Congresul general al Bucovinei, întrunit azi, joi, în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuți, considerând că, de la fundarea principatelor române, Bucovina, care cuprinde vechile ținuturi ale Sucevii și Cernăuților, au făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat de stat:Considerând că în cuprinsul hotarelor acestei țări se găsește vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropnițele domnești de la Rădăuți, Putna și Sucevița, precum și multe alte urme și amintiri scumpe din trecutul Moldovei;
considerând că fii ai acestei țări, umăr la umăr cu frații lor din Moldova și sub conducerea acelorași domnitori, au apărat de a lungul veacurilor ființa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară și a cotropirii păgâne;
considerând că în 1744, prin vicleșug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei și cu de-a-sila alipită coroanei Habsburgice; considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferințele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naționale și care prin strâmbătăți și persecuții căuta să-i înstrăineze firea și să învrăjbească celelalte neamuri, cu cari el voiește să trăiască ca frate; considerând că, în scurgere de 144 de ani, Bucovinenii au luptat ca niște mucenici pe toate câmpiile de bătălie în Europa sub steag străin pentru menținerea, slava și mărirea asupritorilor lor, și că ei drept răsplată aveau să îndure micșorarea drepturilor moștenite, izgonirea limbii lor din viața publică, din școală și chiar din biserică;
considerând că în același timp poporul băștinaș a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogățiile izvoarelor de câștig ale acestei țări și despuiat în mare parte de vechea sa moștenire; considerând că, cu toate acestea, Bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, așteptat cu atâta dor și suferință, va sosi și că moștenirea lor stăbună, tăiată prin granițele nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ștefan, și că au nutrit veșnic credința că marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate țările române dintre Nistru și Tisa într-un stat național unitar;
constată că ceasul acesta mare a sunat!
Astăzi, când după sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați, s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile, și când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit în temeliile ei și s-a prăbușit și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au câștigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre.
Drept aceea noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind învestiți singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm:
Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României”.
Pope Urban II’s Speech at Clermont
This Speech Launched the Crusades
Oh, race of Franks, race from across the mountains, race chosen and beloved by God as shines forth in very many of your works set apart from all nations by the situation of your country, as well as by your catholic faith and the honor of the holy church! To you our discourse is addressed and for you our exhortation is intended. We wish you to know what a grievous cause has led us to Your country, what peril threatening you and all the faithful has brought us.
From the confines of Jerusalem and the city of Constantinople a horrible tale has gone forth and very frequently has been brought to our ears, namely, that a race from the kingdom of the Persians, an accursed race, a race utterly alienated from God, a generation forsooth which has not directed its heart and has not entrusted its spirit to God, has invaded the lands of those Christians and has depopulated them by the sword, pillage and fire; it has led away a part of the captives into its own country, and a part it has destroyed by cruel tortures; it has either entirely destroyed the churches of God or appropriated them for the rites of its own religion. They destroy the altars, after having defiled them with their uncleanness. They circumcise the Christians, and the blood of the circumcision they either spread upon the altars or pour into the vases of the baptismal font. When they wish to torture people by a base death, they perforate their navels, and dragging forth the extremity of the intestines, bind it to a stake; then with flogging they lead the victim around until the viscera having gushed forth the victim falls prostrate upon the ground. Others they bind to a post and pierce with arrows. Others they compel to extend their necks and then, attacking them with naked swords, attempt to cut through the neck with a single blow. What shall I say of the abominable rape of the women? To speak of it is worse than to be silent. The kingdom of the Greeks is now dismembered by them and deprived of territory so vast in extent that it cannot be traversed in a march of two months. On whom therefore is the labor of avenging these wrongs and of recovering this territory incumbent, if not upon you? You, upon whom above other nations God has conferred remarkable glory in arms, great courage, bodily activity, and strength to humble the hairy scalp of those who resist you.
Let the deeds of your ancestors move you and incite your minds to manly achievements; the glory and greatness of king Charles the Great, and of his son Louis, and of your other kings, who have destroyed the kingdoms of the pagans, and have extended in these lands the territory of the holy church. Let the holy sepulcher of the Lord our Savior, which is possessed by unclean nations, especially incite you, and the holy places which are now treated with ignominy and irreverently polluted with their filthiness. Oh, most valiant soldiers and descendants of invincible ancestors, be not degenerate, but recall the valor of your progenitors.
But if you are hindered by love of children, parents and wives, remember what the Lord says in the Gospel, “He that loveth father or mother more than me, is not worthy of me.” “Every one that hath forsaken houses, or brethren, or sisters, or father, or mother, or wife, or children, or lands for my name’s sake shall receive an hundredfold and shall inherit everlasting life.” Let none of your possessions detain you, no solicitude for your family affairs, since this land which you inhabit, shut in on all sides by the seas and surrounded by the mountain peaks, is too narrow for your large population; nor does it abound in wealth; and it furnishes scarcely food enough for its cultivators. Hence it is that you murder one another, that you wage war, and that frequently you perish by mutual wounds. Let therefore hatred depart from among you, let your quarrels end, let wars cease, and let all dissensions and controversies slumber. Enter upon the road to the Holy Sepulcher; wrest that land from the wicked race, and subject it to yourselves. That land which as the Scripture says “floweth with milk and honey,” was given by God into the possession of the children of Israel Jerusalem is the navel of the world; the land is fruitful above others, like another paradise of delights. This the Redeemer of the human race has made illustrious by His advent, has beautified by residence, has consecrated by suffering, has redeemed by death, has glorified by burial. This royal city, therefore, situated at the centre of the world, is now held captive by His enemies, and is in subjection to those who do not know God, to the worship of the heathens. She seeks therefore and desires to be liberated, and does not cease to implore you to come to her aid. From you especially she asks succor, because, as we have already said, God has conferred upon you above all nations great glory in arms. Accordingly undertake this journey for the remission of your sins, with the assurance of the imperishable glory of the kingdom of heaven.
When Pope Urban had said these and very many similar things in his urbane discourse, he so influenced to one purpose the desires of all who were present, that they cried out, “It is the will of God! It is the will of God!” When the venerable Roman pontiff heard that, with eyes uplifted to heaven he gave thanks to God and, with his hand commanding silence, said:
Most beloved brethren, today is manifest in you what the Lord says in the Gospel, “Where two or three are gathered together in my name there am I in the midst of them.” Unless the Lord God had been present in your spirits, all of you would not have uttered the same cry. For, although the cry issued from numerous mouths, yet the origin of the cry was one. Therefore I say to you that God, who implanted this in your breasts, has drawn it forth from you. Let this then be your war-cry in combats, because this word is given to you by God. When an armed attack is made upon the enemy, let this one cry be raised by all the soldiers of God: It is the will of God! It is the will of God!
And we do not command or advise that the old or feeble, or those unfit for bearing arms, undertake this journey; nor ought women to set out at all, without their husbands or brothers or legal guardians. For such are more of a hindrance than aid, more of a burden than advantage. Let the rich aid the needy; and according to their wealth, let them take with them experienced soldiers. The priests and clerks of any order are not to go without the consent of their bishop; for this journey would profit them nothing if they went without permission of these. Also, it is not fitting that laymen should enter upon the pilgrimage without the blessing of their priests.
Whoever, therefore, shall determine upon this holy pilgrimage and shall make his vow to God to that effect and shall offer himself to Him as a, living sacrifice, holy, acceptable unto God, shall wear the sign of the cross of the Lord on his forehead or on his breast. When,’ truly’,’ having fulfilled his vow be wishes to return, let him place the cross on his back between his shoulders. Such, indeed, by the twofold action will fulfill the precept of the Lord, as He commands in the Gospel, “He that taketh not his cross and followeth after me, is not worthy of me.”
Source: Dana C. Munro, “Urban and the Crusaders”, Translations and Reprints from the Original Sources of European History, Vol 1:2, (Philadelphia: University of Pennsylvania, 1895), 5-8
Mulțumesc celor care au vizitat standurile Editurilor Eikon și Tracus Arte la ediţia cu numărul 25 a Târgului Internaţional Gaudeamus și au cumpărat cărțile mele.
Ediţia cu numărul 25 a Târgului Internaţional Gaudeamus, organizat de Radio România, va avea loc în perioada 14 – 18 noiembrie 2018, în Pavilionul Central Romexpo.
Cărțile mele pot fi găsite la standurile Editurilor Eikon și Tracus Arte.
La standul Editurii Eikon ( standul nr 17):
Mălini-volumul I
Mălini-volumul II
Mălini-volumul III
7,63
Departe de Troia
Sublimare
La standul Editurii Tracus Arte ( standul nr 14)
Jurnalul apelor purpurii
Sacra Erotica
Robăneşti, 10 noiembrie 1916
110 ,,săbii” românești au atacat o baterie germană.
Iată mărturia lui Alexandru Filitti:
,, „Luându-mi revolverul în mână, gest pe care l-a urmat şi sergentul Donici ce se afla lângă mine, îmi împrăştiai cele două plutoane pe un singur rând, la intervale mărite şi comandai:«Pentru atac, lancea-n cumpănire, Marş-Marş!». Soldaţii se reped asupra inamicului în strigăte de «Ura!». Când apar pe creastă cu escadronul văd cam la 150 de metri înaintea mea inamicul înspăimântat retrăgându-şi bateria în grabă de pe poziţie în vale spre şoseaua Craiovei, în dosul infanteriei. Escadronul meu urmăreşte în pantă, dar ce folos. Ne găseam încadraţi de trei mitraliere ce din flancul drept trăgeau de pe o şiră de paie şi de o companie de infanterie, cu un rând în genunchi şi altul în picioare, care ne-a făcut imediat faţă din şanţul şoselei Craiovei. Întorcându-mi privirea în cursul atacului, văd cum soldaţii mei cad ca spicele şi ordon mărirea galopului. În momentul acela am zărit încă şi pentru ultima oară pe Donici lângă mine. Culcat pe gâtul irlandezului meu «Cher Ami», care parcă înţelegea gravitatea momentului, măresc galopul pentru a ajunge mai repede asupra infanteriei duşmane. La aproximativ 40 de metri de ţintă un glonţ de armă mă loveşte în genunchiul stâng. În această clipă, dându-mi seama că trupa nu va mai putea conta pe mine, îmi întorc încă o dată capul, pentru a reînnoi avântul, însă nu văd în urma mea decât câmpul presărat cu cadavre şi ca singur însoţitor un cal fără călăreţ. O granată de mână vine de-mi loveşte calul la 15 paşi de infanteria ce atacam şi cădem unul lângă altul. Escadronul, conform ordinului primit, şi-a îndeplinit misiunea”. („Viitorul”, 5 decembrie 1923)”
Bateria germană s-a retras, dar 94 din cei 110 români au căzut la datorie.
Iuliu Roşca alături de sora sa, Ersilia, în anul 1908
Cât de mult mai contează un premiu internațional în ziua de azi? Mult, foarte mult? Păi, contează deși oriunde te duci dacă spui că ești român, cele șaișpe mii de premii luate pentru documentarele din zona socialului, nu înseamnă mare lucru. De ce, neapărat, tema asta lacrimogenă? Pentru că afară, nu poți să te duci cu reportaje în care să lauzi cultura de seringi de unică folosință , nici interpretarea ,,Ariei Valizei” în gara Parlamentului. Trebuie să propui ceva strong, ceva care să înfricoșeze și să scârbească în același timp. Reportajele despre copii săraci încă prind dacă sunt aduse în fața străinilor. Nu mai merg alea despre copii înfiați, între timp alte țări și-au dat seama că au și ei copii înfiați prin străinătate și ne-au luat caimacul. Merg totuși, reportajele despre copiii săraci. În prima etapă, trebuie multă atenție. E nevoie de o familie cu mulți copii, obligatoriu ăia mici trebuie filmați fără ciorapi și cu mucii curgând în valuri. Nu contează dacă în respectiva familie sunt copii din mai multe căsătorii, vorba aia: dacă mama nu a avut zestre, a mai adus niște copii, ce era să facă și ea? Odată localizat locul, urmează relatarea poveștii folosind imagini cât mai muciferiene posibil. Bărbatul familiei face focul, pe jos nu e podea, iar ăia mici se bat de la o bomboană. Mama explică tuturor cum muncește cu ziua și că mâncarea nu ajunge, hainele se murdăresc, iar Iisus nu le plătește factura la curent. Ceea ce mă scârbește cel mai tare la astfel de reportaje sunt interviurile luate copiilor. De obicei, aceștia au figuri de cretinei, sunt murdari cu privire pierdută și vorbesc o limbă apropiată de cea română. Mereu sunt întrebați : ce vor să se facă după ce vor crește și ce ar face dacă ar avea bani. Micuții analfabeți și-ar dori câteva meserii, atât. Fetele vor să devină doctorițe sau învățătoare, iar băieții, polițiști sau patroni. Hidoșenia momentului este grozavă. copiii lipsiți de cele necesare unui trai decent spun ce ar face dacă ar avea bani. Toți au aceeași dorință: vor să își cumpere caiete și pixuri. Îți vine să te crucești, cică nu vor haine sau haleală ci sunt bolnavi de dragul caietelor și pixurilor. Priviți-le fețele, ascultați-le vorbele: mulți dintre ei nu sunt în stare să rețină o jumătate de vers sau să rostească în mod corect numele unui domnitor român. Nu trebuie să fii vrăjitor ca să realizezi că ai în față copii despre care nu se știe dacă vor putea învăța tabla înmulțirii, puștani înapoiați, chiar proști de-a binelea. Ei bine, aceste biete făpturi sunt prezentate ca fiind gata să învețe zi/lumină pentru a ajunge medici, învățători, etc. Fraierii plătesc meditații pentru copii lor, dar la ăștia săraci e mai simplu: își șterg mucii, înjură în gând și gata se duc la facultăți.Pe români nu îi mai impresionează situațiile astea, totuși, dacă e an electoral, la poarta săracilor apar microbuze cu alimente și haine de care bogații țării nu mai au nevoie. Urmează pozele, degetele crăcănate a victorie nemeritată și promisiunile. Străinii se miră și atât. Au și ei problemele lor, așa că nu prea mai trimit ajutoare, dar premiază reportajele. Și uite, așa, realizatorii de emisiuni mai iau un premiu, se mai laudă oleacă și cam atât. Copiii rămân tot săraci deși li s-a spus că pot ajunge medici, patroni sau fotbaliști. În timp, realizează că au fost folosiți și că plasele cu alimente nu ajung până când vor deveni academicieni și oameni de știință.
Se apropie Sărbătoarea Nașterii Domnului. Precis se va gândi cineva că nu ar fi rău să mai câștige un premiu . Familiile sărace încă pot aduce bucurie, profesioniștilor din televiziune. Ce poate fi mai frumos ca o diplomă înrămată pe perete? Cât despre săraci, ce să zic. Ei vor fi folosiți și uitați. Cam așa gândesc, unii dintre noi. Contează doar premiile, audiența și ficatul plesnit al concurenței. În stilul creștin al sfârșitului de omenie. Trist . . .
