul este foarte bine pregătit: lansete, momeală artificială, viermişori luaţi de la pescărie.
-Uite ce minunăţie Ioana, spun eu punându-i în faţă viermii roşcaţi .
-Uh, ce dezgustător. Ia-i de aiciiiiiii !
-Răsfăţată mai eşti.
-O să vomit, să ştii.
-Super. Filmează momentul să îl postăm pe youtube.-
-Hihihihi.
Rup o creangă dintr-un alun. Am nailon, iar drept cârlig folosesc un bold îndoit. Ca plută, m-am hotărât asupra unui nasture de rezervă de la jeansi, iar ca greutate este perfectă o pietricică găsită pe jos. Recunosc vreau să mă dau mare în faţa Ioanei care râde necontenit. Lucian aşază două undiţe jos, iar cu una face lansări până aproape de malul celălalt. Arunc şi eu undiţa la vrăjeală.
La vreo cincizeci de metri de noi, copiii din sat se bagă sub mal şi pescuiesc cu mâna cleni. Au deja o groază de peşti prinşi.
-Barbari, murmură Lucian.
-Cine, Lucică? Steaua?
-Pescuitul este altceva. Nu te duci ca barbarul şi prinzi peştele cu mâna.
-Ai dreptate. A pescui înseamnă să stai cu un băţ în mănă juma’ de zi fără să prinzi nimic.
-Barbari, ca şi tine. . .
,,Barbarii” sunt copii până în zece ani. Unul dintre ei vine şi îmi dă doi cleni mărişori. Îi mulţumesc. Nu încerc să îi dau bani pentru că l-aş supăra. Îi intind o sticlă de suc. Vin şi ceilalţi doi ,,barbari”. Le dau suc. Nu refuză.
-De ce nu trage peştele deloc azi, îi întreb sperând la un răspuns care să mă edifice asupra situaţiei?
Unul dintre ,,barbari” îmi răspunde încet gesticulând supărat:
-A venit din sat un nene care a aruncat momeală în ştiolbon şi peştele nu mai vrea să muşte. El vine şi pescuieşte aicea’ şi ca să nu ştie lumea că e loc bun dă momeală la peşti. Am văzut noi. Nu ştiu cum îl cheamă da’ stă în capu’ satului.
-Sunteţi siguri?
-Daaa, răspund ‘barbarii” într-un glas. Noi ne ducem la picioarele podului că acolo este umbreană.
-Ce este aia umbreană întreabă, Lucian.
-Mreană frate, ce să fie. Vin şi eu imediat că vreau să sar de pe pod.
-Chiar sari?
Ochii copiilor mă privesc cu un imens respect.
-Da,sar ca să dovedesc că ţin cu Dinamo.
Barbarii sunt împărţiţi: doi ţin cu Steaua şi numai unul cu Dinamo.
-Te filmăm cu telefonu’ dacă sari.
-Hihihi, râde Ioana.
Copiii zâmbesc şi la plecare scot limba la ea. Ioana le face din mână şi scoate şi ea limba.
Pluta undiţei mele se scufundă. Trag rapid şi scot un peştişor cât degetul mic al unei palme:
-Boiiiiiiiişteaaaaaaaanul, strig …
-Bravooooo, aud de undeva de la vreo sută de metri răspunsul ,,barbarilor” care se îndreaptă spre pod.
-Sunt campion. Acum am trei peşti.
-Care trei , se supără Lucian? Doi sunt cadou de la copii.
-Păi sunt ai mei. De ce nu vi i-au dat vouă?
-Puştanii sunt din Mălini. Te cunosc. Ai doar un peşte , boişteanul ăla schizoid.
-Ba am trei. Ioana tu câţi vezi?
-Trei, are dreptate.
-Gata, plecăm se supără Lucian.
-Lucică, nu te supăra. Ai auzit ca a aruncat cineva momeală.
-Tocmai de aia zic să plecăm.
S-a supărat. Nu o mai duc pe Ioana în braţe. Mergem fără să vorbim. Ajungem pe pod, iar sub el văd cum ,,barbarii” stau cu telefoanele gata pregătite pentru a filma saltul meu.
Ioana şi soţul ei au urcat în maşină. Nu mă cred că aş avea curaj să sar de la o asemenea înâlţime. Mă sui pe balustrada podului. Un tir încărcat cu cherestea opreşte, iar şoferul se dă jos şi mă încurajează. Două autoturisme cu numere de Belgia opresc, iar cei din maşină aplaudă. Desfac mâinile în cruce cum am văzut în clipurile cu cei care sar de la înălţime.
-Dinamoooooooooooooooooooo, strig spre uimirea lui Lucian care se dă jos din maşină impresionat la maximum
-Haidaaaaaaaaa, strigă ,,barbarii” de sub pod făcându-mi semne de sinceră simpatie.
Cerul coboară odată cu mine în apele Moldovei. Aud bucuria copiilor. Cred că am lăcrimat. Nu ştiu. . .

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63 ” -Editura Eikon

cop 7,63

Autor -Eduard Dorneanu
Editura Eikon
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2013
ISBN: 978-973-757-926-3
NR. PAGINI: 108
FORMAT: 13x20cm

7,63 (Oraşul)

Cămaşa mea are mânecile lungi. Obicei ţărănesc, nu suport cămăşile cu mâneci scurte. E cald şi îmi suflec mânecile. Flavius râde de obiceiul meu. Mereu fac asta. Ana, soţia lui Flavius îţi dă aere de mare prinţesă. Nu suportă să aibă ceva fără etichetă de firmă, iar la terasă face un scandal monstru pentru că i se pare locul nu este igienizat suficient. Începe să îmi pară rău că am venit în Fălticeni astăzi. Mai bine rămâneam acasă, în Mălini. la răcoare, printre copacii care cântă, pisici jucăuşe şi flori vesele.
Flavius comandă bere. Ana strâmbă din nas când aude că vreau bere la halbă.
-Obicei ţopesc Eduard. Te cunoaşte lumea, ar trebui să fii mai cool. Vrei să apari prin ziare cu hălboiul de bere în mână?
-Da, aşa vreau. Şi cu cămaşa pătată de ciocolată caldă.
-Bleah, zău că eşti zăpăcit.
Un puşti blond cumpără înghetaţă de la dozator şi se aşază la o masă unde citeşte ziarul un bărbat îmbrăcat în costum alb. La celelate două mese beau băuturi răcoritoare fete cu picioare kilometrice şi talie de model.
-În primul rând tatăl lui Flavius e din Baia, iar tu, dragă Ana ai locuit până în clasa a noua în localitatea Dolhasca. Peste noapte aţi devenit metrosexuali, boemi şi alte drăcii. Mai terminaţi cu astea!
-Ne…Eu sunt născut la oraş, se supără Flavius.
-Mai toţi oamenii din Mălini sunt născuţi la oraş pentru că nu avem maternitate în sat.
-Hai, măi, că exagerezi deja!
Portţigaretul Anei este lung şi verde. Gesturile ei par studiate după cele ale divelor de la Hollywood. Fiecare fum este însoţit de grimase. Paharul de bere a rămas plin. Ştiu că Ana urăşte berea, dar se preface că participă bucuroasă alături de noi la această ieşire în oraş.
Flavius plăteşte şi mai cere un rând chiar şi pentru Ana care nu a băut deloc din berea ei. Chelnerul primeşte bacşişul şi mulţumeşte respectos:
-Mulţumesc coane’ Flavius.
Ana mă priveşte curioasă. Ar vrea să afle ce gândesc eu despre soţul ei. Sunt sigur de asta. Felul în care oamenii vorbesc cu Flavius se datorează situaţiei lui financiare ieşite din comun. Eu comunic cu el ca şi acum zece ani când l-am cunoscut şi asta cred că o deranjeză profund pe Ana.
-Ghiţăl sau ghiţâcî? Bun şî ghiţăl.
Bărbatul în alb vorbea la telefonul mobil. Puştiul blond s-a oprit din mâncat îngheşată. Fetele cu picioare lungi au rămas nemişcate privind albastru una către alta.
-O fatat greu sau o mers ghini? Mulţămesc lu’ Dumnezău cî îi sănătoasă şî vaca şî ghiţălu.
Fetele râd. Ana aprinde o nouă ţigară privind cu dispreţ la omul îmbrăcat în alb care s-a ridicat gata să plece. Chelnerul îi aduce restul: 5 bani. Omul îi ia, salută şi plecă.
-Ţăran, scrâşneşte Ana.
-Aşa şi?
-Nu ai auzit cum vorbea? Ghiţăl, ghiţâcî.
-Mirosea a ghiţăl şi el, râde Flavius.
Intrăm în cazino. Flavius se aşază la un aparat de pocker mecanic. Rămân la o masă cu Ana care spune chelnerului să ne aducă cockteiluri cu umbreluţă şi gust scârbos de fructe exotice. Aparatul lui Flavius adună milion după milion. Două perechi, dublează şi nimic. Trei şeptari, dublează şi iar nimic. Patru dame.
-Uite Eduardule: 4 ghiţâci.
-Foarte nostim, îi răspund eu supărat.
Dublează, tot nimic. Scoate alte milioane din buzunar, dar pierde. Nu are răbdare. Vine la masă uşor afectat şi aprinde una din ţigările Anei.
-Flavius, ai promis că nu mai fumezi, ţipă Ana cât poate de tare. Ai uitat ce a zis medicul?
-Du-te dreacu de paraşută, răspunde Flavius supărat. Lu’ măta să îi ceri să nu fumeze, imbecilo. Dispari dreacu acas’ şi nu mă urmări peste tot. Sunt sătul de tine până peste cap. Ana plecă după ce îl înjură în toate felurile. Chelnerii nu spun nimic, se prefac că nu aud.
-Eddy, hai să bem şi să uităm de prostimea asta, vrei?
-Nu mai stau. Mă duc să caut o maşină de ocazie.
Nu îl salut, nu mă salută. Afară într-o decapotabilă albă, Ana plânge.
-Faină maşină ai.
-Dă-o dracu de maşină. Flavius bea şi fumează şi doctorul i-a spus că se curăţă daca face asta.
-După ce moare să îmi dai telefon. Te ajut să îi cheltui averea.
-Răutăciosule.
-Ghiţâcî de oraş.
Ana înjură. Nu mă interesează ce spune. Lângă monumentul de pe strada ,,2 Grăniceri” aşteaptă maşinile de ocazie.
– Merji acas’ Eduard, mă întreabă un taximetrist? Hai cî amu plecăm . Am patru oameni.
-No hai ş-om meri, răspund aproape fericit.
În maşină, oamenii discută despre vreme, referendum şi preţul la harbuz. Nimeni nu îşi ascunde regionalismele într-o batistă de mătase. Şoferul aprinde o ţigară . Vrea să mă servească şi pe mine dar eu nu mai fumez de mult timp.

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 (Referendum)

La intrare în Mălini oprim pentru a vorbi cu un consătean care a tras căruţa pe dreapta. Îl întreb dacă poate să îmi vândă lemne de foc. Omul spune că îmi va aduce, dar în august pentru că acum e prins cu treburi. Calul mă prinde in joacă cu gura de tricou. Îl mângâi, el fornăie şi scutură din cap.
Temperaturile ridicate au atins şi zona asta a ţării. Culturile de cartofi nu sunt compromise, dar arată destul de rău la vedere: opărite, veştejite înainte de vreme. Terenurile cu iarbă unde altădată se cosea chiar şi de trei ori pe an sunt parcă arse de rugină, iar oamenii s-au mulţumit doar cu un singur cosit. Anul acesta este unul greu din toate punctele de vedere. Mai opreşte o căruţă din care coboară doi bărbaţi cu soţiile lor şi un copil.
Două maşini parchează în spatele căruţelor şi din ele coboară Corina( o tipă din Fălticeni căreia toată lumea îi spune Zambilica, jurnalistă amatoare la un ziar local) şi patru bărbaţi, doi de culoare. Unul dintre noii sosiţi filmează, iar Corina încearcă să intre într-un dialog cu noi.
-Care este pentru dumneavoastră semnificaţia zilei de astăzi şi ce aşteptări aveţi?
Omul care mi-a promis că îmi va aduce lemne o priveşte pe Corina lung, apoi pe mine.
-Apoi eu am fo’ la Băişăşti si videm di nişti tuburi pentru fântânî că am auzât cî i măi ieftin ca în Mălini. Da’ i păcălealî, tot scump i.
-Ce e scump?
-Tuburili.
Bărbaţii sunt din Anglia. Ghicesc asta după numerele de înmatriculare ale maşinilor şi după felul în care unul dintre ei se adresează Corinei.
-Domnule, eu nu am întrebat de tuburi ci de semnificaţia zilei.
Corina insistă sub privirile amuzate ale celorlalţi consăteni fascinaţi atât de camerele de luat vederi cât şi de culoarea pielii englezilor.
-Da’ matali şini ieşti, întreabă domol omul scărpinându-se pe piept?
-Domnii sunt din UK şi vor să afle cum aţi votat la referendum şi ce aşteptări aveţi.
-U chei?
-Anglia, nene. Oamenii sunt de la televiziune.
-Apoi aşe spuni. Eu am măi fo la teve cân’ am cântat la bucium cu ansamblu nost. Da undi mă dă, pi ci canal?
-Te anunţăm, dar te rog răspunde clar la întrebări.
-D’apoi cum nu. Întreabă.
Englezii vorbesc încet între ei, dar aud cum înjură şi o roagă pe Corina să contiunue.
-Cum aţi votat astăzi şi ce aşteptări aveţi.
-Da’ ci tre sî spun cum am votat. Asta i treaba me. Ci i cân merg la vot în uchei, spun la tăţî cum o votat?
-Este sondaj de opinie, domnule.
-Api fătucî sondaju să faşi acolo uni să voteazî nu la intrari în Mălini. Şi sondaju nu să dă la teve.
Omul cu lemnele nu e un fraier. Ştie ce înseamnă sondaj de opinie şi îşi cunoaşte drepturile. Corina rămâne fără replică. Omul care filmează focusează pe una dintre femei. Corina se îndreaptă spre grupul lor:
-Doamnă cum aţi votat astăzi şi ce aşteptări aveţi?
-Apoi noi nu ştim di aiestea. Io am fost dimineaţî şî gata.
-Bun. Şi cum aţi votat?
-Nu am votat cî la Mălini era referend cu da sau nu. La toamnî i votarea.
Corina mă priveşte urât. Ne ştim de la câteva petreceri unde nu o prea băga nimeni în seamă. De abia rezistă să nu înjure. Britanicii mă arată cu degetul şi o trimit să îşi încerce norocul şi cu mine.
-Vă rog să îmi spuneţi ce aşteptări aveţi de la referendumul de astăzi.
Omul cu camera de vederi îmi face semn că pot vorbi. Consătenii au aprins ţigări şi sunt sigur că abia aşteaptă să mă audă vorbind.
-Acum 2 luni, la ziua Patriciei am aflat că reporterul dumneavoastră are un semn de naştere pe burtă. S-a îmbătat şi s-a dezbracat de haine apoi a făcut baie în cadă împreună cu câinii invitaţilor. Dacă sunteţi atenţi puteţi observa că şi acum miroase după ea a câine ud.
-Ci fimee scârboasă, se miră una dintre consătence. Di asta vine cu bulanili goali în faţa barbaţîlor. Nesâmţâtă. . .
-La miezul nopţii am chemat salvarea pentru că doamna reporter amator a intrat în coma alcoolică, continui eu.
-Alcoolistî, se supără omul cu lemnele. Vai şî amar pi capu’ barbatului i !
-N-are bărbat.
-Nu-i di mirari.
Corina s-a aşezat jos pe şosea şi a început să plângă. Cameramanul a închis aparatul de filmat, dar nu înţelege ce se întâmplă.
– Da di ci faci fimeea asta baii cu cânii, întreabă consăteanul?
-Astea sunt aşteptările ei.
-Aşe. Api sî să ducă în uchei.
Corina plânge. Am inventat povestea despre baia cu câini, dar Corina merita o lecţie pentru că dispreţuieşte satul şi oamenii lui.
-No, api noi merjem acas, spune consăteanul meu. Zâua bună şi altădatî nu mai aduciţî pi fătuca asta cî puti a câni mort.
Oamenii pleacă. Râd şi mă îndepărtez de locul în care un sondaj de opinie este echivalent cu o lapidare. Oamenii din a doua căruţă trec veseli pe lângă mine şi mă salută de rămas bun cu căldură şi veselie.
-Sî ni trăieşti Eduard, ghini iei făcut la putoari.
-Doamne ajută, oameni buni.
-Doamni ajutî, Eduard.
Copilul din căruţă a scos un fluier şi încearcă să cânte. Potcoavele cailor scot scântei pe asfaltul fierbinte. Opresc şi pe podul Suhăi. Priveliştea este minunată. E bine să fii acasă. .

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( În singurătatea albastrului)

Oare câtă lume a strâns Dumnezeu dincolo de albastru? Mai sunt destui îngeri păzitori care să călăuzească sufletele celor plecaţi pe drumul veşniciei? Întrebările se lovesc de pereţii pictaţi ai bisericilor şi ricoşează în inimile copiilor rămaşi fără părinţi. Ochiul lui Dumnezeu veghează mormintele din Mălini. Pe crucea din fier a tatălui meu am scris cu litere strâmbe numele lui. Ar fi trebuit să rog pe cineva care se pricepe să scrie drept, cu litere semeţe, dar am considerat că tata nu m-ar fi iertat dacă aş fi făcut asta. Nu i-am schimbat crucea deşi mama spune mereu că restul lumii a comandat cruci din ciment, aşa cum e moda acum. Mormântul e acoperit cu flori roşii, albe, galbene. În jurul lui s-au adunat mormintele vecinilor, ale rudelor, ale celorlalţi săteni.
Ca să ajungi la cer trebuie să cobori în pământ. Acest paradox al durerii ne desparte pe unii de alţii. E greu să conştientizezi că fiinţele iubite odihnesc în pământ, dar sunt şi dincolo de albastru, printre stele şi îngeri. Nu e nimic metaforic în moarte, aşa cum nu este nimic revoltător în iubire. Atât moartea cât şi iubirea sunt taine despre care nu vom şti niciodată destul.
Mângâi crucea neagră şi de undeva din pomii din apropiere aud cântând porumbei sălbatici. Nu ştiu să lăcrimez. Nu am făcut asta nici la înmormântarea lui, acum 28 de ani. Lumânările se sting mereu din cauza vântului.
În cimitir, mai mulţi copii aleargă printre cruci. Singurătatea albastrului este identică cu singurătatea pământului. Trupul descompus al celor lipsiţi de lumină este la fel de singur ca îngerii din ceruri. Poate de aceea oamenii trăiesc doar atât cât să înveţe să iubească, iar paşii lor prin lume sunt şterşi pentru a face loc altor suflete rătăcitoare, altor destine enigmatice.
Oare câtă lume a strâns Dumnezeu dincolo de albastru? Singurătatea veşniciei apasă greu pe cei care acum nu mai pot să ridice praful zilelor săptămânii. În fiecare zi caruselul se învârte ameţitor şi din el cad copii, bătrâni, bărbaţi în floarea vârstei. Călătorii pleacă spre albastru însoţiţi de rugăciunile celor rămaşi în cealaltă singurătate. Acum 28 de ani, la 7 august a plecat şi tata. Cerul s-a închis cu o singură întrebare la care nimeni nu poate primi un răspuns.

Mălini, 7 august 2012
28 de ani de la moartea tatălui meu

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 ( Terenul de sport)

Stăm rezemaţi de gardul şcolii:eu şi Peli. Clădirea nouă, construită din fonduri europene rânjeşte la noi. Cineva a avut ideea să ridice această megaconstrucţie în curtea şcolii. Noua clădire a înghiţit terenul de sport, atelierele şcolare, iarba din spatele porţilor de handbal.
-Mă’ Peli nu mă lasă inima să intru în drăcovenia asta de sală.
-Api dacî nu vrei nu intrăm. Ni urcăm în maşânî şî merjim la Făltişeni or la Suciava or la Wimbledon. Lua-i-ar dracu pi aiştia cu sala lor. Nu puteu sî o ridici în altă parti!
Peli e şi el supărat. Terenul de sport e locul unde generaţii de puştani ai Măliniului şi-au rupt în genunchi panatalonii de duminică .Aici am învăţat ce înseamnă tenis de câmp, handbal, baschet şi am jucat cele mai eroice meciuri de fotbal cum nu se vor mai disputa altele niciodată pe planeta asta. La poarta din dreapta înscriam primele goluri cu capul. Am sărbătorit cu biscuiţi vărsaţi şi suc galben cumpărat de la sifonăria din sat.
-Bre Peli, să ştii că eu nu o să pot intra niciodată în sala asta. Plus că mi se pare tare aiurea că trebuie să plătim taxă.
-Apă nu di bani i vorba cî nu-i scump.
-Ştiu, bre. Ştiu.
La mijlocul terenului de sport era trasat terenul pentru tenis de câmp. În fiecare an îl tuşam iar în spatele tuşei dinspre livezi scrisesem cu litere mari FORESTA FĂLTICENI. Echipa din Fălticeni era mândria noastră. După dizolvarea Forestei ,Mălinii a înscris în divizia judeţeană propria echipă de fotbal care se numeşte . . .Foresta Mălini. Nu ştiu dacă acest nume a fost dat de dorul sau în onoarea Forestei Fălticeni ( mi-ar place să cred că da). dar acum există o Foresta Mălini. Terenul de sport nu mai e. Îmi amintesc cât i-am muncit pe copiii surorii mele ca să înveţe tenis de câmp şi ce mare satisfacţie am avut când aceştia reuşeau să servească aşi sau să returneze mingi grele cu revere ucigătoare. Din păcate peste toate acestea, cineva a ridicat o clădire ultramodernă.
-Ziua bună, ne urează oamenii care vin de pe uliţa ce duce la biserica satului.
-Ziua bună, răspund încruntat.
Oamenii vin de la spovedit. Bătrânii sunt primii care se întorc acasă. Liniştea satului este acum una sfântă.
-Mai ţii minte ce meciuri jucam cu cei din Pâraie? Ce bătaie mai luam.
Ce e drept e drept: cei din satul Pâraie au câştigat de multe ori meciurile de fotbal jucate pe terenul şcolii. Frumuseţea era că aici pe terenul de ciment al copilăriei nu era nevoie de cineva care să ne supravegheze. Meciurile durau până se întuneca sau până auzeam vocea mamei care mă striga din livadă. Plecam spre casă sărind gardul. A treia livada era a mea.
-Merjem, mă întreabă Peli supărat?
Mă mai uit odată la clădirea sofisticată. Undeva în întunericul ei e fostul teren al şcolii. Aici am dat de băut când am împlinit 18 ani. Aici am jucat tenis de câmp cu rachete de lemn şi mingi uzate, fără păr. Aici am auzit cele mai haioase bancuri şi am învăţat cele mai teribile înjurături. Din păcate, locul acela la care am ţinut atât nu mai există. Nu pot călca în sala moderna de sport. Am mai încercat dar nu pot.
-Mergem. Aici nu pot intra.
-Api nici io nu pot, spune Peli. Parcî mă strănji la inimî.
-Şi pe mine tot aşa.
-No haida sî bem un suc ş-om vide ci-om faci.
Plecăm. Sunt trist şi cred că nu voi mai juca niciodată, nicăieri tenis de câmp. Arunc rachetele de tenis într-un colţ de cerdac şi dau drumul la radio. Din livada mea, monstruoasa construcţie din curtea şcolii se vede în toată splendoarea ei. Mă aşez pe o cioată de copac şi beau cu sete un suc ieftin acidulat. E cald şi sunt trist. Viaţa . .

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 (Harbuz amărui)

La vecinul meu de peste drum, un aparat de radio funcţionează continuu de vreo şase zile. Ziua nu prea deranjează pe nimeni, dar seara, tăcerea satului este alungată de emisiunile unui post de radio obscur. Volumul aparatului este dat la maximum. Din camera mea aud perfect ştirile, muzica banală, comercială, promovată contra cost şi reclamele la bere, sucuri şi telefoane mobile. Nu îmi fac prea multe griji pentru această situaţie neplăcută: radioul vecinului nu poate rezista prea mult în stare de funcţiune permanentă. Curând va face un scurtcircuit şi tăcerea va reveni. Aştept. . .
La poartă a oprit o maşină cu număr de Botoşani încărcată cu pepeni. Pe cei doi ,,negustori” i-am recunoscut imediat: anul trecut vindeau gogoşari şi ardei capia la un preţ uriaş, nemaivăzut prin părţile astea. Nesimţirea lor a atins cote maxime când au hotărât să accepte în schimbul produselor nu doar bani ci şi cartofi. Au hotărât ca pentru un kilogram de gogoşari, oamenii locului să aducă şapte de cartofi. Lumea s-a supărat, dar cei care nu au avut bani au acceptat acest troc nesimţit. Anul trecut, cartofii se vindeau cu 2,5 lei kilogramul dacă aveai norocul să ai cui să îi vinzi. Cei doi ,,oameni de afaceri” s-au întors cu trei camioane uriaşe şi au luat cartofii pe un preţ de nimic. Eu am cumpărat de la ei trei saci: doi de gogoşari şi unul de ardei. Plata am facut-o cu bani cash altfel ar fi trebuit ca pentru o sută de kilograme de gogoşari să dau la schimb şapte sute de kilograme de cartofi. După ce am desfăcut sacii am văzut că la mijlocul fiecărui sac erau mulţi ardei şi gogoşari stricaţi . Şi vecinii mei au păţit la fel. . .
Oamenii vin și se uită la preţ. Mulţi cumpără. Copiii cer părinţilor să le cumpere fructul dulce. Oamenii nu pot refuza. Preţul este de 1,5 lei pe kilogram, unul enorm având în vedere că în Fălticeni sau Suceava harbuzul se vinde la doar 0,5 lei kilogramul. După ’90, speculanţii au luat la pas satele din nord unde astfel de produse ajung greu, iar preţul este stabilit de ,,negustorii de ocazie”.
Am bănuiala că pepenii sunt luaţi de prin pieţele oraşelor la un preţ minim şi urmează să fie vânduţi la preţ triplu prin satele izolate ale Bucovinei.
-Hai la harbuuuuuz, strigă cel mai gras dintre ,,afacerişti”! Harbuuuuuuz dulce de la Dăbuleniiiiiiiii . . .
Cuvântul Dăbuleni face să râdă ostreţele gardurilor şi opreşte vântul în pletele copiilor care căscau gura la muntele de pepeni din camion.
-Văd că aveţi numere de Botoşani la maşină, le spun.
-Maşina e cumpărată din Botoşani, meştere îmi spune cel mai bătrân dintre ei.Da’ noi suntem din Dăbuleni. Avem şi certificat de producător.
-Poţi avea şi certificat de extraterestru. Şi ai venit tocmai din judeţul Constanţa, aici?
-Da, meştere. Noi mergem peste tot în ţară.
M-am lămurit: Dăbuleni nu este în judeţul Constanţa. Oamenii vin şi cumpără fără să se gândescă măcar o clipă că marfa ar putea fi alterată sau că preţul plătit este unul triplu. Cel mai tânăr dintre cei doi este îmbrăcat cu o salopetă galbenă şi poartă mănuşi asemănătoare palmarelor folosite la sudură. Cumpăr şi eu un harbuz. Mă aşez la banca de lemn din curte şi tai felii din el. Gustul harbuzului este amărui, iar culoare roşie a miezului este tivită pe margini cu un alb bolnăvicios. Nu se poate mânca.
-Harbuuuuuz dulce, strigă în drum cei doi agitându-se să vândă marfa.
Radioul vecinului s-a oprit. Nu se mai aud reclamele banale, nici muzica. Mă enervez şi mă duc supărat la camionul celor doi care tocmai se lăudau unei bătrâne cum au strâns miliarde de lei din comerţ.
-Muncim şi strângem. Suntem oameni cu frica lui Dumnezeu.
-I-a dă cel mai mare harbuz, cer eu.
-Acuma, meştere.
Cel îmbrăcat în salopetă îmi cântăreşte cu grijă un pepene uriaş.
-Şase kilograme. Vrei altul, meştere? Să caut altul mai mare.
Iau harbuzul şi bag în el cuţitul. Nu mă uit să văd cum e.
-Nu e bun. Vreau altul,spun eu aruncându-le harbuzul.
,,Negustorii” întră în panică. Unul dintre ei scoate un spray paralizant, iar cel aflat lângă mine are deja pregătit un cuţit.
-Aţi crezut că v-am uitat?. Voi aţi vândut marfă alterată anul trecut. Nu sunteţi producători. Sunteţi speculanţi.
-Asăi, spune şi bătrâna care dorea să cumpere harbuz. Pi aista cu salopetî ni-l aduc aminte cî m-o înşalat şî la cântar.
Oamenii au devenit dintr-o dată ostili celor doi. Fiecare îşi aduce aminte cât de ieftini au fost cartofii anul trecut şi ce scumpe produsele venite din sudul ţării. Cu un minim de efort oricine poate realiza că producătorii din Oltenia sau Dobrogea nu prea au cum să ajungă pe la noi, iar cei care ne vând produsele de sezon sunt nişte escroci. Omul cu cuţitul încearcă să se facă nevăzut. Îl prind în braţe şi îl lovesc cu capul de lada camionului. Scapă cuţitul apoi fuge disperat în cabină. Camionul pleacă în viteză. Negriciosul îmbrăcat în salopetă galbenă cade pe spate în ladă printre harbujii răscopţi .
-Bătu-i-ar Dumnezău cî nu li mai agiungi, mormăie bătrâna. Ghini le-i făcut ficior.
-Or vini i înapoi la toamnî, spune cineva. Ghini cî i ştim. Sî vinî dar. . .
Mă întorc în curte supărat. Am scăpat de speculanţi şi de muzica idioată redată de radioul vecinului. O victorie mică. E bine şi aşa.

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63