MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 35

Eduard Dorneanu Literatură Editura Eikon, Eduard Dorneanu, MĂLINI, MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 35, ordinul cavalerilor templieri 0 Comments

Nu mai plouă. Trebuie să despic cele două grămezi de lemne. Beau repede ciocolata caldă şi încep munca. Trebuie să lovesc de mai multe ori în buturugile de fag deoarece lama toporului este ştirbă. Am noroc, fagul verde se despică destul de uşor. Încarc lemnele în tărăboanţă şi le clădesc lângă gard, în apropierea mălinului. Nu le duc încă în şopron. Le mai las un timp afară ca să le usuce vântul şi soarele de iulie. Ar trebui să ascut lama toporului. Ar trebui să învelesc cu tablă roata tărăboanţei. Sunt multe de făcut.
Pe şosea trece o fată pe bicicletă. Cântă tare şi fals:
– Pe barba meaaa! Pe banii meiii! Da, daaa!
Un căruţaş se opreşte şi strigă după ea:
– Ce ai copchilă? Te-o dat afară di la nebuni? Nu măi sânt locuri? Ci barbă? Cari bani?
Fata îi răspunde obraznic şi pedalează alert:
– Hai sictir boşorogule! Prostalăule!
– Tu-ţî cruciuliţa şî arhanghelii mă-tii!, ţipă căruţaşul. Las’ cî ti prind eu putoarea dracului! Ştiu eu a cui eşti, tuţî biserica şi pridvoru’ mă-tii. Ti găsesc eu, n-ai grijă!
Continui să despic lemne. Nu îmi plac înjurăturile sătenilor. Agresivitatea verbală duce adeseori la agresivitate fizică. Mulţi dintre oamenii locului sunt bolnavi după laude şi gata să sară la bătaie dacă li se pare că sunt insultaţi. Copiii se comportă adeseori la fel ca părinţii: e bine să mă feresc de astfel de oameni. O cioată câlţoasă a sărit din lama toporului direct în piciorul meu şi mi-a făcut o vânătaie rotundă.
– Lăudat fie Domnul!, spun eu râzând.
Ud pata albastră de pe picior cu apă de ploaie din butoiul albastru şi mă întorc la muncă. Căruţaşul a intrat în magazin, apoi s-a întors cu chef şi mai mare de ceartă.
– Cruceasca mamii i di putoare!, strigă acesta.
Până la urmă pleacă supărat. Sunt sigur că dacă ar fi avut un public format din câţiva beţivi s-ar fi confesat ore bune în faţa acestora. Agresivitatea din zona rurală nu vă dispărea nici dacă România ar fi ocupată de extratereştri, iar aceştia ar monitoriza fiecare formă de viaţă care respiră la sat.
Eram elev în clasa a şasea când am văzut pentru prima dată agresivitatea în forma ei cea mai pură. Eram în cabinetul de geografie dar nu aveam oră de geografie ci de limba engleză. De obicei ora de limba engleză se ţinea la un cabinet aflat la parter, dar în acea zi nu ştiu de ce ora a avut loc la etajul unu, în cabinetul de geografie. Orele de limba engleză erau distractive. Rar poţi auzi undeva elevi cu accent bucovinean pocind limba marelui Will. Elevii rosteau cuvinte intraductibile şi expresii ciudate: helău, ticiăr, blecburd, hau du iu du sau ai em a uindou. Pe la jumătatea orei a intrat în clasă fără să bată la uşă profesorul Ugerică însoţit de copilul său, un băiat, elev în clasa întâi. Ne-am ridicat în picioare şi am salutat.
– Rămâneţi în picioare!, a urlat Ugerică. Să nu cumva să mişcaţi că vă ia mama dracului!
Profesoara nu a intervenit. Cabinetul de geografie nu avea bănci ci mese şi scaune: trei mese pe dreapta, trei mese pe stânga şi două în spate. Ugerică şi-a luat de mână puştiul şi a venit în mijlocul spaţiului dintre mese.
– Care dintre voi mi-aţi scuipat copilu? Să se ridice acum în picioare!, a urlat Ugerică din toţi bojocii.
Puştiul lui Ugerică era un copil răsfăţat care se plângea în fiecare zi că e bătut sau înjurat. Toată lumea ştia că puştiul inventa tot felul de întâmplări doar pentru a vedea cum iau bătaie de la tatăl său elevii mai mari pe care el nu îi putea suporta. Ugerică a arătat către elevul aşezat la margine.
– Ăsta e?
Puştiul l-a privit şi a spus că nu.
Ugerică a trecut la al doilea elev.
– Ăsta?
Puştiul a negat. După ce i-a arătat pe toţi elevii, Ugerică şi copilul său au părăsit încruntaţi sala de clasă.
– Aista meritî bagat cu capu’ în veceu, a spus cu voce tare un coleg.
– Nu l-o scuipat niminea, a spus altul. Ieri o zâs cî l-o poreclit cineva ,,chişăt cald’’ şî nu-i adivarat. Mâni o sî zâcî iarî ceva.
– Gura!, a strigat profesoara de engleză. Mai bine spune-mi cum te numeşti! Pe engleză, evident.
– Mai neim is Uindou, a răspuns vesel colegul meu.
– Cum uindou, ce e asta? Ia loc, ai nota patru pentru că îţi baţi joc!
– Tovarăşa profesoarî nu-i gina me. Dorneanu m-o învaţat. El o zâs cî la Gavril să zâci uindou pi limba englezî.
– Dorneanu!, e adevărat?, m-a întrebat profesoara.
– Da!, am răspuns eu sincer. Aşa i-am spus!
– Ieşi afară impertinentule! Şi tu, Uindou! Afară sălbaticilor! Nesimţiţilor!
Am ieşit afară bucuroşi. Nu ne pasă de note, absenţe sau de faptul că ne-ar putea scădea nota la purtare. Am scos din buzunar doi biscuiţi pătraţi. Unul ajuns la Uindou.
– Auz’!, a spus colegul meu, să ştii cî i să potrigeşti porecla di ,,chişăt cald’’. Vrei sî îi zâcim aşă di amu?
– Nu-i mai fain câcarază?
– I luatî porecla asta di Bunaci din clasa a şăptia.
– Rămâne aşa atunci!
– Bun darî!
Am ieşit afară din clădirea şcolii. Undeva, în dreapta, vreo zece copii pândeau prin crăpăturile chioşcului verde. Acel chioşc era folosit rar, doar când se aduceau gogoşi de vânzare de la bufetul din centrul satului. Niciodată nu am reuşit să cumpăr o gogoaşă. Îmbulzeala era atât de mare încât mereu mă lăsam păgubaş. Unul dintre elevii care pândeau ne-a făcut semne să venim şi noi. Am ajuns imediat şi am găsit o gaură în scândurile verzi ale chioşcului. Ce am văzut în chioşc m-a uimit total. Profesorii Ţarcă şi Ugerică îl loveau cu pumnii şi picioarele pe Grăjdoi, un elev din clasa a zecea.
– Tu-ţi biserica şi crucea mamii măti!, striga Ugerica. Na, boule, na!
Ţarcă nu înjura. Lovea pe elev cu picioarele în burtă, în spinare, unde apuca. Puştiul lui Ugerică stătea deoparte şi privea fascinat toată scena. Grăjdoi ţipa:
– A sî vinî el tata şî a sî vă scoatî maţâli. Biserica mamii voastri di câcaţî cu ochi!
La un moment dat Grăjdoi l-a lovit pe Ugerică în burtă, apoi pe Ţarcă în spinare. Ambii profesori au căzut la podea spre bucuria tuturor copiilor care pândeau mişcările celor patru. Grăjdoi a deschis uşa chioşcului şi a fugit către gard. A sărit gardul şi a plecat în fugă acasă. Copilul lui Ugerică a scos pentru o clipă capul afară din chioşc. Toţi copii l-au scuipat, apoi au fugit. A fost un fel de răzbunare infantilă, dar la acea vârstă orice fel de gest conta enorm.
Am terminat de despicat şi de clădit lemnele. Mă spăl pe mâini şi pe faţă cu apă de ploaie. Mă duc în livadă. Culeg câteva mure coapte. Le strâng într-o căniţă verde. Aş putea să le mănânc imediat, dar îmi place să le aşez pe masa din bucătăria de vară şi să le privesc un timp. Aşa făceam şi în copilărie: strângeam zmeură într-o căniţă pe care era desenat un căţel cu un os în gură. Nu mâncam zmeura imediat ci priveam uimit aceste roade minunate pe care Domnul ni le-a dăruit. Şi râdeam. Râdeam.
Mă aşez în cerdac, pe băncuţa de lemn. Privesc murele şi zâmbesc.
– Mulţumesc, Doamne! Mulţumesc pentru roadele verii!
Sunt primele roade. Le-am plantat anul trecut şi am aşteptat cu nerăbdare să văd dacă vor prinde rod. Mă ridic şi ies la poartă. Aştept să treacă un copil. Lui îi voi da murele. Se cuvine ca primele roade să bucure sufletul neprihănit al unui copil.
– Deschide pumnişorii!, spun unei fetiţe cu ochii albaştri.
Răstorn cele câteva mure din căniţă în palmele fetiţei. Micuţa le mănâncă imediat.
– Hi, hi, sunt mure, spune ea veselă. Ce bune sunt!
Plec în livadă şi mă aşez pe cioata de brad. Sorb din ciocolata caldă şi privesc norii gri care acoperă cerul Măliniului. Şi astăzi sunt fericit.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” -EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 33

Eduard Dorneanu Literatură Editura Eikon, Eduard Dorneanu, MĂLINI, MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 33, ordinul cavalerilor templieri 0 Comments

Soarele arde pietrele aruncate pe marginea drumului, tabla de pe acoperişul casei şi scara de lemn rezemată de şură. Mă aşez pe cioata de lemn din livadă şi sorb din ciocolata caldă.
– Ar trebui să uzi micul stejar, spune îngerul de pază. E un pui de copac şi are nevoie de răcoare. Să aduci apă călduţă din butoiul albastru. Să nu uzi pomul cu apă rece de la fântână, frate om.
– Pe Roger l-a cosit cineva odată cu iarba livezii. Poate se va ridica la anul, frate înger.
– S-a ridicat acum, Eduard, spune îngerul. Vino să vezi!
Mă apropii de unul dintre vişinii tineri, acolo unde înfrunzise cândva stejărelul. Roger e din nou acolo. Are două frunze, nu la fel de mari ca primele, dar e în viaţă. M-am uitat ieri în acest loc şi nu era. Mă frec la ochi, apoi privesc din nou puiul de stejar.
– Asta este o minune, frate înger. Ieri, Roger nu era aici.
– Poate nu ai văzut tu, frate om. Poate nu ai fost atent.
– Ba m-am uitat cu atenţie, frate înger. Îţi mulţumesc mult.
Îngerul de pază nu răspunde. Îi întind cana. Îngerul bea ciocolată caldă, apoi aduce în pumni apă de ploaie din butoiul albastru.
– De mâine să îi pui tu apă, frate om!, spune îngerul.
– Da frate înger, aşa voi face!
Zâmbesc. Frunzele micului stejar au marginile galbene.
– Roger! Ce bine că nu ai murit!
Mă aşez din nou pe cioata de brad, sub vişinul bătrân. Mă uit în jur şi nu găsesc măturica scurtă cu care scutur zilnic gândacii de Colorado de pe barabule. Cineva a furat-o, noaptea trecută. Oamenii aceştia din satul meu, atât de lăudaţi în ziare şi la posturile de televiziune au obiceiuri foarte urâte. Ideea că oamenii din satele bucovinene au numai şi numai calităţi nu este altceva decât o aberaţie. Mă ridic şi încerc să dau un telefon. Nu reuşesc. Capacul telefonului mobil a sărit, iar bateria nu mai încape în lăcaşul ei. Forma bateriei s-a schimbat: arată ca o uriaşă pernuţă metalică. Aşez bateria pe aleea de ciment şi o privesc mirat. Nu durează mult şi bateria explodează. O flacără violet cuprinde bateria. Îmi dau seama de ce s-a ajuns aici: am folosit un încărcător nepotrivit. Presupun că telefonul mobil nu va mai putea fi folosit, chiar dacă aş găsi undeva să îi cumpăr o baterie similară cu cea originală.
– Uăi, Eduard, ci faci acolo? Dai cu petardi?
Mă uit înspre şosea şi zăresc pe Cleiosu, un consătean la vreo şaizeci şi ceva de ani care îmi face semne din şosea.
– Bună, dom Cleiosu! îi răspund. A explodat bateria telefonului mobil. Nu am mai pomenit aşa ceva.
Ies pe poartă şi îi arăt bateria. Încă doi consăteni se opresc şi îşi fac cruce.
– Api dacî asta exploda în pantaluni, ci făcei?
– Nu ştiu dom, Cleiosu. Nu am crezut că poate fi posibilă o asemenea întâmplare.
Oamenii îşi dau cu părerea în fel şi chip. Cleiosu ia bateria şi o priveşte scârbit.
– Asta i baterie contrafăcutî. Precis i adusî din Cuba or Argentina. Aiştia fac celi măi răli baterii. Sî nu măi cumperi di aiestia.
– Era bateria originală. Sau cel puţin aşa cred.
– Vezi di treabî! I făcutî în Argentina. Celi măi răli. Ascultî-mî pi mini.
Ceilalţi consăteni cer bateria şi o privesc speriaţi.
– Da’ ci tari o pocnit!, spune unul dintre ei. Am crezut cî o sărit în sus o butelie di aragaz. Ptui, lucru dracului!
Nu încerc să le explic cum stă treaba cu încărcătorul nepotrivit sau cimentul încins de soare al aleii. Îi las să îşi spună părerile şi îi ascult zâmbind.
– Dumneavoastră ce mai faceţi?, îl întreb pe Cleiosu.
Cleiosu şterge cu mâneca o pată albă de pe caroseria maşinii sale, apoi se întoarce şi îmi spune trist:
– Rău, nu prea ghini. Am fost la farmacie sî îmi iau nişti medicamenti cî nu mă sâmt diloc ghini.
– Îmi pare rău! Sper să nu fie ceva foarte grav!
– Uăi, mă dor tari di tăt boaşâli di la atâta hâţa-hâţa! Îs om şî eu. Cât o sî mâi rezist? Fimee acasî am. Măi am o doctoriţî cu cari mă tot văd. Şî o profesoarî di douăzăci şî cinci di ani din Suciava. Şî la Humor am pi una. Şi în Iaşi am măi multi. Nu măi pot! Îs şi eu un suflet di om! Nu pot sî mulţumesc pi tăti fimeili.
S-a lăsat tăcerea. Unul dintre consăteni încearcă să aprindă o ţigară, dar bricheta nu se aprinde.
– La profesoarâ i-am zâs: ,,Giuncuţa me, ai şî tu rabdari nu mă chema tătî zâua cî am şî eu treabî!’’. Da’ ci e ştie di aiestia? Nu, tătî zâua mă cheamî. Da’ îs şi eu numa’ un om. Uiti ci mesaj frumos ni-o scris. Uite ia aicea în telefon: ,,Dragul meu eu te iubesc/fără tine eu bolesc/dacă tu vei veni/iaca, m-oi supărici’’.
– Mare talent!, spun eu cu o mină serioasă. Ar trebui să scrie o carte de poezie. Numai că e scump tipăritul.
– Îi dau eu. O sutî di milioani, douî cât îi trebi. Numa’ sî zâcî.
– Fain, dom Cleiosu! Mă bucur că ne-am întâlnit. Însănătoşire grabnică!
– Mulţămesc, Eduard. Hai noroc!
Intru în curte, apoi în casă. Am lăsat uşa deschisă şi spre surprinderea mea găsesc în camera mea o puicuţă care tocmai se găinăţează pe husa cu care am învelit laptopul. Am lăsat de multe ori uşa camerei mele deschisă dar niciodată nu au intrat pui sau găini. Iau husa laptopului şi alung puicuţa afară. Ies şi eu şi mă duc direct în livadă. Arunc husa la tomberon, apoi merg să îl mai privesc odată pe Roger.
– Asta e o minune, spun eu zâmbind.
Soarele arde iarba haturilor, gardul de sârmă dinspre livadă şi hârcurile aşezate la umbra nucului Sybil. Mă aşez în genunchi în faţa micului stejar şi îi mângâi frunzele. Ce verde şi răcoroasă e atingerea! Ce verde! Ce răcoroasă!

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 32

Eduard Dorneanu Literatură Editura Eikon, Eduard Dorneanu, MĂLINI, MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 32, ordinul cavalerilor templieri 0 Comments

O zi de marţi cu o căldură aproape tropicală. Găinile s-au ascuns sub cerdac în căutare de umbră. Pe şosea trec căruţe încărcate cu fân. Oamenii sunt roşii la faţă şi obosiţi. De sub hamurile cailor curge sudoare fierbinte şi spumă amestecată cu sânge. Şterg poarta dinspre drum cu spirt medicinal. Cineva a desenat pe ea cu o carioca neagră câteva cercuri.
– Ci faci, Eduard?, mă întreabă Şonilă, un consătean slăbănog cu o faţă urâcioasă şi plină de bube.
– Curăţ poarta asta. S-au jucat nişte copii pe aici şi au desenat cu o cariocă pe poartă. E plin de talente în satul ăsta.
– Api’ dacă nu ai copchii, iaca îţi desenează copchiii altora pi poartî. Sî îţi iei un paznic sî îţî păzascî poarta.
– Am făcut comandă şi îmi aduce prin curier acasă vreo douăzeci sau treizeci. Depinde de câţi au în stoc. Şi o să am şi eu.
– Ci o sî aducî?
– Paznici cu baterie. Cumpăr de pe internet. Nu mănâncă, nu beau nici nu respiră. Le pun baterie ca la ceasuri şi când mă enervează careva îi pun şi îl aleargă pe ăla prin tot satul.
– Da’ ci să poati aşă ceva? Nu are cum măi omuli. Aiasta i glumî.
Rupe-Vale se opreşte şi dă noroc cu noi. E încălţat cu cizme de gumă portocalii, iar asta stârneşte imediat râsul.
– Auzi, da’ tu ai internet acasî?, întreabă Şonilă. Eduard o zâs cî poati cumpara paznici cu baterie care bat pi oameni? Să poati aşă ceva?
– Şonilă, da’ prost măi eşti!, bre omuli. Undi ăi văzut paznici cu baterie? Da’ ci îs ca iepurii ceia din reclamî di la televizor? Uăi, eşti prost rău!
– Cum îi Eduard?, întreabă Şonilă. Auzi ci zîci Rupe-Vale.
– Fiecare cu părerea lui, răspund amuzat.
Râdem toţi trei. Continui să şterg poarta. Cercurile dispar unul câte unul. Rupe-Vale îşi aminteşte de ceva şi spune cu o mină foarte serioasă:
– Voi aţi văzut la televizor cî o găsât pictat pi chiatrî pe Maica Domnului şî pi Iisus?
– Mari minuni!, întăreşte Şonilă spusele lui Rupe-Vale.
– Unde aţi văzut astea?
– La Cheile Sohodolului, continuă la fel de serios Rupe-Vale. O sî vinî şî Papa în pelerinaj. Tătî lumea o aflat. Dacă dă Dumnezău şî o să ciu sănătos o sî merg cu familia me acolo, la anu’. Precis faci şî minuni.
– Cine, bre?, întreb eu mut de uimire.
– Iisus şi Maica Domnului. Dacî nu ăi scrie tătî zîua şi te-i măi uita la televizor, ăi afla ci să mai petreci în lumi. Cum sî nu ştii di asemenea minuni?
Mă uit atent la cei doi consăteni. Oamenii sunt siguri că la Cheile Sohodolului a venit Iisus şi şi-a pictat chipul. Şonilă spune:
– La Podu’ Răci o fulgerat într-un pom când era tata’ meu flăcău. Era un brad di vreo opt metri. Tata era în Mieluşoaia la făcut polog şî o văzut tăt. S-o dus acolo şi ci crezi cî să întâmplasî? Bradu’ era dischicat în douî şi să videu pi tulchinî cei paisprăzăci apostoli şi Iisus şi Măicuţa Domnului. Erau fix ca în icoana din biserică. Dacî nu mă credeţi puteţi sî îl întrebaţi pe a lu’ Mladă cî ştie şî el.
– Am auzi şî eu di asta, spune Rupe-Vale.
– Precis erau paisprezece apostoli?, întreb eu. Nu erau mai puţini?
– Uăi, Eduard nu ti supara, da’ tu nu mergi pi la bisericî şî nu ştii! Paişpi’ erau cî doarî Iisus atâţa o avut. Paişpi, nu o sutî, nu o mie.
– Aşăi, spune şi Rupe-Vale. Mari minuni.
Nu insist. Mă şterg pe mâini cu o cârpă şi zâmbesc.
– Am avut şi eu o experienţă din asta, rostesc cu voce joasă. La unul dintre colţurile casei am un butoi albastru în care se adună apa care curge din streaşină. Acum câteva zile mi s-a părut că aud cum vorbeşte cineva în butoi.
– Doamne fereşte!, au spus amândoi consătenii mei într-un glas.
Şonilă a scuipat şi a început să îşi facă nişte cruci mari cât frica lui.
– M-am apropiat de butoi. Era plin cu apă de ploaie. Am scos apa din el şi când l-am ridicat, Doamne, mai bine nu vă spun!
– Spuni-ni!, mă roagă Şonilă. Ce era?
– Am ridicat butoiul şi. nu era nimic. Mi se păruse.
Cei doi mă privesc cu dispreţ. Pentru ei Dumnezeu este o entitate care se hrăneşte cu rugăciunile lor. Cu cât se roagă mai mult, cu atât Dumnezeu este mai fericit. Amândoi sunt siguri că vor fi răsplătiţi după ce vor muri. Pentru asta cheltuiesc sume enorme pentru pomeni şi parastase. Eu nu prea merg la biserică, aşa că sunt privit ca un fel de eretic. Deşi cei doi sunt atât de apropiaţi celor sfinte, în viaţa de zi cu zi sunt răi, aspri, needucaţi. Îmi amintesc de o întâmplare petrecută cu ani în urmă când fără să vreau am cunoscut pe doi dintre copiii lui Rupe-Vale. În acea vreme nu se construise încă sala de sport, iar eu jucam tenis pe terenul de ciment în fiecare zi de sărbătoare. Doi prieteni m-au rugat să le dau rachetele mele de tenis, mingile şi fileul. Le-am dat toate astea şi i-am asigurat că voi veni şi eu mai târziu pentru a juca un meci, eventual la dublu. După vreo jumătate de oră am văzut doi copii nu mai mari de clasa întâi care au venit şi au scos apă din fântână. Aveau o sticlă pe care au umplut-o doar pe trei sferturi, apoi au început să se urineze în ea.
– Măi ce dracu’ faceţi acolo?, am întrebat mirat. De ce vă pişaţi în sticlă? Aţi înnebunit? Ce e cu voi?
– Dacî nu ni lasî şî pi noi sî ni giucăm, a spus unul dintre ei.
– Cine bre? Zău dacă înţeleg ceva.
– Ni-o zîs aciia di la şcoalî cî dacî stăm la fileu şî li dăm mingili ni lasî şî pi noi sî giucăm tenis. Da ni-o minţât. Să gioacî numa’ ei. Amu’ ni-o trimis dupî apî şi noi îi pedepsîm.
M-a apucat râsul. Nu am avut timp să mai spun ceva pentru că am fost chemat la masă. După un sfert de oră am ajuns la şcoală. Primul lucru pe care l-am văzut a fost cum beau apă cei doi care jucaseră tenis. Copiii îi priveau veseli. Răutatea nu are vârstă, nu are odihnă.
Mai şterg o dată poarta. Consătenii mei pleacă. Le aud paşii, vorbele.
– Paişpi erau. Nu ti lua dupî Eduard. El ci ştie? Nici nu mergi la bisericî.
– Ştiu, uăi! Normal cî erau paişpi.
– Sî vezi ci frumoşî erau tăţî apostolii. Era şî apostolu’ Ioan cel Nou di la Suceava, şî apostolu’ di la Cernica şî apostolu’ Niculai. Tăţî erau.
– Şî apostolu’ Niculai?
– Da, uăi! Dacî îţi zâc.
Nori gri se apropie dinspre miazăzi. Îmi spăl palmele şi faţa cu apă proaspătă. Îngerul de pază priveşte poarta dinspre drum.
– Ai spălat poarta, frate om?, mă întreabă el.
– Da, frate înger.
– Doar inimile oamenilor nu le poate spăla nimeni, Eduardule.
– Ştiu, frate înger. Ştiu.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 31

Eduard Dorneanu Literatură Editura Eikon, Eduard Dorneanu, MĂLINI, MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 31, ordinul cavalerilor templieri 0 Comments

A trecut furtuna. Popuşoii nu au păţit nimic. Nici barabulele. Vântul a bătut cu putere toată noaptea. Poate că nu a fost chiar o furtună puternică, dar am auzit blestemele pomilor care îşi apărau roadele de rafalele de vânt.
Astăzi voi culege câteva cireşe dulci-acrişoare din Ioana, cireşul de pe hat. Roadele Ioanei se coc pe rând. Mama o să facă din ele compot şi dulceaţă. Câteva borcane. Deşi în curând va împlini 81 de ani, mama se suie în cireş fără frică. A fost şi va rămâne o femeie foarte curajoasă.
Mă aşez pe cioata de brad din livadă şi sorb din ciocolata caldă. Doi pui de vişin au rodit şi ei pentru prima dată.
– Să ne pui şi nouă nume, frate om!, mă roagă unul dintre vişini.
– Să le pui şi lor nume, frate om!, îmi spune şi îngerul de pază.
– Aşa o să fac, răspund ruşinat. Îmi cer iertare, trebuia să fac asta până acum. Nu am ştiut dacă vor trece iarna, dacă furtunile nu le vor rupe braţele. Am greşit.
– Să le pui nume, frate om!, repetă îngerul de pază. În cartea vieţii sunteţi toţi: oameni, pomi, păsări, ierburi. Toţi.
– Ce bine, frate înger!
– Da, Eduard, da.
Bunicului din partea tatei îi plăceau mult vişinii. O să mă gândesc la nişte nume simple, ca ale ţăranilor din vechime. Bunicul meu, Vasile Dorneanu, a plecat dincolo de albastru în anul 1970. Deşi eram un copil de numai doi ani, am reuşit să îi reţin trăsăturile şi vorba. Bunicul Vasile este eroul principal din cea mai veche amintire a mea. Îmi amintesc cum tata m-a luat în braţe şi m-a aşezat lângă bunicul meu, pe un pat, lângă soba de cărămidă din micuţa lui casă. Bunicul trăgea să moară. Era îmbrăcat în haine curate, cu boandă şi cămaşă verde. Căutătura lui era aspră şi rece. Îmi amintesc de mustaţa lui albă, stufoasă şi de culoarea cadaverică a feţei. Bunicul respira greu şi privea încruntat în ochii mei. Tata m-a ridicat deasupra patului, iar eu am râs ca şi când am fi jucat un joc mistic pe care doar copiii şi muribunzii îl înţeleg. Tata m-a pus din nou pe margina patului şi am simţit cum palma bunicului îmi strânge mâna dreaptă. Am râs din nou, iar privirea bunicului a devenit blândă, luminoasă.
– Măi Eduard, măi! Măi Eduard! a spus bunicul.
Nu mai putea vorbi bine. Moartea stătea pe prispa casei, iar umbrele rătăcite îi spălau picioarele într-un lighean de aramă. Doar eu şi bunicul puteam vedea asta, dar eu nu ştiam să vorbesc în aşa fel încât să pot fi înţeles şi de ceilalţi, iar el nu mai avea destulă putere.
– Măi Eduard!, a repetat bunicul strângându-mi mâna.
– Buicule!, am răspuns vesel. Buiculee.
Moartea ne-a privit pe fereastră. Am înţeles că va reveni peste câteva zile. I-am zâmbit şi norii au adus ploaia. Urmele morţii au fost şterse. Pentru un timp.
Un fluture alb s-a aşezat pe cactusul din cerdac. Nu ştiu cum a reuşit să nu se rănească. După două minute a zburat. A înconjurat tuia, gutuiul, fântâna şi s-a reîntors la cactus.
– Uite că ai un prieten, cactusule, îi spun eu zâmbind. Şi încă unul cu aripi albe.
Pe aleea de ciment, unul dintre aricii care locuiesc sub cerdac se plimbă nepăsător sub privirile speriate ale puilor de găină. Sorb din ciocolata caldă. E foarte cald.
Deasupra Pădurii Prisos, câţiva nori rătăciţi răcoresc fagii, carpenii, teii. Lângă nucul Oblyo găsesc o ciupercă uriaşă, gălbuie.
– De unde a mai apărut şi asta?, întreb curios. Aş putea jura că ieri nu era aici.
Oblyo râde ca un copil răsfăţat.
Mă aşez pe hat, lângă unul dintre vişinii tineri. Mângâi firele de iarbă. Şi sunt fericit.

EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 29

Eduard Dorneanu Literatură Editura Eikon, Eduard Dorneanu, MĂLINI, MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 29, ordinul cavalerilor templieri 0 Comments

Vântul îngroapă capete de profeţi la marginea ogoarelor. Soarele rătăceşte în spatele norilor. Departe de tristeţea mea. Departe.
Acum câţiva ani, în jurul Ioanei, cireşul de pe hat, au răsărit câţiva pui firavi, mlădiţe legate de rădăcinile cireşului. Mlădiţele cele mai înalte au fost cerute de câţiva consăteni care doreau să aibă în livezile lor un cireş precum Ioana. Nu le-a mers bine. S-au uscat la câteva zile după ce au fost mutaţi în ţărână străină. Pe cel mai mic dintre puii Ioanei l-am luat eu şi l-am mutat mai aproape de casă. Anul acesta a rodit câteva zeci de cireşe. Ieri am mâncat două dintre ele: sunt mai bune ca roadele Ioanei, mai dulci, mai roşii. Din păcate, restul cireşelor au dispărut peste noapte. Nu am idee cine le-a luat, dar bănuiesc că este vorba de una dintre vecinele în vârstă care la prima oră a dimineţii e în livadă şi strînge cireşele coapte ale Ioanei. Probabil că le-a luat şi pe cele ale cireşului mic. Privesc scârbit iarba culcată din jurul micului cireş.
– Da’ di ci eşti aşa meclancolic?, mă întreabă Văloi Ghizdea, un consătean care locuieşte nu departe de casa mea.
– Cum?
– Meclancolic. Mai poiet, aşă. Cî doarî scrii poezii.
– Asta e vreo boală sau cum?
– Nu!, uăi. Ci ti supiri digiaba. Am spus numa’ cî eşti aşă măi sensibil. Eu am vinit sî mă laşi sî cosesc bucata asta de livadă. Mama ta o zâs cî pot sî cosăsc şi sî ieu iarba pentru cal.
– Bine, nea Ghizdea. Poţi să coseşti şi iarba din curte.
– Aceia nu cî nu vre calu’ s-o mânînci. Are alt gust.
– Serios?
– Dapi’ cum. Aiasta i iarbî di umbrî şî acialaltî e iarbî amesticatî.
– I-auzi bre, ce şmecher cal ai matale. Nu-i meclancolic ca mine.
– Hăhăhă!, nu ti supara cî doarî nu-i di rău sâ cii poiet.
– Da’ nici de bine nu prea pare. Bun, nea Ghizdea, ia şi coseşte. Numai vezi acolo lângă vişinul mic că am un pui de stejar. Să nu cumva să îl coseşti şi pe ăsta.
Îi arăt pe Roger, micul stejar. Mama rupe în jurul lui iarba.
– Nea Ghizdea, să nu îl coseşti. Ai înţeles?
– Nu-l cosăsc, vezi di triabî. Am eu grijă. Stai pi paci. Şî nu ti mai supara că o luat cireşâli celia. Aşă să întâmplă pi la noi. Fii atent ci am păţât eu într-un an. Am fost şî l-am agiutat pi unu’ di-a lu’ Pluguţ sî adune pologu’. Nu i-am luat bani, da’ i-am spus sî mă agiute şî pi mine când am polog în livadă. Omu’ o vinit cu fimeia da’ şî cu doi copchii cam di clasa a doua sau a tria. Nu am zis ninica. Pi la amiazî m-o strâgat vecinu’ di pisti drum sî îl agiut sî discarci un faiton di harţapeli. O mers şî Pluguţ cu mine. Ci crezi cî o făcut copchii lu’ Pluguţ cît am fost noi plecaţi?
– Nu ştiu, nea Ghizdea.
– O furat ouăle din cuibar. Numa’ cî noi aveam două cuibare. În unu dintri eli erau ouă clociti. Şî pi acelia li-o furat.
– Nea Ghizdea, povesteşti de parcă am fi în plină foamete. Cum dracu să îţi fure cineva ouă clocite? Că doar ouăle limpezi se cunosc.
– Uite!, nie ni-o furat.
– Las-o încolo de poveste. Eu plec să adun gândacii de pe barabule. Hai!, spor la treabă.
Frunzele barabulelor sunt pline de gândaci de Colorado. Îi strâng într-o găleată de plastic. Nu stropesc plantele. Am doar şase rânduri de barabule, nu are sens să le otrăvesc. Îmi amintesc că nea Ghizdea mi-a spus că aş fi meclancolic. Am mai auzit acest cuvânt acum foarte mulţi ani, pe vremea când eram elev în clasa a noua. Era luna septembrie. Elevii liceelor erau obligaţi să participe la un fel de muncă voluntară. În acel an am fost trimis împreună cu unii dintre colegii mei la sortat barabule în localitatea Vereşti. Majoritatea colegilor de clasă au scos tot felul de scutiri medicale şi au rămas acasă. Cei mai fraieri au ajuns în curtea C. A. P. -ului. Ne-a luat în primire un maistru. Ne-a numărat şi a rămas uimit:
– Băi, sunt mai multe dormitoare decât vă trebuie vouă. Aveţi lux măi. Ia, alinierea!, ţipă maistrul scurt.
Ne-am uitat unii la alţii. Eram numai elevi de clasa a noua, majoritatea fete.
– Băi, fetele la stânga şi băieţii la dreapta! Ce dracu’ măi! Vreţi să dormiţi fete şi băieţi în acelaţi dormitor?
– Da!, am răspuns eu sincer.
– Cum te cheamă măi meclancolicule,? mă întreabă maistrul.
– Dorneanu.
– Băi meclancolicule, aici nu e bordel. Am venit la muncă agricolă ca să ajutăm ţăranii. Sortăm cartofi. Suntem de folos ţării, băi. Aţi înţeles? Bun. Acum cei de la ţară în dreapta şi cei de la oraş la stânga. Băi!, Dorneanu da’ tu eşti meclancolic tare de tot. Am spus cei de la oraş la stânga.
– Eu sunt din aia de la ţară. Dar de ce trebuie să ne despărţiţi?
– Cum eşti de la ţară?, băi. Te văd îmbrăcat în blugi. De unde eşti băi?
– Din Mălini.
– Fetele de la oraş merg la dormitorul unu’. Fetele de la ţară merg la dormitorul doi. Băieţii de la ţară merg la dormitorul trei. Băieţii de la oraş merg la dormitorul patru.
– Da’ de ce?, întreb eu supărat.
– Pentru că ţaranul e meclancolic şi pute, băi. De aia. Hai dispăreţi!
Munca noastră consta în sortarea conţinutului unei lăzi de tractor. Eram repartizaţi câte patru elevi de ladă. Am observat că unele dintre lăzi aveau conţinutul dublu faţă de celelalte. Acolo erau repartizaţi întotdeauna cei de la ţară.
– Mie nu îmi convine. Norma mea este mai mare ca a celor de la oraş, am spus maistrului.
– Băi!, poate te trimit acasă şi te exmatriculăm
– Mulţumesc frumos, chiar vă rog. Nu mă interesează şcoala.
– Băi, treci la treabă că îţi dau peste cap! Ai grijă!
Ziua trecea agonizant de greu. Seara nu era nimic de făcut. Nu exista televizor. Nici măcar un chioşc de unde să cumperi ceva. Singura distracţie erau meciurile de fotbal. Băteam mingea pe un câmp plin de buruiene ţepoase împreună cu băieţii dar şi cu fetele. Culmea, jucam cei de la ţară contra celor de la oraş. Maistrul reuşise să ne facă să ne privim altfel. Nu mai eram doar colegi ci şi altceva. Până la urmă, un coleg a aflat că exista un chioşc în apropierea gării de unde puteam cumpăra lichior, biscuiţi şi ţigări. Seara, împreună cu patru fete şi încă un băiat am evadat din zona C. A. P. – ului. Am cumpărat lichior de cireşe, biscuiţi Carei la pachete de 1,25 lei şi ţigări Snagov la 10,50 lei. Lichiorul avea gust scârbos, aşa că nu a băut mai nimeni din el. Fetele erau urâte şi fumau nonstop. Una dintre ele mi-a arătat un semn ciudat pe sân şi mi-a spus că i-a apărut după ce a muşcat-o fostul ei iubit, student la teologie.
– Să mori tu?, am întrebat eu. A vrut ăla să îţi mănînce ţâţele?
– Ei!, nu. Da’ mă iubea tare de tot. Mie nu îmi plăcea că era slab şi avea cioc.
– Ca raţa?
– Nu măi!, Eddy. Cioc de păr, cum poartă popii ca să pară interesanţi. Un mutălău, oricum. Nici nu s-a dat la mine.
– Ce prost. Numai te-a muşcat de ţâţe.
– Da, ca să vezi.
– Era de la oraş sau de la ţară?
– Hihihi!, de la oraş.
– Atunci, nu era meclancolic. Păcat.
– Hihihi.
Ne-am întors destul de repede, dar maistrul ne aştepta în faţa dormitoarelor.
– Treceţi în camera de gardă.
Camera de gardă era un fel de loc unde maistrul ţinea registre şi era dotată cu telefon fix.
– Unde aţi fost băi boilor? Dacă păţeaţi ceva? Dacă le viola careva pe vacile astea? O să cer exmatricularea voastră.
– De acord, am răspuns eu. Mie nu îmi place şcoala.
Fetele şi colegul meu au început să plângă. Maistrul s-a prefăcut că vrea să sune pe directorul liceului.
– Băiii!, dacă află directorul vă dă afară din liceu, băi.
– Mă doare fix în cot, am răspuns eu.
Fetele au început să plângă şi mai tare.
– Uite cum facem, a spus maistrul. Ca să vă iert şi să nu afle tovarăşul director începând de mâine faceţi normă dublă. Clar, băi?
Toată lumea a fost de acord. Nu am mai spus nimic. A doua zi am muncit până seara târziu. Am observat că maistrul a încărcat portbagajul ,,Daciei’’ cu saci de barabule. Până spre dimineaţă a făcut vreo trei curse, Suceava nu era prea departe. Am făcut normă dublă patru zile. Fetele erau atât de obosite încât părea bolnave. În a cincea zi am nimerit lângă un soldat (tr- ist) care sorta singur o remorcă de cartofi. Camarazii lui erau repartizaţi câte patru, la fel ca noi.
– De ce eşti singur la muncă,? am întrebat pe soldat.
– M-a enervat un subofiţer şi l-am pocnit. Acum m-a pedepsit, dar diseară îl pocnesc din nou. Până la urmă mă va lăsa în pace.
– Şi pe noi ne pune maistrul ăla să muncim dublu pentru că am fugit de aici în sat şi am băut lichior.
– Care maistru? Piticul ăla cu nas mare?
– Da, ăla. În fiecare seară duce undeva barabule cu ,,Dacia’’. Nu ştiu unde. Nu cred că le vinde. Barabulele sunt ieftine.
– Precis are porci undeva. Carnea e greu de găsit. Ăsta a cumpărat porci mici şi îi îngraşă cu barabule luate pe gratis de la C. A. P. Te învăţ eu ce să faci. Te duci diseară la el şi îi spui că e hoţ şi că nu vrei să faci normă dublă. Îi spui că îl reclami.
– Cui să îl reclam? Nu fac asta.
– El nu o să ştie. Are un metru jumătate, ce naiba. Dă-i şi una în bot că te văd cât bradul. Te temi de el?
– Nu mă tem.
– Atunci dă-i peste bot nu fi bleg.
Am aşteptat seara fără emoţii, fără să mă gândesc la eventualele consecinţe ale viitorului meu gest. Am bătut la uşa şi am intrat fără să aştept invitaţie. Maistrul servea masa: parizer, pâine împletită, salată de roşii. În acea vreme, o astfel de masă era un adevărat festin.
– Băi!, am spus eu să intri?, m-a întrebat maistrul. Ieşi afară.
– Nu mai fac normă dublă. Nu contează dacă mă reclami directorului. Ştiu că furi barabule ca să ai pentru porcii tăi.
– Dorneanu!, futuţi morţii măti vrei să te bat? Ieşi afară boule.
– Eşti un hoţ. Profiţi de noi şi îţi baţi joc de munca noastră.
– Băi boule!, Hristosu’ şi arhanghelii care te-o făcut.
Maistrul s-a apropiat de mine cu furculiţa în mână. Nu cred că m-ar fi agresat fizic, dar l-am lovit cu capul în gură. Cred că i-am spart nasul pentru că a început să îi curgă sânge imediat. Maistrul a început să ţipe:
– Mă omoarăă! Mă omoarăă!
Pe timpul nopţii, C. A. P. – ul avea mai mulţi paznici. Doi dintre ei au intrat imediat în camera de gardă.
– Ce se întâmplă?, a întrebat unul dintre ei.
– Elevul ăsta m-a lovit, a răspuns maistrul. Vrea să mă omoare.
Paznicii m-au privit cu uimire. Apoi cu admiraţie.
– Noi nu am văzut nimic, a spus al doilea paznic. Poate ţi s-a părut, tovarăşe maistru.
Am plecat împreună cu paznicii. Nu mi-au spus nimic. Unul dintre ei mi-a întins o ţigară ,,Carpaţi’’ şi m-a bătut pe spate. Am dat noroc cu amândoi şi am simţit că oamenii aceia mă respectau. A doua zi, maistrul nu a spus nimănui nimic despre ce s-a întâmplat. Nu am mai muncit normă dublă, dar maistrul a cărat în continuare barabule pentru porcii săi în fiecare noapte. Pentru cele paisprezece zile de ,,muncă voluntară’’ am primit două sute şaizeci şi doi de lei. Maistrul nu a spus nimănui cum a luat bătaie de la elevul ,,meclancolic’’ din Mălini.
Am terminat de strâns gândacii de pe barabule. Nea Ghizdea a plecat de ceva timp. Trec pe lângă stratul de morcov şi mă opresc în faţa unui vişin pitic. Alături de el văd frunzele lui Roger, micul stejar. Ghizdea l-a cosit laolaltă cu iarba de umbră.
Mama îmi aduce o cană de ciocolată caldă. Mă aşez pe cioata de brad din livadă şi ascult cum plâng capetele profeţilor îngropaţi sub pământ răscolit de plug. Închid ochii şi sorb. Vântul împrăştie iarba proaspăt cosită. Curând va răsări luna. Curând.

EDUARD DORNEANU

DON VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON