23 Aprilie

Evenimente
1016: Edmund Braț-de-Fier îi succede tatălui său Æthelred al II-lea cel Șovăielnic ca rege al Angliei.
1348: Regele Eduard al III-lea al Angliei fondează Ordinul Jartierei, ordin cavaleresc britanic.
1400: A început domnia lui Alexandru cel Bun, în Moldova (1400 – 1432).
1597: „Văduvele vesele din Windsor”, piesa lui Shakespeare este jucată pentru prima dată, în prezența reginei Elizabeth I a Angliei.
1635: În Statele Unite, la Boston, este fondată prima școală publică, Boston Latin School.
1661: Regele Charles al II-lea al Angliei, Scoției și Irlandei este încoronat la Westminster Abbey.
1685: Regele Iacob al II-lea al Angliei, Scoției și Irlandei este încoronat la Westminster Abbey.
1880: Guvernul României a hotărât înființarea Direcției Princiare a CFR cu sediul în București, care a preluat linia existentă, inclusiv Gara Târgoviștei.
1887: Sfințirea Catredalei mitropolitane de la Iași.
1910: Are loc Congresul de constituire a Partidului Naționalist-Democrat, în frunte cu Nicolae Iorga și A.C. Cuza.
1945: Al Doilea Război Mondial: Hermann Göring, succesorul desemnat al lui Adolf Hitler, îi trimite acestuia o telegramă prin care solicită permisiunea de a prelua conducerea celui de-al Treilea Reich. Martin Bormann și Joseph Goebbels îi sugerează lui Hitler că telegrama reprezintă o trădare.
1962: Încheierea cooperativizării agriculturii, proces început în martie 1949 și care, teoretic, trebuia să se realizeze pe baza liberului consimțământ al țăranilor, dar care s–a caracterizat prin abuzuri și violențe.
1967: A fost lansată nava cosmică sovietică Soiuz–1, pilotată de Vladimir Komarov.
1994: Fizicienii descoperă top-quark-ul, o particulă sub-atomică.
1999: Regele Spaniei înmânează Premiul Cervantes pe 1998 – considerat drept Premiul Nobel al Literaturii de limba spaniolă – poetului Jose Hierro, “pentru poezia sa universală”. Premiul este înmânat în ziua morții lui Cervantes, în aula Universității din Alcala de Henares (localitatea în care s–a născut creatorul lui „Don Quijote”).

Aniversări
1185: Afonso al II-lea al Portugaliei (d. 1223)
1464: Jeanne a Franței, Ducesă de Berry (d. 1505)
1564: William Shakespeare, poet, dramaturg englez (d. 1616)
1746: Félix Vicq-d’Azyr, medic și anatomist francez (d. 1794)
1775: Joseph Mallord William Turner, pictor britanic (d. 1851)
1791: James Buchanan, al 15-lea președinte al Statelor Unite (d. 1868)
1809: Karl de Hesse și de Rin (d. 1877)
1823: Abdul-Medjid, sultan otoman (d. 1861)
1828: Albert I al Saxoniei (d. 1902)
1857: Ruggiero Leoncavallo, compozitor italian (d. 1919)
1858: Max Planck, fizician german, laureat Nobel (d. 1947)
1857: Ruggiero Leoncavallo, compozitor italian (d. 1919)
1862: Alexandru Șonțu, poet și publicist român (d. 1941)
1867: Johannes Andreas Grib Fibiger, om de știință danez, laureat Nobel (d. 1928)
1874: Alfonso Castaldi, compozitor, dirijor și profesor (d. 1942)
1891: Serghei Prokofiev, compozitor rus (d. 1953)
1894: Gib Mihăescu, scriitor român (d. 1935)
1899: Vladimir Nabokov, scriitor american de origine rusă (d. 1977)
1901: Grigore Sălceanu, poet și dramaturg român (d. 1980)
1902: Halldór Laxness, scriitor islandez, laureat Nobel (d. 1998)
1918: Maurice Druon, scriitor francez (d. 2009)
1921: Edmond Deda, compozitor român (d. 2006)
1922: Pavel Chihaia, prozator, dramaturg, istoric al artelor și eseist român (d. 2019)

Sărbători
Creștinii ortodocși îl pomenesc pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință.
Ziua internațională a cărții și a dreptului de autor (Copyright)
România: Ziua feroviarilor
România: Ziua forțelor terestre
Ziua Internațională a Bibliotecarului și a Bibliotecilor Publice
Ziua Internațională a limbii engleze

20 Aprilie

Evenimente
1303: Prin bula “In supremae praeminentia dignitatis”, papa Bonifaciu al VIII-lea pune bazele Universității Sapienza din Roma. Aceasta este cea mai mare și cea mai veche universitate de stat din capitala Italiei.
1517: Începe domnia lui Ștefăniță Vodă în Moldova (1517–1527).
1653: Oliver Cromwell dizolvă “Parlamentul cel Lung”.
1792: Franța declară război Boemiei și Ungariei.
1799: Premiera, la Weimar, a poemului dramatic “Moartea lui Wallenstein” de Friedrich Schiller.
1809: Victoria lui Napoleon asupra trupelor Imperiului Austriac în Bătălia de la Abensberg.
1841: Primul roman polițist din lume a văzut lumina tiparului: “Crimele din Rue Morgue”, scris de Edgar Allan Poe.
1862: Louis Pasteur și Claude Bernard finalizează experimentul care va respinge teoria generației spontane.
1884: Papa Leon al XIII-lea publică enciclica, Humanum Genus.
1902: Marie și Pierre Curie au izolat cu succes săruri de radiu dintr-o substanță minerală, în laboratorul lor din Paris.
1921: România a semnat “Convenția și Statutul asupra regimului căilor navigabile de interes național”, precum și “Convenția și Statutul asupra libertății tranzitului”, adoptate în cadrul Conferinței de la Barcelona.
1938: A fost dizolvat partidul naționalist Totul pentru Țară.
1943: Într-o scrisoare adresată mareșalului Ion Antonescu, Constantin I.C. Brătianu și Iuliu Maniu protestează împotriva intenției de a angaja România într-un război direct contra marilor democrații occidentale.
1947: Presa anunță punerea în circulație a bancnotelor de 1 milion de lei, eveniment ce marchează creșterea vertiginoasă a inflației.
1949: A avut loc primul Congres mondial al partizanilor păcii.
1950: Începe naționalizarea unei părți a fondului de locuințe de la orașe.
1950: Echipa României se clasează pe primul loc la Campionatul mondial de dezlegări de probleme de șah.
1970: A fost lansat în Marea Britanie primul album solo semnat Paul McCartney.
1972: La patru zile după lansare, Apollo 16 aselenizează pe Lună. Astronauții au petrecut 2 zile și 23 de ore pe suprafața lunară, timp în care au desfășurat trei activități extravehiculare, în total 20 de ore și 14 minute.
1986: Pianistul Vladimir Horowitz susține un concert în Rusia natală pentru prima dată după 61 de ani.
1992: Un mare concert în memoria lui Freddie Mercury are loc pe stadionul Wembley, din Londra.
1999: Are loc cel mai grav atac armat într-un ținut de învățământ din istoria Statelor Unite ale Americii. Au decedat 15 persoane (inclusiv cei doi atacatori), iar încă 24 au fost rănite. Evenimentul tragic este cunoscut sub numele de: masacrul de la liceul Columbine.
2007: Președintele României, Traian Băsescu, a fost suspendat de Parlament. În urma referendumului din 19 mai (74,48%) suspendarea a încetat.

Aniversări
1492: Pietro Aretino, poet și scriitor italian (d. 1556)
1633: Împăratul Go-Kōmyō al Japoniei (d. 1654)
1805: Franz Xaver Winterhalter, pictor german (d. 1873)
1808: Împăratul Napoleon al III-lea al Franței (d. 1873)
1818: Heinrich Goebel, inventator de origine germană (d. 1893)
1839: Carol I al României (n. Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen), domnitor al Principatelor Unite (1866-1881), rege al României (1881-1914), (d. 1914)
1840: Odilon Redon,pictor simbolist și litograf francez (d. 1916)
1851: Eduardo Acevedo Díaz prozator, politician și jurnalist uruguayan (d. 1921)
1884: Prințesa Beatrice de Saxa-Coburg-Gotha, sora Reginei Maria a României (d. 1966)
1889: Adolf Hitler, politician german și conducător (Führer) al Germaniei Naziste (d. 1945)
1893: Joan Miró, pictor și sculptor spaniol (d. 1983)
1895: Emile Christian, interpret american de jazz (d. 1973)
1908: Lionel Hampton, cântăreț american de jazz (d. 2002)
1918: Kai Siegbahn, fizician suedez (d. 2007)
1927: Karl Alexander Müller, fizician german, laureat al Premiului Nobel (1987)
1939: Gro Harlem Brundtland, politiciană norvegiană
1928: Gerald S. Hawkins, astronom englez (d. 2003)
1943: Dan Horia Mazilu, autor, critic literar, estetician și istoric literar român (d. 2008)
1943: John Eliot Gardiner, dirijor englez
1952: Karl Friedrich, Prinț de Hohenzollern, Șeful Casei de Hohenzollern-Sigmaringen

Sărbători
Ziua Internațională a Presei Libere

17 aprilie

Evenimente
69: După Prima Bătălie de la Bedriacum, Vitellius a devenit împărat roman.
1080: Regele Danemarcei Harald al III-lea moare și este succedat de Knut al IV-lea, care mai târziu va deveni primul danez canonizat.
1524: Giovanni da Verrazzano a ajuns în portul New York.
1907: În urma fuzionării principalelor grupări conservatoare, Petru P. Carp a devenit șeful Partidului Conservator.
1924: A luat ființă studioul Metro–Goldwyn–Mayer.
1931: La Calcutta, India a avut loc un accident aviatic, în urma căruia aviatorul Radu Beller a murit, iar principele G.V. Bibescu a fost grav rănit.
1942: Prizonierul francez de război, generalul Henri Giraud evadează din castelul închisoare Festung Königstein.
1946: Siria a obținut independența sa față de ocupația franceză.
1954: A fost executat în închisoarea Jilava, după un simulacru de proces, Lucrețiu Pătrășcanu, unul din liderii PCR, participant de seamă la înfăptuirea actului de la 23 august 1944, jurist, sociolog și publicist, profesor la Universitatea București, ministru al Justiției române între 1944–1948.
1963: Compania Ford a lansat mașina Mustang.
1964: Geraldine Mock a devenit prima femeie din lume care a zburat singură în jurul lumii.
1969: Alexander Dubček, părintele “Primăverii de la Praga”, a fost înlocuit în funcția de prim–secretar al CC al PC din Cehoslovacia de către Gustav Husak.
1969: Shirhan Sirhan a fost condamnat pentru asasinarea lui Robert F. Kennedy.
1970: Nava spațială Apollo 13, care a suportat un eșec, s-a întors pe Terra în siguranță.
1975: Războiul Civil Cambodgian se sfârșește: Khmerii Roșii au preluat puterea la Phnom Penh, instituind cel mai cumplit regim de teroare din sec. XX, care a plasat Cambodgia în umbra istoriei contemporane.
1982: Patriația Constituției canadiene in Ottawa prin Proclamația Reginei Elisabeta a II-a, care domină și Canada.
1991: Delegației Parlamentului României s-a acordat statutul de delegație asociată la Adunarea Atlanticului de Nord (din 14 noiembrie 1998, AAN și-a schimbat numele în Adunarea Parlamentară a NATO).
2019: Oamenii de știință anunță descoperirea unor ioni de hidrură de heliu, despre care se crede că este primul compus care s-a format în univers, în nebuloasa planetară NGC 7027.

Aniversări
1278: Mihail al IX-lea Paleologul, co-împărat al Imperiului Roman de Apus (d. 1320)
1573: Maximilian I, Elector de Bavaria (d. 1651)
1598: Giovanni Riccioli, astronom italian (d. 1671)
1735: Johann Seivert, lexicograf transilvănean (d. 1785)
1885: Karen Blixen, romancieră daneză (d. 1962)
1895: Ion Vinea, poet, prozator și traducător (d. 1964)
1897: Thornton Wilder, scriitor american, laureat al premiului Pulitzer pe anul 1926 (d. 1975)
1900: Willy Burkhardt, compozitor elvețian (d. 1955)
1911: Hervé Bazin, scriitor francez (d. 1996)
1916: Sirimavo Bandaranaike, om politic din Sri Lanka, premier în perioadele 1960-1965, 1970-1977 și 1994-2000 (d. 2000)
1916: Magda Isanos, poetă (d. 1944)
1920: Stere Popescu, coreograf român (d. 1968)
1923: Gianni Raimondi, tenor italian (d. 2008)

Sărbători
Ziua Internațională a Hemofiliei

16 Aprilie

Evenimente
73: Masada, o cetate evreiească cade în mâinile romanilor după câteva luni de asalt, ducând la sfârșitul Marii Revolte a Evreilor.
1520: În Spania începe Revolta comunităților împotriva domniei regelui Carol Quintul.
1705: Isaac Newton este înnobilat de regina Anne în timpul unei vizite regale la Trinity College, Cambridge.
1746: Trupele guvernamentale britanice conduse de Prințul William, Duce de Cumberland distrug armata lui Charles Edward Stuart în Bătălia de la Culloden în Scoția.
1846: Atentat eșuat contra regelui Ludovic-Filip I, comis într-un parc al castelului Fontainebleau de Pierre Lecomte. Atentatorul a fost executat la 8 iunie.
1850: Podul suspendat peste râul Maine din Angers, Franța se prăbușește din cauza rezonanței în timp ce un batalion de soldați francezi mărșăluiau la pas, ucigând 226 dintre ei.
1869: A apărut, la București, revista „Traian”, editată de Bogdan Petriceicu Hasdeu.
1917: Vladimir Lenin s-a întors la Petrograd (în prezent Petersburg) după ani de exil pentru a prelua rolul de lider al Revoluției bolșevice. Cu o lună mai înainte țarul Nicolae al II-lea fusese înlăturat de la putere.
1917: Primul Război Mondial: Începe A Doua Bătălie de la Aisne terminată cu victoria germanilor; a fost o tentativă franceză de a rupe frontul german între Soissons și Reims, sub ordinele generalului Nivelle.
1925: Comuniștii bulgari cu ajutorul sovietic comit un atac cu bombă asupra Catedralei Sfânta Nedelia în Sofia, Bulgaria, în care mai mult de 150 de persoane au murit, inclusiv politicieni și militari de rang înalt.
1930: Declanșarea războiului civil în China.
1938: Au fost arestați și condamnați la închisoare mai mulți conducători legionari, în frunte cu căpitanul Corneliu Zelea Codreanu.
1943: Chimistul elvețian Albert Hofmann descoperă accidental efectele halucinogene ale LSD-ului, în căutarea unui stimulent circulator.
1947: Explozia din portul Texas City a unei nave de marfă încărcată cu aproximativ 2.300 de tone de azotat de amoniu a ucis 581 de persoane, 5.000 de răniți, sute de persoane fără adăpost și 65 de milioane de dolari daune. Forța exploziei a făcut ca 16 km distanță, jumătate din ferestrele din Galveston să fie spulberate. A fost cel mai mortal accident industrial din istoria Statelor Unite și una dintre cele mai mari explozii non-nucleare din istorie.
1953: Regina Elisabeta a II-a lansează yacht-ul regal HMY Britannia.
1972: La Cape Canaveral, Florida, a fost lansată naveta spațială Apollo 16, care a aselenizat la 20 aprilie 1972.
2007: Un student din Statele Unite, a ucis 32 de oameni și a rănit alți 23 înainte de a se sinucide, într-o Universitate din statul Virginia. Evenimentul a rămas cunoscut sub numele de: masacrul de la Virginia Tech.
2017: Circa 55 de milioane de turci cu drept de vot sunt chemați la un referendum pentru a spune “da” sau “nu” în privința modificării a 18 articole din Constituție care ar institui un sistem prezidențial, cu puteri ample în locul actualului model parlamentar. Prezența la vot a fost de 85,43% din care 51,41% au votat „Da” și 48,59% au votat „Nu”.

Aniversări
1319: Ioan al II-lea al Franței (d. 1364)
1495: Petrus Apianus, matematician german (d. 1557)
1693: Anne Sophie Reventlow, regină a Danemarcei și Norvegiei (d. 1743)
1755: Louise Élisabeth Vigée Le Brun, pictoriță franceză (d. 1842)
1823: Gotthold Eisenstein, matematician german (d. 1852)
1844: Anatole France, scriitor francez, laureat al Premiului Nobel (d. 1924)
1889: Charlie Chaplin, actor, regizor, compozitor și producător britanic (d. 1977)
1896: Tristan Tzara, scriitor român, unul dintre inițiatorii dadaismului (d. 1963)
1921: Leo Tindemans, politician belgian, prim-ministru în perioada 1974-1978 (d. 2014)
1927: Joseph Ratzinger, teolog german, din 2005 papă al Romei, sub numele de Benedict al XVI-lea
1936: Gheorghe Grigurcu, poet și critic literar român
1940: Regina Margareta a II-a a Danemarcei
1951: Ioan Mihai Cochinescu, scriitor român
1955: Henric, Marele Duce de Luxembourg

Sărbători
Danemarca: ziua națională
Ungaria: ziua de comemorare a Holocaustului

Pacem in terris

Pacem in terris

Scrisoare enciclică
a Sanctității Sale Papa Ioan al XXIII-lea,
despre pacea dintre oameni bazată
pe adevăr, dreptate, iubire și libertate

Tuturor venerabililor frați, patriarhilor, primaților, arhiepiscopilor, episcopilor și altor ordinari în pace și comuniune cu Scaunul Apostolic, clerului și credincioșilor din întreaga lume, precum și tuturor oamenilor de bunăvoință

Venerabili frați, iubiți fii, salutare și binecuvântare apostolică

1. Pacea pe pământ, obiect al dorinței profunde a oamenilor din toate timpurile, nu se poate fonda și afirma decât printr-un respect absolut față de ordinea stabilită de Dumnezeu.

2. Progresul științelor și invențiile tehnice atestă faptul că în ființele și în forțele Universului domnește o ordine admirabilă, și aceasta este măreția omului care poate să descopere această ordine și să creeze instrumentele necesare prin care el captează energiile naturale și le pune în serviciul său.

3. Dar progresul științei și invențiile tehnice arată, în primul rând, măreția infinită a lui Dumnezeu, Creatorul Universului și al omului însuși. El a creat Universul, oferindu-i cu dărnicie înțelepciunea și bunătatea sa, după cum exclamă psalmistul: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tău pe tot pământul!”[1]; „Cât de numeroase sunt lucrările tale, Doamne: toate le-ai făcut cu înțelepciune! Pământul este plin de creaturile tale!”[2] Și l-a creat pe om înțelept și liber, după chipul și asemănarea sa[3], făcându-l stăpânitor al Universului: „L-ai făcut cu puțin mai mic decât pe îngeri, l-ai încununat cu cinste și măreție. I-ai dat în stăpânire lucrările mâinilor tale, toate le-ai pus la picioarele lui”[4].

Ordinea în ființele umane

4. Ordinea atât de perfectă a Universului contrastează dureros cu dezordinile care domină între ființele umane și între popoare, astfel încât doar forța poate reglementa raporturile dintre ele.

5. Cu toate acestea, Creatorul Universului a înscris ordinea în însăși intimitatea oamenilor: acea ordine pe care conștiința le-o revelează și îi ajută să o respecte: „Ei arată că fapta Legii este scrisă în inimile lor și despre aceasta dă mărturie conștiința lor”[5].

Cum ar putea fi altfel, odată ce întreaga operă a lui Dumnezeu reflectă înțelepciunea sa infinită și o face cu atât mai clar cu cât ea este mai sus pe scara ființelor[6].

6. Dar gândirea umană deseori greșește, crezând că relațiile dintre indivizi și comunitatea lor politică pot fi reglementate după legile cărora se supun forțele și elementele iraționale ale Universului. Dar întrucât normele de conduită dintre oameni sunt de altă natură, ele trebuie căutate acolo unde Dumnezeu le-a înscris, adică în natura umană.

7. Acestea sunt legile care indică cu claritate cum trebuie reglementate raporturile dintre indivizi în cadrul relațiilor sociale; cum trebuie reglementate raporturile dintre cetățeni și autoritățile publice în cadrul aceleiași comunități politice; cum trebuie reglementate raporturile dintre diferite comunități politice; în sfârșit, cum trebuie reglementate raporturile dintre acestea din urmă și comunitatea mondială, crearea căreia este astăzi cerută cu urgență de către exigențele binelui comun universal.

I. Ordinea între ființele umane

Orice ființă umană este o persoană, subiect al drepturilor și obligațiilor

8. Pentru început, trebuie să vorbim despre ordinea care trebuie să domnească între ființele umane.

9. Baza oricărei societăți bine organizate și rodnice este principiul că orice ființă umană este o persoană, adică o ființă dotată cu inteligență și voință liberă. Totodată, ea este subiect al drepturilor și al obligațiilor care decurg împreună și imediat din natura sa. De aceea, ele sunt universale, inviolabile, inalienabile[7].

10. Dacă analizăm demnitatea umană la lumina adevărurilor revelate de Dumnezeu, atunci ea apare incomparabil mai mare. Oamenii au fost răscumpărați prin sângele lui Isus Cristos și, prin har, au devenit copii și prieteni ai lui Dumnezeu și au fost făcuți moștenitori ai gloriei eterne.

Drepturile

Dreptul la viață și la un nivel de trai decent

11. Fiecare ființă umană are dreptul la viață, la integritate fizică și la mijloacele necesare pentru un trai decent, în special în ceea ce privește alimentele, îmbrăcămintea, locuința, odihna, serviciile sociale. Prin urmare, omul are dreptul la securitate în caz de boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe, șomaj de fiecare dată când este privat de aceste mijloace de subzistență, ca urmare a unor circumstanțe care nu depind de voința sa[8].

12. Orice ființă umană are dreptul la respect față de propria persoană, la o bună reputație, la libertate în căutarea adevărului, la exprimarea și răspândirea gândirii, la creație artistică, toate încadrate în limitele ordinii morale și ale binelui comun. De asemenea, are dreptul la o informare obiectivă.

13. De asemenea, natura cere pentru om dreptul de a avea acces la bunurile culturale și, prin urmare, la o instruire elementară și la o formare tehnico-profesională corespunzătoare gradului de dezvoltare a comunității politice din care face parte. Trebuie făcut astfel ca meritele fiecăruia să-i permită acestuia accesul la nivelurile superioare de învățământ și, în cadrul societății, la posturile și responsabilitățile care corespund, pe cât posibil, capacităților și competențelor fiecăruia[9].

Dreptul la libertatea de conștiință

14. Orice ființă umană are dreptul să-l onoreze pe Dumnezeu în conformitate cu dreptul la libertatea de conștiință și să-și profeseze religia în viața privată sau publică. Lactanțiu o declară cu claritate: „Noi am fost creați pentru a-i oferi lui Dumnezeu omagiul care îi revine pe drept, ca să-l cunoaștem și să-l urmăm doar pe el. Această obligație de pietate filială ne leagă și ne releagă de el, de unde și numele de religie”[10].

Referitor la acest subiect, predecesorul nostru de pioasă memorie Leon al XIII-lea afirma: „Această libertate adevărată, demnă de fiii lui Dumnezeu, care menține înaltă demnitatea persoanei umane, este mai puternică decât orice nedreptate. Biserica o cerut-o mereu, ea nu a avut niciodată ceva mai scump. Această libertate apostolii au revendicat-o mereu, apologeții au justificat-o prin operele lor, martirii au consacrat-o cu propriu sânge”[11].

Dreptul la libertatea de alegere a propriei stări de viață

15. Fiecare om are dreptul la libertatea de alegere a propriei stări de viață. Prin urmare, el are dreptul să-și fondeze o familie, în care soțul și soția au drepturi și obligații egale, sau să-și urmeze vocația la preoție sau la viața călugărească[12].

16. Familia, fondată pe căsătoria contractată în mod liber, una și indisolubilă, este și trebuie să fie considerată nucleul primordial și natural al societății. De aici, obligația față de măsurile de ordin economic, social, cultural și moral capabile să-i consolideze stabilitatea și să faciliteze îndeplinirea misiunii sale specifice.

17. Părinților le revine, în primul rând, dreptul de a asigura întreținerea și educația copiilor lor[13].

Drepturile economice

18. Fiecare om are dreptul la muncă și la inițiativă în domeniul economic[14].

19. De acest drept este legat indisolubil dreptul la condițiile de muncă care nu afectează sănătatea fizică și morală și care nu împiedică dezvoltarea normală a tineretului. În ceea ce privește femeile, ele au dreptul la condiții de muncă potrivite cu cerințele sexului lor și cu obligațiile de soție și mamă[15].

20. Pe demnitatea umană se fundamentează și dreptul la desfășurarea activității economice în condițiile normale ale responsabilității personale[16].

De asemenea, rezultă – și acest fapt trebuie evidențiat – dreptul la o retribuție a muncii determinată de normele dreptului. Ținând cont de posibilitățile patronului, această remunerare trebuie să le permită muncitorului și familiei sale un nivel de trai conform cu demnitatea umană. Predecesorul nostru Pius al XII-lea scria: „Obligației personale la munca impusă de natură îi corespunde și îi urmează dreptul natural, prezent în fiecare individ, de a face din muncă mijlocul prin care are grijă de viața lui și a copiilor lui: atât de profund este ordonat acest drept în vederea conservării de către om a dominației asupra naturii”[17].

21. În aceeași măsură, din natura omului derivă și dreptul la proprietatea privată asupra bunurilor, aici înțelegându-se și mijloacele de producție. După cum am mai spus deja, acest drept „este o garanție eficientă a demnității persoanei umane și un ajutor pentru libera exercitare a diverselor responsabilități; acest drept contribuie la stabilitatea și liniștea căminului familial, nu fără un profit pentru pacea și prosperitatea publică”[18].

22. Pe de altă parte, trebuie să reamintim că proprietatea privată presupune în mod firesc și o funcție socială[19].

Dreptul la reuniuni și asocieri

23. Din faptul că ființa umană este o ființă socială decurge dreptul la reuniuni și asocieri, cum ar fi acela de a le oferi asociațiilor structura care pare cea mai potrivită să le servească obiectivele, dreptul de a-și asuma liber anumite responsabilități în vederea atingerii acelorași obiective[20].

24. Enciclica Mater et Magistra afirmă, pe drept cuvânt, că crearea unei game variate de asociații și structuri intermediare, capabile să atingă scopurile pe care indivizii singuri nu le pot atinge decât asociindu-se, apare drept un mijloc absolut indispensabil pentru exercitarea libertății și responsabilității persoanei umane[21].

Dreptul la emigrare și imigrare

25. Fiecare om are dreptul la libertatea de mișcare și ședere în cadrul comunității politice al cărei cetățean este. De asemenea, el are dreptul, atunci când motivele valabile o impun, să imigreze și să se stabilească în străinătate[22]. Apartenența la una sau la alta dintre comunitățile politice nu îl va împiedica să fie membru al familiei umane, cetățean al acestei comunități universale, în care toți oamenii sunt uniți prin interese comune.

Drepturile civile

26. Din demnitatea umană decurge dreptul de a lua parte la viața publică și de a contribui la binele comun: „Omul ca atare, departe de a fi obiectul și elementul pasiv al vieții sociale, este, trebuie să fie și rămâne a fi subiectul, fundamentul și scopul ei”[23].

27. Un alt drept fundamental al persoanei este dreptul la protecția juridică a propriilor drepturi, protecție eficientă, egală, conformă cu normele obiective ale dreptății. „Din ordinea juridică, voită de Dumnezeu, decurge acest drept inalienabil care garantează fiecărui om securitatea juridică și un ansamblu concret de drepturi care l-ar proteja împotriva oricăror încălcări arbitrare”[24].

Obligațiile

Raportul indisolubil dintre drepturi și obligații în aceeași persoană

28. Până acum am amintit un șir de drepturi naturale. În om, subiectul lor, ele sunt legate, nu mai puțin, de obligații. Legea naturii le conferă pe unele, le impune pe altele; în această lege își au originea, persistența și forța indestructibilă.

29. Astfel, de exemplu, dreptul la viață antrenează obligația de a o păstra; dreptul la un nivel de trai decent comportă obligația de a trăi cu demnitate; dreptului la căutarea adevărului îi corespunde obligația de a aprofunda și lărgi această căutare.

Reciprocitatea dintre drepturi și obligații la persoane diferite

30. În conviețuirea dintre oameni în cadrul unei societăți, orice drept conferit unei persoane creează în altele o obligație – aceea de a recunoaște și respecta acel drept. Într-adevăr, fiecare drept esențial al omului își trage forța imperativă din legea naturală care îi dă și îi impune obligația respectivă. Cei care, revendicându-și drepturile, uită de obligațiile lor sau recurg la ele într-un mod imperfect riscă să demoleze cu o mână ceea ce au construit cu alta.

În colaborarea mutuală

31. Ființe prin excelență sociale, oamenii trăiesc unii cu alții și promovează binele unii pentru alții. De asemenea, armonia unui grup cere recunoașterea și îndeplinirea drepturilor și obligațiilor. Dar cere și ca fiecare individ să contribuie cu generozitate la crearea unei ordini colective care să satisfacă tot mai mult drepturile și obligațiile.

32. Astfel, nu este suficient să fie recunoscute și respectate drepturile omului la mijloacele de existență. Se cuvine ca fiecare să participe, după propriile puteri, pentru ca orice ființă umană să dispună de aceste mijloace într-o măsură suficientă.

33. Viața în cadrul societății nu trebuie doar să asigure ordinea. Ea trebuie să le aducă avantaje membrilor săi. Aceasta presupune recunoașterea și respectarea drepturilor și obligațiilor, dar implică și mai mult colaborarea prin diverse modalități pe care nivelul actual de dezvoltare al civilizației le face posibile, dezirabile sau necesare.

În responsabilități

34. Demnitatea persoanei umane cere ca fiecare ființă să acționeze conștient și liber. În viața societății, respectarea drepturilor, îndeplinirea obligațiilor, cooperarea în diverse domenii depind de deciziile personale. În acest sens, individul va trebui să fie mișcat de o convingere personală, de propria sa inițiativă, de responsabilitățile sale, și nu de constrângeri sau presiuni exterioare.

O societate bazată doar pe relații de forță nu ar avea nimic uman: ea ar restrânge libertatea oamenilor, în loc să-i ajute și să-i încurajeze în dezvoltarea și progresul lor.

Conviețuirea în adevăr, dreptate, iubire și libertate

35. Conviețuirea între ființele umane e ordonată, rodnică și respectă demnitatea umană atunci când e bazată pe adevăr, după cum spune și sfântul Paul: „De aceea, îndepărtând falsitatea, fiecare să spună fratelui său adevărul, pentru că suntem mădulare unii altora”[25]. Aceasta presupune recunoașterea sinceră a drepturilor și obligațiilor mutuale. Această societate trebuie, de altfel, să se bazeze pe respectul efectiv al acestor drepturi și pe îndeplinirea conștientă a acestor obligații; ea trebuie să fie revitalizată prin iubire – stare sufletească ce face ca necesitățile altuia să fie percepute ca proprii, împărțind bunurile personale și incitând la o participare tot mai intensă în domeniul valorilor spirituale. În sfârșit, această societate trebuie să se realizeze în libertate, adică în modul care le convine ființelor raționale, create ca să-și asume responsabilitatea propriilor fapte.

36. Venerabili frați și iubiți fii, viața în societate trebuie privită, mai întâi de toate, ca o realitate de ordin spiritual. Într-adevăr, ea reprezintă schimbul de cunoștințe în lumina adevărului, exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor, întrecerea în căutarea binelui moral, comuniunea în contemplarea nobilă a frumosului în toate expresiile sale legitime, disponibilitatea permanentă de a comunica unii altora ceea ce avem mai bun și aspirația comună spre o îmbogățire spirituală. Acestea sunt valorile care trebuie să anime și să orienteze toate lucrurile: activitatea culturală, viața economică, organizarea socială, mișcările și regimurile politice, legislația și alte asemenea expresii ale vieții sociale în continua sa evoluție.

Dumnezeu – fundamentul obiectiv al ordinii morale

37. Ordinea proprie comunităților umane este de natură morală. Într-adevăr, este o ordine care are drept bază adevărul concretizat în justiție, care cere să fie revitalizată prin iubire și care găsește în libertate un echilibru tot mai nou și tot mai uman.

38. Această ordine morală – universală, absolută și imuabilă în principiile sale – își are fundamentul obiectiv în adevăratul Dumnezeu, transcendent și personal, Adevărul prim și Binele suprem, sursa cea mai profundă a vitalității unei societăți ordonate, rodnice și care corespunde demnității persoanelor care o compun[26]. Sfântul Toma de Aquino se exprimă clar asupra acestui subiect: „Voința umană are drept regulă și măsură a gradului de bunătate rațiunea umană, autoritatea căreia derivă din legea eternă, care este însăși înțelepciunea divină… Astfel, e clar că bunătatea voinței umane depinde mai mult de legea eternă decât de rațiunea umană”[27].

Semnele timpului

39. Trei sunt fenomenele care caracterizează epoca modernă.

40. În primul rând, ascensiunea economico-socială a claselor muncitoare. Acestea și-au concentrat toate eforturile, mai întâi de toate, în revendicarea drepturilor, inițial ale celor economice și sociale, mai apoi și ale celor politice și, în final, dreptul de a avea acces, în mod corespunzător, la bunurile culturale. Astăzi, printre muncitorii tuturor țărilor este răspândită exigența să fie considerați și tratați nu ca ființe fără rațiune și libertate, după bunul-plac al altora, ci ca persoane în toate sectoarele vieții comunitare – economic, social, cultural și politic.

41. O a doua constatare se impune tuturor observatorilor: intrarea femeii în viața publică, poate mai rapidă în țările de tradiție creștină, mai lentă, dar tot mai amplă, în sânul altor tradiții sau culturi. Din ce în ce mai conștientă de demnitatea sa umană, femeia nu mai admite să fie considerată un instrument. Ea cere să fie tratată la fel de bine în familie ca și în viața publică.

42. În sfârșit, omenirea, raportându-se la trecutul recent, prezintă o organizare socială și politică profund transformată. Nu mai există popoare dominante și popoare dominate: toate națiunile și-au constituit sau își constituie comunități politice independente.

43. Oamenii din toate țările și de pe toate continentele reprezintă astăzi cetățenii unor state autonome și independente sau sunt pe punctul de a deveni astfel. Nimeni nu dorește să mai fie supus unei puteri politice străine, comunității sau grupului etnic al acesteia. Se observă dispariția la o mulțime de ființe umane a complexului de inferioritate care a dominat de secole și milenii. La alții, dimpotrivă, se atenuează sau tinde să dispară complexul superiorității, generat de privilegiile economice și sociale, de sex sau situația politică.

44. Într-adevăr, acum se răspândește tot mai mult ideea egalității naturale a tuturor oamenilor. De aceea, teoretic, discriminarea rasială nu-și mai găsește justificare. Acest fapt reprezintă o etapă importantă pe calea care duce spre o comunitate umană bazată pe principiile expuse mai sus. Acum, pe măsură ce omul devine tot mai conștient de drepturile sale, se naște în el conștiința obligațiilor corespunzătoare – drepturile sale sunt, înainte de toate și în aceeași măsură, expresii ale demnității sale, pe care trebuie să le valorifice. Dar și celorlalți le revine obligația să recunoască și să respecte aceste drepturi.

45. Când normele vieții colective sunt formulate în termeni de drepturi și obligații, oamenii se deschid valorilor spirituale și înțeleg ce sunt adevărul, dreptatea, iubirea, libertatea și devin conștienți că aparțin unei astfel de societăți. Mai mult, ei se află pe calea care îi duce spre o cunoaștere mai bună a adevăratului Dumnezeu, transcendent și personal. Atunci raporturile lor cu Dumnezeu le apar ca bază a vieții însăși, a vieții intime trăite în misterele sufletului și a celei trăite în comun cu alții.

II. Raporturile dintre oameni și puterile publice în cadrul fiecărei comunități politice

Necesitatea autorității și originea ei divină

46. Vieții sociale i-ar lipsi ordinea și rodnicia dacă nu ar exista oameni legitim învestiți cu autoritate și care asigură ordinea și contribuie, într-o măsură suficientă, la binele comun. Ei își primesc autoritatea de la Dumnezeu, după cum ne învață sfântul Paul: „Nu există autoritate decât de la Dumnezeu”[28]. Învățătura apostolului este comentată în aceiași termeni de către sfântul Ioan Gură de Aur: „Ce doriți să spuneți? Este oare fiecare conducător instituit în funcție de Dumnezeu? Dar nu afirm aceasta, va răspunde Paul, eu nu vorbesc despre indivizii care ajung la putere, ci despre mandatul lor. Faptul că există putere publică, oameni care conduc, oameni care se subordonează și că totul nu este rezultatul hazardului, iată, spun eu, ceea ce este o dispoziție a înțelepciunii divine”[29]. Prin urmare, Dumnezeu a creat oamenii ca ființe sociale; de aceea, nicio societate „nu are consistență fără un șef a cărui acțiune eficientă și unificatoare ar mobiliza toți membrii în îndeplinirea intereselor comune. Orice comunitate umană are nevoie de o autoritate care să o dirijeze. Aceasta, întocmai ca și societatea, este de la natură, de aceea, vine chiar de la Dumnezeu”[30].

47. Cu toate acestea, autoritatea nu este o forță incontrolabilă, ci o modalitate de guvernare rațională. Forța sa imperativă vine de la ordinea morală care, la rândul ei, se bazează pe Dumnezeu, principiul și finalitatea ei. „Ordinea absolută a ființelor și chiar a finalității omului – a omului liber, a omului subiect al obligațiilor și drepturilor inviolabile, a omului principiu și finalitate a societății – privește și statul ca o comunitate necesară și dotată cu autoritate, fără de care nu poate exista și trăi. Conform dreptului rațional, dar, mai ales, credinței creștine, această ordine universală își găsește, în mod necesar, originea într-un Dumnezeu personal, Creatorul nostru; prin urmare, demnitatea autorității constă în participarea sa la autoritatea divină”[31].

48. De asemenea, dacă puterea se sprijină în mod exclusiv sau doar parțial pe amenințare, frică sau pe promisiunea recompenselor, acțiunea sa nu reușește nicidecum să suscite căutarea binelui comun; și dacă i-ar reuși, acesta ar fi străin de demnitatea omului – ființă liberă și rațională. Autoritatea este, înainte de toate, o forță morală. Cei care o dețin trebuie să apeleze, în primul rând, la conștiință, la obligația ce le revine tuturor de a sluji cu zel interesele comune. Dar oamenii sunt egali ca demnitate naturală; nimeni nu are dreptul să obțină de la altul consimțământul intim. Această putere îi este rezervată lui Dumnezeu, singurul care scrutează și judecă deciziile secrete ale fiecăruia.

49. Așadar, autoritatea umană nu poate obliga conștiințele decât dacă se află într-un raport intrinsec cu autoritatea lui Dumnezeu, participând la aceasta[32].

50. Astfel, este garantată demnitatea umană a cetățenilor, căci supunerea pe care o au față de cei care dețin autoritatea nu este o supunere a omului față de om. Ea este un omagiu adus lui Dumnezeu – Creator și Providență – care a supus raporturile dintre oameni ordinii pe care a stabilit-o chiar el. Și, supunându-ne lui Dumnezeu, noi îi arătăm respectul datorat și ne înălțăm și ne înnobilăm, pentru că „a-l servi pe Dumnezeu înseamnă a domni”[33].

51. Autoritatea cerută de ordinea morală vine de la Dumnezeu. Dacă însă legile sale sau deciziile acestei autorități sunt în contradicție cu ordinea morală și, prin urmare, cu voința divină, ea nu are forța de a obliga conștiințele, căci „trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni”[34]. Mai mult, în asemenea cazuri, ea încetează să mai fie ceea ce este și degenerează în opresiune. „Legislația umană nu are caracter de lege decât dacă se conformează dreptei rațiuni, derivând, ca atare, din legea eternă. Dar în măsura în care ea se îndepărtează de rațiune, devine nedreaptă și nu mai deține noțiunea de lege, fiind, mai curând, o formă de violență”[35].

52. Originea divină a autorității nu împiedică nicidecum posibilitatea ca omenii să-și aleagă guvernanții, să-și determine forma de stat sau să impună regulile și limitele exercitării autorității. Astfel, învățătura pe care o expunem corespunde, din toate punctele de vedere, unui regim cu adevărat democratic[36].

Realizarea binelui comun.

Necesitatea puterilor publice

53. Toți indivizii și toate structurile intermediare trebuie să contribuie, fiecare în domeniul său, la binele comun. Aceasta este în armonie cu faptul că ei trebuie să urmărească propriile interese și să urmeze în aporturile lor de bunuri și servicii orientările pe care autoritatea legitimă le stabilește conform normelor de drept și în formele și limitele competenței sale. Actele decretate de autoritate trebuie să fie perfecte în ele însele, cu un conținut moral corespunzător sau, cel puțin, orientat spre bine.

54. Totuși, puterea guvernamentală nu ar avea sens decât în vederea binelui comun, dispozițiile adoptate de deținătorii ei trebuie să respecte, în același timp, natura adevărată a acestor bunuri și să țină cont de situația de moment[37].

Aspectele fundamentale ale binelui comun

55. Particularitățile etnice care diferențiază diversele grupuri umane se înscriu și ele în aria binelui comun, fără ca acesta să fie atins în definiția sa completă[38]. Acest bine comun nu poate fi definit din punct de vedere doctrinal în aspectele sale esențiale și cele mai profunde, nici nu poate fi determinat din punct de vedere istoric decât cu referință la om. Într-adevăr, el reprezintă un element esențial care ține de natura umană[39].

56. Prin urmare, natura însăși a acestui bine impune ca toți cetățenii să aibă partea lor, sub diverse modalități, conform sarcinilor, meritelor și condițiilor fiecăruia. Iată de ce puterile publice trebuie să tindă să servească interesele tuturor, fără să favorizeze anumiți cetățeni sau anumite grupuri sociale. Predecesorul nostru Leon al XIII-lea spunea în acest sens: „Nicidecum nu trebuie să fie permis ca autoritatea civilă să servească interesele unui singur individ sau ale celor puțini, căci a fost instituită pentru binele comun al tuturor”[40]. Dar, din motive de dreptate și echitate, se poate uneori cere autorităților statale o grijă specială pentru membrii mai slabi ai organismului social, mai puțin pregătiți pentru a-și apăra drepturile și interesele legitime[41].

57. Aici trebuie să atragem atenția asupra faptului că binele comun privește omul în întregime, cu necesitățile sale spirituale și materiale. De aceea, binele comun cere din partea guvernanților promovarea unei politici corespunzătoare, care respectă ierarhia valorilor, favorizând, în proporții juste, mijloacele necesare trupului și sufletului[42].

58. Aceste principii sunt în armonie cu ceea ce am expus deja în enciclica Mater et Magistra: binele comun „îmbrățișează totalitatea acelor condiții sociale care îi permit omului să-și dezvolte integral propria persoană”[43].

59. Compus din trup și suflet nemuritor, omul nu poate în această viață trecătoare să satisfacă toate cerințele naturii sale, nici să ajungă la fericirea perfectă. De asemenea, mijloacele puse în serviciul binelui comun nu pot constitui obstacole în calea mântuirii oamenilor, ci trebuie să contribuie la ea[44].

Rolul puterilor publice în domeniul drepturilor și obligațiilor persoanei

60. Pentru gândirea contemporană, binele comun constă, înainte de toate, în apărarea drepturilor și obligațiilor persoanei umane. De aici, rolul guvernanților constă, mai ales, în garantarea recunoașterii și respectării drepturilor, în concilierea lor reciprocă, în apărarea și promovarea acestora și, prin urmare, în facilitarea ca fiecare cetățean să-și poată îndeplini obligațiile. Căci „misiunea esențială a oricărei autorități politice este să protejeze drepturile inviolabile ale ființei umane și să facă posibilă îndeplinirea de către fiecare individ a misiunii sale specifice”[45].

61. Iată de ce nerecunoașterea sau violarea drepturilor omului, pe lângă faptul că lipsește puterile publice de esență, îi privează dispozițiile de orice valoare juridică[46].

62. Așadar, o obligație fundamentală a puterii publice este de a ordona raporturile juridice dintre cetățeni, astfel încât exercitarea drepturilor unora să nu împiedice sau să compromită utilizarea acestora de către alții și să însoțească îndeplinirea obligațiilor corespunzătoare. De asemenea, o altă obligație este aceea de a menține integritatea drepturilor pentru toată lumea și de a le restabili în caz de violare[47].

Promovarea drepturilor persoanei

63. Le revine, de asemenea, puterilor publice să contribuie la crearea unei stări de lucruri care să faciliteze apărarea drepturilor omului și îndeplinirea obligațiilor sale. Căci, după cum ne arată experiența, acolo unde autoritatea nu intervine la momentul oportun în domeniul economic, social sau cultural, între cetățeni se accentuează inegalitatea, mai ales în epoca noastră, astfel încât drepturile fundamentale ale persoanei rămân fără o putere eficientă, fiind compromisă și îndeplinirea obligațiilor corespunzătoare.

64. Prin urmare, este indispensabil ca puterea publică să se preocupe de progresul social, în paralel cu cel economic; astfel, se vor dezvolta, în măsura productivității naționale, serviciile esențiale, așa cum sunt rețeaua de drumuri, mijloacele de transport și comunicare, distribuția apei potabile, habitatul, asistența medicală, învățământul, condițiile propice exercitării cultului religios, sistemul de odihnă. Trebuie, de asemenea, să fie asigurat sistemul de securitate pentru situațiile excepționale și apărarea responsabilităților familiale, astfel încât ființelor umane să nu le lipsească resursele indispensabile unui trai decent. Se va avea grijă ca muncitorii apți de muncă să găsească un serviciu care să corespundă capacităților lor, ca fiecare dintre ei să fie retribuit cu dreptate și echitate, și aceasta, pentru ca muncitorii să se simtă responsabili pentru acțiunile lor, să poată constitui cu ușurință instituții intermediare care contribuie la favorizarea și progresul raporturilor sociale, în sfârșit, să aibă acces, sub toate formele și la toate nivelurile, la bunurile culturale.

Echilibrul între cele două forme de acțiune ale puterilor publice

65. Interesul cere ca puterile publice, în ceea ce ține de drepturile persoanei, să exercite o dublă acțiune: una de conciliere și protecție, alta de valorificare, veghind cu grijă asupra echilibrului just dintre ele. Pe de o parte, se va veghea asupra faptului ca preferința acordată indivizilor sau unor grupuri să nu creeze în sânul națiunii situații privilegiate, iar pe de altă parte, grija de a apăra drepturile tuturor nu trebuie să determine o politică ce, prin promovarea unor drepturi personale, va reduce în mod excesiv sau va face imposibilă exercitarea deplină a acestor drepturi. „Trebuie mereu reafirmat un lucru: acțiunea statului în domeniul economic nu a fost stabilită pentru a suprima libertatea de acțiune a cetățenilor; dimpotrivă, ea trebuie să o favorizeze, cu condiția să fie respectate drepturile fundamentale ale fiecărei persoane”[48].

66. Acesta este echilibrul spre care trebuie să fie mereu îndreptate eforturile puterii publice, pentru a facilita faptul ca cetățenii să se poată folosi de drepturile lor și să-și îndeplinească fără dificultate obligațiile în orice sector al vieții sociale.

Structura și funcțiile puterilor publice

67. Este imposibil de a defini, odată pentru totdeauna, care este structura cea mai bună pentru organizarea puterilor publice și după care modele vor fi exercitate cel mai bine puterile legislativă, executivă și judiciară.

68. Într-adevăr, pentru a determina forma de guvernământ și modalitățile de funcționare a ei, de o mare importanță sunt situația particulară și circumstanțele istorice ale fiecărui popor, căci ele variază în timp și spațiu. Totuși, considerăm conformă cu însăși natura umană organizarea politică a comunităților umane, bazată pe o divizare potrivită a puterilor, care corespund celor trei funcții principale ale puterilor publice. Prin urmare, într-un astfel de regim, sunt definite în termenii dreptului nu doar atribuțiile și funcționarea puterilor publice, ci și raporturile dintre cetățenii de rând și reprezentanții autorității, ceea ce reprezintă pentru primii o garanție a exercitării drepturilor și a îndeplinirii obligațiilor lor.

69. Totodată, pentru ca un astfel de sistem juridic și politic să obțină avantajele scontate, trebuie ca, în acțiunile și metodele lor, puterile publice să fie conștiente de natura și complexitatea problemelor pe care sunt chemate să le rezolve în conformitate cu condițiile interne ale țării. Și este indispensabil ca acestea să-și exercite funcția cu competență. Aceasta presupune: puterea legislativă să fie exercitată în limitele impuse de ordinea morală și normele constituționale și să interpreteze obiectiv exigențele binelui comun în evoluția continuă a situațiilor; puterea executivă să impună domnia dreptății în lumina unei perfecte cunoașteri a legilor și a unei analize conștiente a circumstanțelor; puterea judiciară să administreze dreptatea cu o imparțialitate pătrunsă de simțul uman și să fie inflexibilă față de presiunile dictate de interesele părților în cauză. Ordinea bună cere, în sfârșit, ca cetățenii, nu mai puțin decât structurile intermediare, să beneficieze de exercitarea drepturilor și a obligațiilor, de protecția juridică eficientă atât în raporturile mutuale, cât și în cele cu agenții publici[49].

Ordinea juridică și conștiința morală

70. O ordine juridică în armonie cu ordinea morală și corespunzătoare gradului ei de maturitate, a cărei expresie este, constituie, fără nicio îndoială, un factor fundamental pentru realizarea binelui comun.

71. Dar în zilele noastre viața socială este atât de variată, atât de complexă și de dinamică, încât dispozițiile juridice, chiar dacă sunt rodul unei experiențe îndelungate și al unei promptitudini înțelepte, apar ca fiind mereu insuficiente.

72. Mai mult, raporturile dintre indivizi sau structurile intermediare și puterile publice, ca și cele dintre diversele organe ale unui stat, ridică probleme complexe și delicate, a căror soluționare adecvată nu poate fi găsită într-un cadru juridic bine definit. În asemenea cazuri, guvernanții, pentru a fi pe moment fideli ordinii juridice existente, considerată în esența și inspirația sa ca fiind profundă, și deschiși apelurilor care urcă din viața socială pentru a ști să-și adapteze cadrul juridic evoluțiilor sociale și să-și rezolve noile probleme în cel mai adecvat mod, trebuie să aibă idei clare despre natura și amploarea sarcinilor lor. Ei trebuie să fie persoane echilibrate, de o moralitate ireproșabilă, cu o perspicacitate și un sens practic care le-ar permite să interpreteze rapid și obiectiv cazurile concrete, cu voință decisă și viguroasă, pentru a acționa cu promptitudine și eficacitate[50].

Participarea cetățenilor la viața publică

73. Un drept inerent demnității umane este participarea cetățenilor la viața publică, modalitățile acestei participări fiind subordonate gradului de maturitate atins de către comunitatea politică de care aparțin și în care acționează.

74. Această facultate de intervenție le deschide ființelor umane noi și vaste posibilități de a se face utile. Chemați să diversifice contactele și schimburile cu administratorii lor, conducătorii înțeleg mai bine exigențele obiectivelor binelui comun. Pe de altă parte, reînnoirea periodică a titularilor sarcinilor publice apără autoritatea de învechire și îi conferă un plus de vitalitate în armonie cu progresul societății[51].

Semnele timpului

75. În cadrul organizării juridice a comunităților politice din epoca modernă se observă, mai întâi, o tendință de a transpune în formule clare și concise o cartă a drepturilor fundamentale ale omului, cartă care adesea este inserată în constituții sau constituie o parte integrantă a acestora.

76. În al doilea rând, se tinde să se fixeze în termeni juridici, în cadrul acestor constituții, modul de desemnare a mandataților publici, raporturile dintre ei, sfera competențelor lor și, în sfârșit, mijloacele și modalitățile prin care sunt puse în practică obligațiile lor.

77. În fine, se stabilește în termeni de drepturi și obligații care sunt raporturile dintre cetățeni și puterile publice și se acordă autorității rolul primordial în recunoașterea și respectarea drepturilor și obligațiilor cetățenilor, în asigurarea concilierii reciproce, a apărării și promovării.

78. Bineînțeles, nu se poate accepta teoria conform căreia singură voința oamenilor – indivizi sau grupuri sociale – să fie sursa unică și primordială din care se nasc drepturile și obligațiile cetățenilor și din care derivă forța obligatorie a constituțiilor și a autorității puterilor publice[52].

79. Totuși, tendințele la care ne-am referit reprezintă un semn indubitabil că oamenii timpurilor noastre au căpătat o conștiință mai vie referitoare la demnitatea lor, ceea ce îi îndeamnă să participe mai activ la viața publică și să ceară ca stipulările dreptului pozitiv al statelor să garanteze inviolabilitatea drepturilor lor personale. Cer, de asemenea, ca guvernele să nu acceadă la putere decât urmând o procedură definită de lege și să nu-și exercite autoritatea decât în limitele acesteia.

III. Raporturile dintre comunitățile politice

Drepturi și obligații

80. Reafirmăm ceea ce predecesorii noștri au învățat mereu: comunitățile politice au între ele drepturi și obligații reciproce. Ele trebuie deci să-și armonizeze relațiile în conformitate cu adevărul și cu dreptatea, în spiritul unei solidarități active și în libertate. Aceeași lege morală care guvernează viața oamenilor trebuie să reglementeze și relațiile dintre state.

81. Acest principiu se impune cu claritate atunci când se consideră că guvernanții, acționând în numele și în interesul comunităților lor, nu pot nicidecum să renunțe la demnitatea lor umană și, prin urmare, nu pot trăda legea naturii lor, care este legea morală.

82. De altfel, ar fi absurd ca promovarea în funcțiile de gestionare a treburilor publice să constrângă oamenii să renunțe la demnitatea lor umană, o dată ce au ajuns în aceste posturi în virtutea calităților personale, văzându-se în ei membrii cei mai buni ai organismului social.

83. Pe de altă parte, ordinea morală este cea care postulează prezența unei autorități în întreaga societate; fondată pe această ordine, autoritatea nu poate fi utilizată împotriva ordinii fără a se ruina. Iată de ce Dumnezeu ne avertizează: „Plecați-vă urechea, stăpânitori ai mulțimilor, care vă mândriți cu mulțimi de popoare! Căci v-a fost dată stăpânirea de la Domnul și puterea, de la Cel Preaînalt, care va cerceta lucrările voastre și va analiza hotărârile”[53].

84. În sfârșit, mai trebuie oare amintit, în ceea ce ține de raporturile internaționale, că autoritatea trebuie exercitată în vederea binelui comun? Aceasta este prima sa rațiune de a fi.

85. Prin urmare, unul dintre primele imperative majore ale binelui comun constă în recunoașterea și respectarea ordinii morale. „Buna organizare a statelor își găsește stabilitatea pe stânca de neclintit a legii morale, manifestată de însuși Creatorul, a ordinii morale înscrisă de el cu caractere de neșters în inimile oamenilor. Precum un far strălucitor, ea trebuie, cu razele principiilor sale, să dirijeze cursul acțiunii oamenilor și al statelor, care vor avea de urmat semnele și avertismentele negreșite ale destinației lor, dacă nu vor să condamne furtunii și naufragiului orice lucrare și încercare de stabilire a unei noi organizări”[54].

În adevăr

86. Relațiile dintre comunitățile politice trebuie să fie guvernate de adevăr. Acest adevăr înlătură, mai ales, orice urmă de rasism, iar egalitatea naturală a tuturor comunităților politice bazate pe demnitatea umană trebuie să fie în afara oricărei contestări. Prin urmare, fiecare are dreptul la existență, la dezvoltare, la deținerea mijloacelor necesare pentru a le realiza, la responsabilitate înainte de a le înfăptui. Fiecare își va revendica în mod legitim drepturile la buna reputație și la onoare.

87. Experiența ne arată că adesea între oameni există diferențe notabile în cunoaștere, virtute, capacitate intelectuală și resurse materiale. Dar această stare de lucruri nu le oferă celor favorizați dreptul de a-i exploata pe cei mai slabi. Dimpotrivă, trebuie să le creeze și unora și altora o obligație mai presantă de a colabora pentru înălțarea reciprocă.

88. Astfel, anumite comunități politice se pot găsi în avans față de altele în domeniul științific, cultural, al dezvoltării economice. Departe de a autoriza o dominație nedreaptă asupra popoarelor mai puțin favorizate, această superioritate obligă la a contribui mai mult la progresul general.

89. Nu pot exista ființe umane superioare altora prin natura lor: după natura lor, toate ființele au o demnitate egală. Prin urmare, nu există, din punct de vedere al demnității naturale, comunități politice superioare altora. Fiecare este asemenea unui trup ale cărui membre sunt oamenii. De altfel, istoria ne arată că nimic nu afectează popoarele ca ceea ce atentează mai mult sau mai puțin la onoare lor, și această sensibilitate este legitimă.

90. De asemenea, adevărul cere ca, în diversele inițiative făcute posibile prin ultimele invenții tehnice și care favorizează o mai bună cunoaștere reciprocă a popoarelor, să se țină cont mereu de o obiectivitate clară. Fiecare comunitate poate, cu siguranță, să reliefeze propriile bogății, dar trebuie condamnate, în mod necesar, metodele de informare, care, violând adevărul, lovesc pe nedrept în reputația unui popor[55].

În dreptate

91. De asemenea, raporturile dintre comunitățile politice trebuie să se conformeze regulilor justiției. Acest fapt implică recunoașterea drepturilor mutuale și îndeplinirea obligațiilor reciproce.

92. Întrucât comunitățile politice au dreptul la existență, progres, deținerea resurselor necesare pentru dezvoltare, la întâietatea în ceea ce le privește, la apărarea onoarei și a demnității lor, se va opina că și ele sunt obligate la protecția fiecăruia dintre aceste drepturi și la interzicerea oricăror acte ce le-ar putea leza. În raporturile lor private, oamenii nu pot să-și urmărească interesele cu prețul unei nedreptăți față de alții; la fel, nici comunitățile nu pot să se dezvolte legitim, prejudiciindu-le pe alele sau exercitând presiuni asupra lor. De aceea, este oportun a-l cita aici pe sfântul Augustin: „Dacă, prin urmare, dispare spiritul de dreptate, ce altceva sunt regatele, decât niște puteri tâlhărești?”[56]

93. E evident că între comunități pot apărea și, de fapt, apar conflicte de interese. Aceste conflicte nu pot, de altfel, fi rezolvate nici prin forța armelor, nici prin fraudă sau minciună, ci, după cum se cuvine omului, prin înțelegere reciprocă, printr-o evaluare obiectivă a situației și prin intermediul unui compromis echitabil.

Atitudinea față de minorități

94. Începând cu secolul al XIX-lea, s-au accentuat și s-au răspândit aproape pretutindeni tendințele comunităților politice de a se identifica cu comunitățile naționale. Din diverse motive, nu întotdeauna este posibil ca frontierele geografice să coincidă cu cele etnice. De aici decurg fenomenul minorităților și problemele dificile pe care acesta le ridică.

95. În acest sens, trebuie să afirmăm, într-un mod mai explicit, că orice acțiune care tinde să sufoce vitalitatea și expansiunea minorităților reprezintă o lovitură gravă dată dreptății; și este și mai gravă atunci când aceste acțiuni vizează dispariția lor.

96. Dimpotrivă, nimic nu este mai conform cu dreptatea decât acțiunea puterilor publice în vederea ameliorării condițiilor de viață ale minorităților etnice, mai ales în ceea ce privește limba, cultura, tradițiile, resursele și inițiativele lor economice[57].

97. Se observă totuși că aceste minorități, fie ca reacție la situația dificilă care le-a fost impusă, fie ca urmare a vicisitudinilor istorice, sunt adesea impuse să exagereze importanța propriilor particularități, punându-le mai presus de valorile umane universale, astfel încât ar părea că binele comun al întregii familii umane trebuie subordonat intereselor propriei națiuni. Dimpotrivă, ar fi normal ca, în interesul lor, să fie conștiente de avantajele condiției lor: contactul permanent cu oameni aparținând unei culturi și civilizații diferite le poate îmbogăți spiritual și intelectual și le oferă posibilitatea să asimileze progresiv valorile proprii mediului în care se află. Aceasta se va realiza dacă aceste valori vor fi asemenea unei punți care facilitează circulația vieții, sub diversele sale forme, între diferitele tradiții și culturi, și nu o zonă de fricțiuni, cauză a unui mare număr de pierderi și obstacole pentru orice progres și evoluție.

Solidaritatea operantă

98. Așadar, adevărul și dreptatea vor guverna relațiile dintre comunitățile politice și acestea vor fi animate de o solidaritate operantă, pusă în practică sub numeroase forme de colaborare economică, socială, politică, culturală, medicală și sportivă, forme posibile și prolifice pentru epoca noastră. În această ordine de idei, nu pierdem din vedere faptul că misiunea naturală a puterii politice nu este limitarea orizontului cetățenilor în cadrul frontierelor, ci, înainte de toate, protejarea binelui comun național, care, cu siguranță, este inseparabil de binele întregii comunități umane.

99. Astfel, nu este suficient ca, în urmărirea intereselor lor, aceste comunități politice să evite să se nedreptățească unele pe altele. Ele trebuie să-și pună de acord proiectele și resursele pentru a atinge obiectivele care altfel le-ar fi inaccesibile. În acest caz, se va evita faptul ca tot ceea ce, pentru unele comunități politice, constituie un avantaj, pentru altele să constituie un dezavantaj, dar să fie și pentru acestea un avantaj.

100. Pentru a satisface o altă cerință a binelui comun universal, fiecare comunitate politică trebuie să favorizeze în cadrul ei orice gen de schimburi, fie între indivizi, fie între structurile intermediare. În multe regiuni ale lumii coexistă grupuri mai mult sau mai puțin diferite din punct de vedere etnic. Trebuie supravegheat ca elementele caracteristice unui grup să nu reprezinte un zid impenetrabil pentru relațiile dintre oamenii diverselor grupuri. Aceasta ar fi în contrast strident cu o epocă așa cum este a noastră, în care distanțele dintre țări aproape că au dispărut. Chiar dacă fiecare familie etnică posedă particularități ce constituie bogăția sa personală, nu se va uita că oamenii au în comun elemente esențiale și sunt purtați, prin natura lor, să se întâlnească într-o lume a valorilor spirituale, a căror asimilare progresivă le permite o perfecționare nelimitată. Prin urmare, trebuie să le fie recunoscute drepturile și obligațiile de a trăi în comuniune unele cu altele.

Echilibrul dintre populații, țări și capitaluri

101. Nimeni nu ignoră disproporția care domină în anumite regiuni între terenurile cultivate și efectivul populației, sau între bogăția solului și echipamentul necesar pentru exploatarea lui. Această stare de lucruri cere, din partea popoarelor, o colaborare care ar facilita circulația bunurilor, a capitalurilor și a persoanelor[58].

102. Credem oportun ca, în măsura posibilităților, capitalul să se deplaseze pentru împreunarea cu forța de muncă, și nu invers. Astfel, se va permite mulțimii de muncitori să-și amelioreze situația fără a fi nevoită să emigreze, fapt care antrenează dezbinări și perioade dificile de readaptare și asimilare în noul mediu.

Problema refugiaților politici

103. Afecțiunea paternă pe care Dumnezeu ne-o inspiră față de toți oamenii ne face să analizăm cu tristețe fenomenul refugiaților politici. Acest fenomen a luat amploare și cauzează zilnic numeroase și dureroase suferințe.

104. Acest fapt arată că anumite guverne restrâng la maximum sfera libertăților la care fiecare cetățean are dreptul și de care are nevoie pentru a trăi. Aceste regimuri merg deseori până acolo încât contestă însuși dreptul la libertate, în cazul în care nu-l suprimă completamente. O astfel de spoliere constituie, fără nicio îndoială, o răsturnare a ordinii sociale, de vreme ce scopul puterilor publice este realizarea binelui comun, un element fundamental ce constă în recunoașterea domeniului just al libertății și al protecției drepturilor.

105. Nu este inutil să amintim că refugiatul politic este o persoană ce are demnitate și drepturi. Acestea trebuie să-i fie recunoscute; ele nu sunt anulate de faptul că refugiatul a fost, în țara sa, deposedat de toate titlurile civile sau politice.

106. De asemenea, un drept inerent persoanei umane este posibilitatea de a merge în acea țară în care speră să găsească cele mai convenabile condiții de viață pentru sine și pentru familia sa. Le revine guvernelor să primească emigranții și, în măsura compatibilității cu binele real al propriului popor, să-i încurajeze pe cei care doresc să se integreze în comunitatea națională.

107. Cu această ocazie, considerăm oportun să ne exprimăm oficial aprobarea și să elogiem inițiativele care, conform principiului solidarității fraterne și al carității creștine, tind să ușureze încercările la care sunt supuse persoanele constrânse să emigreze.

108. Propunem atenției și gratitudinii tuturor oamenilor loiali multiplele activități pe care le desfășoară instituțiile internaționale specializate într-un domeniu atât de delicat.

Dezarmarea

109. Dar, pe de altă parte, este dureros să vedem în țări cu o economie dezvoltată armamentul redutabil creat deja sau în curs de a fi creat, în acest scop fiind absorbite enorme resurse umane și materiale. De aici rezultă sarcini dificile pentru cetățenii acelor țări, precum și privarea altor națiuni de ajutorul necesar pentru dezvoltarea economică și socială.

110. Există obiceiul de a justifica înarmarea prin repetarea faptului că, în conjunctura prezentă, pacea nu poate fi asigurată decât prin echilibrul forțelor armate. Astfel, mărirea potențialului militar al unor țări provoacă, din partea altor țări, sporirea eforturilor în aceeași direcție. Dacă o comunitate politică este dotată cu armament nuclear, acest fapt determină ca și alte comunități să se doteze cu mijloace similare, cu o egală forță de distrugere.

111. Prin urmare, popoarele trăiesc într-o teamă continuă, ca sub amenințarea unui uragan înspăimântător, capabil să se dezlănțuie instantaneu. Și nu fără motiv, căci armele sunt mereu pregătite. Poate părea incredibil că există oameni capabili să-și asume responsabilitatea masacrelor și a nenumăratelor distrugeri cauzate de războaie. Totuși, nu este exclus ca un fapt imprevizibil și incontrolabil să poată aprinde scânteia care ar pune în mișcare mașina de război. Dar admitem că monstruozitatea însăși a efectelor promise de uzul armamentului modern împiedică lumea să intre în război; dacă nu se pune capăt experiențelor nucleare în scopuri militare, acestea riscă să aibă, și se poate crede, urmări fatale pentru viața pe planetă.

112. Dreptatea, înțelepciunea, simțul umanității cer, prin urmare, să fie oprită cursa înarmărilor; cer, în paralel și simultan, să fie redus armamentul existent în diferite țări; cer să fie proscris armamentul nuclear și, în sfârșit, cer dezarmarea cuvenită, efectuată de comun acord și însoțită de un control eficient. După cum proclama Pius al XII-lea: „Trebuie împiedicat cu orice preț ca războiul mondial, cu dezastrele sale economice și sociale, cu aberațiile și dezordinile sale morale, să nu cuprindă și a treia oară umanitatea”[59].

113. Dar trebuie recunoscut că stoparea creșterii potențialului militar, diminuarea armamentului și – scopul cel mai mare – suprimarea lui sunt lucruri irealizabile sau aproape irealizabile fără o dezarmare integrală, care presupune și distrugerea spiritului războiului: trebuie luptat în unanimitate ca să dispară frica și psihoza războiului. Aceasta presupune ca axioma conform căreia pacea rezultă din echilibrul armelor să fie substituită de principiul că adevărata pace nu se poate edifica decât pe încrederea reciprocă. Credem că acest scop poate fi atins, dacă este cerut de rațiune, dacă reprezintă voința supremă și dacă este de cea mai mare utilitate.

114. Mai întâi se vorbește despre un obiectiv cerut de rațiune. Este evident, sau cel puțin ar trebui să fie pentru toți, că, după cum relațiile interumane, la fel nici cele internaționale nu pot fi reglementate prin forța armelor. Ceea ce trebuie să le guverneze sunt normele înțelepciunii, altfel zis, legea adevărului, dreptății, solidarității, practicată cu cordialitate.

115. Obiectivul ce reprezintă voința supremă: cine nu ar dori să vadă eliminate riscurile războiului, iar pacea, salvată și consolidată mereu?

116. În sfârșit, un obiectiv de cea mai mare utilitate: pacea își oferă serviciile tuturor – indivizilor, familiilor, națiunilor, umanității întregi. Ne răsună încă în memorie avertismentul lui Pius al XII-lea: „Nimic nu se pierde cu pacea, totul se poate pierde prin război”[60].

117. Astfel, ca vicar al lui Isus Cristos, Mântuitorul lumii și Artizanul păcii, interpretând aspirațiile cele mai înalte ale familiei umane și urmând impulsul inimii noastre neliniștite pentru binele tuturor, credem că este obligația noastră să cerem tuturor oamenilor, dar mai ales guvernelor, să nu cruțe niciun efort pentru a conferi evenimentelor un curs conform cu rațiunea și umanitatea.

118. Instituțiile supreme și calificate trebuie să studieze temeinic problema unui echilibru internațional într-adevăr uman, a unui echilibru bazat pe încrederea reciprocă, pe loialitatea diplomatică, pe fidelitatea în respectarea tratatelor, iar un examen profund și complet să arate punctul de pornire după care se vor negocia acorduri durabile, amiabile și benefice.

119. Din partea noastră, vom implora fără încetare ca Dumnezeu să binecuvânteze aceste lucrări, pentru ca ele să aibă rezultate pozitive.

Libertatea

120. Raporturile internaționale trebuie să respecte libertatea. Acest principiu le interzice națiunilor orice fel de ingerințe în afacerile interne ale altora, precum și orice acțiuni represive. Dimpotrivă, fiecare națiune să fie favorizată de către alta să-și dezvolte simțul responsabilității, să încurajeze bunele inițiative și să le ajute ca ele însele să-și promoveze dezvoltarea în toate sectoarele.

Ascensiunea țărilor în curs de dezvoltare

121. O origine comună, același Răscumpărător, un destin asemănător unesc toți oamenii și îi cheamă să formeze o unică familie creștină. Iată de ce enciclica noastră Mater et Magistra a recomandat statelor dezvoltate din punct de vedere economic să stabilească diverse raporturi de colaborare cu țările în curs de dezvoltare[61].

122. Încercăm o vie satisfacție constatând primirea favorabilă pe care a avut-o apelul nostru. Sperăm că acesta va găsi un ecou și mai larg în viitor și că țările sărace, ameliorându-și situația materială cât mai curând posibil, vor ajunge la un nivel de dezvoltare care le-ar permite să aibă o existență cât mai umană.

123. Dar insistăm ca ajutorul acordat acestor popoare să nu fie însoțit de nicio încălcare a independenței lor. De altfel, ele trebuie să se simtă principalii artizani și primii responsabili ai progresului lor economic și social.

124. Deja predecesorul nostru proclama cu înțelepciune: „Noua organizare bazată pe principiile morale exclude orice atentat la libertatea, integritatea sau securitatea națiunilor străine, oricare ar fi mărimea teritoriului și a capacității lor de apărare. Prin forța lucrurilor, ca urmare a superiorității resurselor și a influenței lor, marile puteri definesc, în mod prioritar, statutul uniunilor economice pe care le formează cu națiunile mai mici și mai slabe. Dar acestora, nu mai puțin ca altora, în domeniul de interes general, trebuie să li se respecte independența politică și facultatea reală de a rămâne neutre în cadrul conflictelor internaționale, conform dreptului de a-și apăra dezvoltarea economică. Prin intermediul acestor condiții, ele vor putea contribui la binele comun al umanității și vor putea asigura progresul material și spiritual al propriului popor”[62].

125. Comunitățile politice dezvoltate din punct de vedere economic, în acțiunile lor de asistență a țărilor mai puțin favorizate, sunt obligate să recunoască și să respecte valorile morale și particularitățile etnice ale acestora și să renunțe chiar și la cel mai mic calcul de dominație politică. Astfel, ele ar avea „o contribuție prețioasă la crearea unei comunități internaționale, ai cărei membri, conștienți de obligațiile și drepturilor lor, lucrează pe picior de egalitate în punerea în practică a binelui comun”[63].

Semnele timpului

126. În epoca noastră, câștigă tot mai mulți adepți convingerea că eventualele conflicte între națiuni nu trebuie rezolvate prin recurgerea la arme, ci prin negocieri.

127. Este adevărat că această convingere vine de la terifianta putere de distrugere a armelor moderne și de la frica de cataclisme și distrugeri înspăimântătoare pe care o pot cauza utilizarea acestor arme. Iată de ce, din punct de vedere uman, este imposibil de gândit că războiul ar putea fi, în era noastră atomică, mijlocul adecvat de a obține dreptatea.

128. De fapt, vedem că între popoare încă domnește legea fricii, ceea ce le face să aloce sume enorme pentru cheltuielile militare. Ele afirmă că se comportă astfel nu cu un scop ofensiv – și nu există motive de a pune la îndoială sinceritatea lor -, ci pentru a-i descuraja pe alții să le atace.

129. Cu toate acestea, se poate spera că popoarele, intensificând relațiile și schimburile dintre ele, vor descoperi mai ușor legăturile de unitate care decurg din natura lor comună; ele vor înțelege mai bine că una dintre datoriile lor primordiale, care rezultă din comuniunea lor de natură, este de a fonda relațiile dintre oameni și popoare pe iubire, și nu pe frică. Prin urmare, este caracteristic iubirii să conducă oamenii spre o colaborare loială, care poate lua multiple forme și aduce numeroase beneficii.

IV. Raporturile dintre oameni, comunitățile politice și comunitatea mondială

Interdependența dintre comunitățile politice

130. Recentele progrese ale științei și tehnicii au influențat profund oamenii și au determinat la aceștia, pe întregul pământ, o mișcare ce tinde să intensifice colaborarea și coeziunea lor. În zilele noastre, schimburile de bunuri și idei, la fel ca și mișcările de populații, au evoluat mult. Se văd multiplicându-se relațiile dintre cetățeni, familii și structuri intermediare din diferite țări, la fel ca și contactele dintre guvernele diferitor state. De asemenea, situația economică a unei țări depinde, din ce în ce mai mult, de cea a altor țări. Treptat, economiile naționale se leagă atât de mult între ele, încât sfârșesc prin a constitui fiecare o parte integrantă a unei singure economii mondiale. În fine, progresul social, ordinea, securitatea și liniștea fiecărei comunități se află într-un raport vital cu progresul social, ordinea, securitatea și liniștea altor comunități[64].

131. Astăzi, nicio comunitate politică nu este în stare să-și urmeze interesele și să se dezvolte închizându-se în sine. Progresul și prosperitatea fiecărei națiuni sunt cauza și efectul prosperității și progresului altora.

Insuficiența organizării actuale a puterilor publice pentru asigurarea binelui comun universal

132. Unitatea familiei umane a existat dintotdeauna, din moment ce ea reunește ființe umane egale în demnitate naturală. Aceasta este deci o necesitate a naturii care va cere mereu să acționeze într-o măsură suficientă pentru binele comun universal, pentru acel bine care privește întreaga familie umană.

133. Altădată, guvernele erau în stare să realizeze binele comun universal prin relații diplomatice normale, prin întâlniri la cel mai înalt nivel, cu ajutorul instrumentelor juridice – convențiile și tratatele -, procedee și mijloace inspirate din dreptul natural și determinate de dreptul omului și de cel internațional.

134. În zilele noastre, în cadrul raporturilor dintre state au intervenit mutații profunde. Pe de o parte, binele comun ridică probleme extrem de grave, dificile, care cer o soluționare rapidă, mai ales atunci când se vorbește despre apărarea securității și a păcii mondiale. Pe de altă parte, în privința dreptului, puterile publice din diverse comunități politice se găsesc pe picior de egalitate unele față de altele; ele și-au înmulțit întrevederile și căutările în vederea stabilirii unor instrumente juridice mai bune; ele nu mai ajung să înfrunte și să rezolve eficient problemele. Nu pentru că le-ar lipsi bunăvoința și inițiativa, ci din cauza deficienței autorității cu care sunt învestite.

135. În condițiile actuale în care se găsesc comunitățile umane, organizarea și funcționarea statelor, ca și autoritatea conferită tuturor guvernelor nu permit, trebuie s-o recunoaștem, promovarea cuvenită a binelui comun universal.

Raportul dintre evoluția istorică a binelui comun și funcționarea puterilor publice

136. Există un raport intrinsec între evoluția istorică a binelui comun și funcționarea puterilor publice. Ordinea morală care postulează o autoritate publică pentru a servi binele comun în societatea civilă cere, în același timp, pentru această autoritate mijloacele de acțiune necesare îndeplinirii sarcinilor sale. Prin urmare, organele de stat – în care autoritatea este încorporată, exercitată și-și atinge scopurile – trebuie să aibă o formă și o atare eficacitate, încât să asigure binele comun, căile și mijloacele noi, adaptate evoluției societății.

137. În zilele noastre, binele comun ridică probleme de dimensiuni universale. Acestea nu pot fi rezolvate decât de o autoritate publică ale cărei putere, structură și mijloace de acțiune sunt de aceeași proporție, putând să acționeze pe suprafața întregului pământ. Însuși dreptul moral cere constituirea unei autorități publice de competență universală.

Puteri publice constituite de comun acord, și nu impuse

138. Acest organism cu caracter general, a cărui autoritate se întinde pe plan mondial și care posedă mijloace eficiente pentru promovarea binelui universal, trebuie să fie constituit printr-un acord unanim, și nu impus. Scopul acestuia este să-și îndeplinească cu eficiență funcțiile. Dar trebuie, de asemenea, ca el să fie imparțial față de toți, absolut străin de spiritul părților și atent la cerințele obiective ale binelui comun universal. Dacă această autoritate supranațională a fost instituită cu forța de cele mai puternice națiuni, se poate crede că ea va fi în serviciul intereselor particulare sau va fi de partea uneia sau alteia dintre națiuni; aceasta ar compromite valoarea și eficiența acțiunii sale. În pofida inegalităților impuse de dezvoltarea economică și înarmare, comunitățile politice sunt foarte sensibile în materie de paritate juridică și demnitate morală. Acesta este un motiv valabil pentru ca orice comunitate să se opună unei autorități impuse sau care fusese constituită fără participarea sa sau la care a fost impusă să adere.

Dreptul comun universal și drepturile persoanei

139. Întocmai ca și binele comun al unei națiuni, binele comun universal nu poate fi definit fără referință la persoana umană. Iată de ce puterile publice ale comunității mondiale trebuie să-și propună drept obiectiv fundamental recunoașterea, respectul, apărarea și dezvoltarea drepturilor persoanei umane. Acestea pot fi obținute fie prin intervenție directă, dacă este cazul, fie creând la nivel mondial condițiile care ar permite guvernelor naționale să-și îndeplinească mai bine misiunea.

Principiul subsidiarității

140. În interiorul fiecărei țări, raporturile dintre puterile publice și cetățeni, familii sau structuri intermediare, trebuie să fie guvernate și echilibrate pe baza principiului subsidiarității. Este normal ca același principiu să guverneze raporturile dintre autoritatea universală și guvernele statelor. Rolul acestei autorități este de a examina și rezolva problemele ridicate de binele comun în materie economică, socială, politică sau culturală. Complexitatea, amploarea și urgența acestor probleme nu le permit guvernelor naționale să le rezolve după cum ar dori.

141. Nu este de domeniul autorității comunității mondiale să limiteze acțiunea pe care guvernele statelor o exercită în sfera lor proprie, nici să se substituie lor. Dimpotrivă, ea trebuie să încerce să creeze în toate țările lumii condiții care ar facilita nu doar guvernelor, ci și indivizilor și structurilor intermediare să-și îndeplinească funcțiile, să-și respecte obligațiile și să-și utilizeze drepturile în condiții de maximă securitate.

Semnele timpului

142. După cum se știe, la 6 iunie 1945 a fost creată Organizația Națiunilor Unite (ONU), căreia, mai apoi, i s-au alăturat organismele interguvernamentale. Acestor organisme le-au fost încredințate vaste atribuții de importanță internațională pe plan economic, social, cultural, educativ și medical. Scopul esențial al Organizației Națiunilor Unite este de a menține și consolida pacea între popoare, de a favoriza și promova între ele relații amicale, bazate pe principiul egalității, al respectului reciproc și al colaborării în toate sectoarele activității umane.

143. Unul dintre actele cele mai importante adoptate de ONU a fost Declarația universală a drepturilor omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite. În preambulul său se proclamă, ca obiectiv comun, promovarea de către toate popoarele și națiunile a recunoașterii și respectului efectiv al tuturor drepturilor și libertăților enumerate în declarație.

144. Nu ignorăm faptul că anumite prevederi ale acestei declarații au ridicat obiecții și constituie obiectul unor rezerve justificate. Totuși, considerăm această declarație un pas spre constituirea unei organizații juridico-politice a comunității mondiale. Ea recunoaște tuturor oamenilor, fără excepții, demnitatea de persoană; ea confirmă drepturile fiecărui individ de a căuta dreptatea în mod liber, de a urma normele moralității, de a practica obligațiile juridice, de a cere condiții de viață corespunzătoare demnității umane, precum și alte drepturi alăturate acestora.

145. Dorim ca ONU să-și conformeze din ce în ce mai mult structura și mijloacele de acțiune la vastitatea și înalta valoare a misiunii sale. Se va putea ajunge, bineînțeles, la momentul când această organizație va garanta cu eficacitate drepturile care derivă direct din demnitatea noastră naturală și care, din acest motiv, sunt universale, inviolabile și inalienabile. Această dorință este cu atât mai mare, cu cât astăzi oamenii participă mai mult la viața publică a țării lor, cu cât ei dau dovadă de un interes crescând pentru problemele mondiale și capătă o conștiință tot mai vie a calității lor de membri activi ai familiei umane universale.

V. directive pastorale

146. Odată în plus, îi invităm pe fiii noștri să participe activ la gestionarea afacerilor publice și le cerem să contribuie la promovarea binelui comun al întregii familii umane la fel ca al propriei țări. Luminați de credința lor și cu forța iubirii, ei să se străduie, de asemenea, ca instituțiile economice, sociale, culturale sau politice să nu împiedice, ci, dimpotrivă, să contribuie la efortul de perfecționare a oamenilor, atât pe plan natural, cât și supranatural.

Competența științifică, aptitudinea tehnică și calificarea personală

147. Pentru a penetra principiile sănătoase ale unei civilizații și pentru a o impregna cu spiritul creștin, fiii noștri au nevoie nu doar de lumina credinței și de o bunăvoință în promovarea binelui. Trebuie ca ei să fie prezenți în instituțiile societății și să exercite din interior o influență asupra structurilor[65].

148. Într-adevăr, civilizația modernă se caracterizează, mai ales, prin realizările sale științifice și tehnice. Nu pot deci să acționeze instituțiile lipsite de competență științifică, aptitudine tehnică și calificare profesională.

Sinteza acțiunii factorilor științifici, tehnici, profesionali și a valorilor spirituale

149. Trebuie să atragem atenția că, deși sunt necesare competența științifică, aptitudinea tehnică, experiența profesională, totuși, ele nu sunt suficiente pentru a imprima raporturilor vieții cotidiene un caracter deplin uman. Aceasta cere adevărul drept fundament, justiția drept regulă, iubirea drept motor și libertatea drept climat.

150. Oamenii nu vor putea atinge acest obiectiv decât veghind cu atenție asupra următoarelor puncte: mai întâi, în activitățile lor temporale să se supună legilor proprii fiecărui domeniu și să urmeze metodele corespunzătoare; apoi, să conformeze conduita lor personală regulilor moralei și să se comporte ca subiecți care-și exercită drepturile, își îndeplinesc obligațiile și se achită de un serviciu; în sfârșit, trebuie să-și desfășoare activitatea ca un răspuns fidel dat ordinului lui Dumnezeu, ca o colaborare la opera sa creatoare și ca un aport personal la realizarea planului său providențial în istorie. Toate acestea cer ca oamenii să-și desfășoare activitatea ca o sinteză a efortului științific, tehnic și profesional și a celor mai înalte valori spirituale.

Armonia dintre credință și activitățile temporale

151. Este un fapt bine cunoscut că, în țările pătrunse de mult timp de spiritul creștin, progresul științelor și al tehnicii este destul de avansat și nu lipsesc mijloacele capabile să realizeze ceea ce se dorește. Însă actualmente spiritul și fermentul creștin dețin puțin loc.

152. Pe bună dreptate apare întrebarea despre motivele acestui deficit. Într-adevăr, elaborarea acestui sistem a fost și rămâne datoria oamenilor care, mărturisind credința creștină, își fundamentează, cel puțin în parte, viața pe preceptele evangheliei. Regretabil este faptul că acțiunea lor pe plan temporal nu este în armonie cu credința lor. Prin urmare, este necesar ca ei să restabilească unitatea interioară dintre gândire și dispoziție, astfel încât întreaga lor activitate să fie pătrunsă de lumina credinței și dinamismul iubirii.

Dezvoltarea integrală a educației tineretului

153. Faptul că credința este de nenumărate ori în dezacord cu modul de acțiune al credincioșilor, credem că este și urmarea formării lor insuficiente în materie de doctrină și morală creștină. Adesea, în multe medii, este rupt echilibrul dintre studiile religioase și învățământul profan, ultimul ajungând la cele mai înalte niveluri, pe când formarea religioasă rămâne la un nivel elementar. Este absolut necesară o educație completă și continuă a tinerilor, făcută astfel încât cultura religioasă și afinajul conștiinței să progreseze concomitent cu cunoștințele științifice și tehnice, fără oprire în dezvoltare. În sfârșit, trebuie ca tinerii să fie pregătiți pentru a îndeplini cu demnitate obligațiile la care este chemat fiecare dintre ei.

Necesitatea unui efort constant

154. Subliniem aici cât de dificilă este cunoașterea corectă a raporturilor reale dintre faptele umane și exigențele justiției, altfel zis, este dificil de definit cu exactitate în ce fel și în ce grad principalele învățături și directive trebuie să-și găsească aplicarea în situația actuală a societății.

155. Dificultatea crescândă a faptului că astăzi fiecare trebuie să acționeze pentru binele comun universal este o urmare a dinamismului din ce în ce mai accentuat. De aici rezultă că chestiunea conformării realității sociale la exigențele obiective ale justiției reprezintă o problemă ce nu admite o soluție definitivă. Fiii noștri își imaginează că le este permis să se oprească, mulțumiți de drumul deja parcurs.

156. Fără îndoială, este necesar ca toți oamenii să gândească că ceea ce au realizat este puțin. Ei trebuie să obțină realizări din ce în ce mai importante și mai adaptate pentru diverse domenii: producție, sindicate, uniuni profesionale, servicii de asigurare socială, opere culturale, instituții juridice și politice, asistență medicală, activități sportive și alte domenii similare. Aceasta este ceea ce doresc generațiile actuale, care, cu studiul atomului, cu primele călătorii în spațiu, își deschid orizonturi noi în fața perspectivelor infinite.

Raporturile dintre catolici și necatolici în domeniile economic, social și politic

157. Principiile pe care le expunem aici își găsesc fundamentul în însăși cerințele naturii umane sau sunt, cel mai adesea, din domeniul dreptului natural. Destul de frecvent, când se pun în practică aceste principii, catolicii colaborează sub diverse aspecte fie cu creștinii separați de Scaunul Apostolic, fie cu necreștini, dar care, ghidați de lumina rațiunii, sunt fideli moralei umane. „În astfel de relații, fiii noștri să rămână vigilenți pentru a fi mereu coerenți cu ei înșiși și să nu admită niciun fel de compromisuri dăunătoare integrității religiei și moralei. În același timp, să nu urmărească doar interesele lor, ci să colaboreze cu loialitate în toate domeniile bune în sine sau care pot contribui la bine”[66].

158. Justiția trebuie să facă mereu diferență între eroare și cei care sunt responsabili pentru ea, chiar dacă este vorba despre oameni ale căror idei false sau insuficiența noțiunilor țin de domeniul religiei sau moralei. Omul rătăcit în eroare rămâne mereu o ființă umană și își păstrează demnitatea personală față de care trebuie întotdeauna să fim atenți. Ființa umană niciodată nu pierde posibilitatea să se elibereze de eroare și să înceapă să meargă pe calea adevărului. Pentru a o ajuta, niciodată nu lipsește ajutorul providențial al lui Dumnezeu. Este deci posibil ca un astfel de om, azi privat de lumina adevărului și rătăcit în eroare, mâine poate, grație luminii divine, să adere la adevăr. Dacă, în vederea realizării temporale, credincioșii intră în contact cu oameni ale căror concepții eronate îi împiedică să creadă sau să aibă o credință completă, aceste contacte pot servi drept ocazii sau stimuli pentru o mișcare ce îndrumă oamenii spre adevăr.

159. De asemenea, nu se pot identifica teoriile filozofice false asupra naturii, originii și scopului lumii cu mișcările istorice fondate pe un scop economic, social, cultural sau politic, chiar dacă acestea din urmă își au originea sau se inspiră din aceste teorii. O învățătură, odată fixată și formulată, nu se mai schimbă, în timp ce mișcările ce au drept obiect condițiile concrete și schimbările din viață nu pot să nu fie influențate mult de această evoluție. În rest, în măsura în care aceste mișcări sunt în acord cu principiile sănătoase ale rațiunii și corespund aspirațiilor juste ale persoanei umane, cine ar refuza să le recunoască drept elemente pozitive și demne de a fi aprobate?

160. Prin urmare, se ajunge acolo încât anumite conflicte în domeniul realizărilor practice, care până la un moment păreau inoportune sau sterile, acum pot prezenta avantaje reale sau să le promită pentru un viitor apropiat. Cât despre a judeca dacă acest moment a venit sau nu și a determina modalitățile și amploarea unei coordonări a eforturilor în domeniile economic, social, cultural sau politic care au drept scop adevăratul bine comun, acestea sunt probleme care se pot rezolva doar cu prudența, virtute care ghidează toate virtuțile și care guvernează viața morală, fie individuală, fie socială. Când este vorba despre catolici, deciziile în această privință aparțin celor mai influenți oameni politici și celor mai competenți în domeniul respectiv, cu condiția ca, fideli principiilor dreptului natural, să urmeze doctrina socială a Bisericii și să se supună directivelor autorității bisericești. Se va urmări, prin urmare, ca drepturile și obligațiile Bisericii să nu se limiteze doar la păstrarea integrității învățăturii referitoare la credință sau moravuri, dar ca autoritatea ei să se extindă nu doar asupra fiilor ei, ci și asupra domeniilor profane, mai ales atunci când se vorbește despre aplicarea acestei doctrine la cazurile concrete[67].

Acționarea pe etape

161. Nu lipsesc oameni cu inimă generoasă, care, puși în fața unor situații mai puțin conforme sau chiar contrare justiției, sunt împinși de zelul lor de a întreprinde o reformă completă și al căror elan, anihilând etapele, capătă apoi o alură aproape revoluționară.

162. Acestora dorim să le amintim că progresul este legea întregii vieți și că instituțiile umane nu pot fi ameliorate decât cu condiția acționării din interior și într-un mod progresiv. Pius al XII-lea avertiza: „Nu revoluția, ci evoluția armonioasă aduce salvarea și dreptatea. Acțiunea violenței constă în a distruge, nu a construi; în a aprinde spiritele, nu a le calma. Generatoare a urii și a dezastrului, în locul fraternității, ea aruncă oamenii și părțile într-o urgentă necesitate de a reconstrui încet, după încercări dureroase, pe ruinele provocate de discordie”[68].

Obligații imense

163. Tuturor oamenilor de bunăvoință le revine astăzi obligația imensă să restabilească raporturile de conviețuire în societate pe adevăr, dreptate, iubire și libertate: raporturile dintre indivizi, raporturile dintre cetățeni, raporturile dintre cetățeni și stat, raporturile dintre state și, în sfârșit, raporturile dintre indivizi, familii, structurile intermediare și state, pe de o parte, și comunitatea mondială, pe de altă parte. Este o obligație nobilă pentru fiecare, căci constă în a face să domnească pacea adevărată în ordinea stabilită de Dumnezeu.

164. Cei care își oferă serviciile în acest scop sunt, cu siguranță, mult prea puțini, dar au merite deosebite pentru societate și este drept să le aducem un omagiu public. În același timp, îi invităm să-și intensifice acțiunile atât de binefăcătoare. Îndrăznim să sperăm că lor li se vor alătura într-un număr mare și alți oameni, în special credincioși impulsionați de iubire și de conștiința obligației. Tuturor credincioșilor le revine misiunea să fie astăzi asemenea scânteii luminoase, un centru de iubire și un ferment pentru întreaga mulțime. Aceasta poate fi obținută de fiecare în măsura comuniunii sale cu Dumnezeu.

165. Într-adevăr, pacea nu ar putea să domnească între oameni dacă nu domnește mai întâi în ei, adică dacă fiecare nu respectă în sine ordinea voită de Dumnezeu: „Inima ta vrea să învingă pasiunile care sunt în ea?”, se întreabă sfântul Augustin. Și tot el răspunde: „Să fie supusă celui ce este în înalturi și să învingă ceea ce este jos. Și tu vei avea pace: pacea adevărată, pacea fără echivoc, pacea pe deplin stabilită pe ordine. Și care este ordinea proprie acestei păci? Dumnezeu ordonă sufletului, iar sufletul ordonă trupului. Nimic mai ordonat”[69].

Principele păcii

166. Învățătura pe care dorim să o consacrăm problemelor care preocupă atât de mult omenirea la ora actuală și care interesează imediat progresul societății umane ne-a fost dictată de o profundă aspirație care știm că este comună tuturor oamenilor de bunăvoință: aceea de a vedea domnind în lume pacea cea mai solidă.

167. Îndeplinind, deși nu suntem vrednici, funcția de vicar a celui pe care profetul l-a numit anunțându-l „Principe al păcii”[70], considerăm că este de datoria noastră de a ne dedica energiile și preocupările pentru a promova acest bine comun universal. Dar pacea nu este decât un cuvânt lipsit de sens dacă nu este fondată pe ordinea căreia noi i-am schițat, cu o speranță vie, în această enciclică, trăsăturile esențiale: ordinea care se bazează pe adevăr, se edifică potrivit dreptății, primește de la iubire viața și plinătatea sa și, în sfârșit, se exprimă eficient prin libertate.

168. Atât de magnific, atât de înalt este acest țel încât doar resursele umane, chiar dacă sunt inspirate de cele mai bune intenții, nu pot spera să îl atingă. Dumnezeu însuși treuie să vină în ajutorul omului cu asistența Sa cerească, dacă societatea dorește să semene cât mai mult cu împărăția lui Dumnezeu.

169. Acesta este motivul pentru care, pe parcursul acestor zile, înălțăm rugăciunea noastră cu mai multă fervoare spre Cel care, prin pătimirea sa dureroasă și prin moartea sa, a învins păcatul – sursa tuturor discordiilor, nenorocirilor și inechităților – și care, prin sângele său, a reconciliat neamul omenesc cu Tatăl ceresc: „Căci el este pacea noastră, cel care a făcut din două una. Venind, el a vestit pacea pentru voi care erați departe și pacea pentru cei care erau aproape”[71].

170. Și în liturgia acestor zile răsună mesajul: „Isus, Domnul nostru, a înviat, a stat în mijlocul ucenicilor săi, zicând: «Pace vouă, aleluia». Și ucenicii, văzându-l pe Domnul, s-au umplut de bucurie”[72]. Cristos ne-a adus pacea, Cristos ne-a lăsat pacea: „Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau așa cum o dă lumea”[73].

171. Aceasta este pacea adusă de către Răscumpărător și pe care noi o cerem cu insistență în rugăciunile noastre. El să îndepărteze din inimi ceea ce ar putea pune în pericol pacea și să transforme toți oamenii în martori ai adevărului, dreptății și iubirii fraterne. El să-i lumineze pe cei care guvernează destinele popoarelor, încât toți să se preocupe de bunăstarea legitimă a compatrioților lor și să mențină binefacerile inestimabile ale păcii. În sfârșit, Cristos să aprindă inimile tuturor oamenilor și să-i facă să distrugă barierele care îi divid, să strângă legăturile iubirii reciproce, să fie înțelegători unii față de alții și să-i ierte pe cei care le-au pricinuit nedreptate, pentru ca astfel toate popoarele lumii să formeze între ele o veritabilă comunitate fraternă și pentru ca între ele să nu înceteze să înflorească pacea atât de mult dorită.

172. Pentru ca de această pace să beneficieze întreaga turmă care a fost încredințată grijii voastre și, mai ales, în avantajul claselor mai modeste care au nevoie de un ajutor și o protecție specială, acordăm din inimă vouă, venerabili frați, preoților din clerul secular și regular, călugărilor și călugărițelor, tuturor credincioșilor, mai ales celor care vor răspunde cu generozitate apelului nostru, binecuvântarea apostolică. Iar pentru toți oamenii de bunăvoință cărora scrisoarea noastră se adresează în aceeași măsură, implorăm de la Dumnezeu fericire și prosperitate.

Dată la Roma, lângă „Sfântul Petru”, la 11 aprilie, în Joia Mare, anul 1963, al cincilea al pontificatului nostru.

Ioan al XXIII-lea

Note:
[1] Ps 8,1.
[2] Ps 104(103),24.
[3] Cf. Gen 1,26.
[4] Ps 8,6-7.
[5] Cf. Rom 2,15.
[6] Cf. Ps 19(18),8-11.
[7] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1942: AAS 35 (1943) 9-24; Ioan al XXIII-lea, Predica din 4 ianuarie 1963: AAS 55 (1963) 89-91.
[8] Cf. Pius al XI-lea, Scris. enc. Divini Redemptoris (19 martie 1937): AAS 29 (1937) 78; Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Rusalii, 1941: AAS 33 (1941) 195-205.
[9] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1942: AAS 35 (1943) 9-24.
[10] Lactanțiu, Divinae institutiones, IV, 28, 2: PL, VI, 535.
[11] Leon al XIII-lea, Scris. enc. Libertas praestantissimum (20 iunie 1888): Acta Leonis XIII VIII (1888) 237-238.
[12] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1942, AAS 35 (1943) 9-24.
[13] Cf. Pius al XI-lea, Scris. enc. Casti connubii (31 decembrie 1930): AAS 23 (1930) 539-592; Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1942: AAS 35 (1943) 9-24.
[14] Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Rusalii, 1941: AAS 33 (1941) 201.
[15] Cf. Leon al XIII-lea, Scris. enc. Rerum novarum (15 mai 1891): Acta Leonis XIII XI (1891) 128-129.
[16] Cf. Ioan al XXIII-lea, Scris. enc. Mater et Magistra (15 mai 1961): AAS 53 (1961) 422.
[17] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Rusalii, 1941: AAS 33 (1941) 201.
[18] Cf. Ioan al XXIII-lea, Scris. enc. Mater et Magistra: AAS 53 (1961) 428.
[19] Cf. Ioan al XXIII-lea, Scris. enc. Mater et Magistra: AAS 53 (1961) 430.
[20] Cf. Leon al XIII-lea, Scris. enc. Rerum novarum: Acta Leonis XIII XI (1891) 134-142; Pius al XI-lea, Scris. enc. Quadragesimo anno (15 mai 1931): AAS 23 (1931) 199-200; Pius al XII-lea, Scris. enc. Sertum laetitiae (1 noiembrie 1939): AAS 31 (1939) 635-644.
[21] Cf. Ioan al XXIII-lea, Scris. enc. Mater et Magistra: AAS 53 (1961) 430.
[22] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1952: AAS 45 (1953) 33-46.
[23] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1944: AAS 37 (1945) 12.
[24] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1942: AAS 35 (1943) 21.
[25] Ef 4,25.
[26] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1942: AAS 35 (1943) 14.
[27] Toma de Aquino, Summa Theologiae, I-II, q. 19, a. 4; cf. a. 9.
[28] Rom 13,1.
[29] Ioan Gură de Aur, In Epistola ad Romanos, 13,1-2, omilia XXIII: PG 60, 615.
[30] Leon al XIII-lea, Scris. enc. Immortale Dei (1 noiembrie 1885): Acta Leonis XIII V (1885) 120
[31] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1944: AAS 37 (1945) 15.
[32] Leon al XIII-lea, Scris. enc. Diuturnum illud: Acta Leonis XIII, II (188I) 274.
[33] Cf. Leon al XIII-lea, Scris. enc. Diuturnum illud (29 iunie 1881): Acta Leonis XIII, II (1881) 278; Idem, Scris. enc. Immortale Dei: Acta Leonis XIII V (1885) 130.
[34] Fap 5,29.
[35] Toma de Aquino, Summa Theologiae, I-II, q. 93, a. 3, ad 2; Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1944: AAS 37 (1945) 5-23.
[36] Cf. Leon al XIII-lea, Scris. enc. Diuturnum illud: Acta Leonis XIII, II (1881) 271-272; Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1944: AAS 37 (1945) 5-23.
[37] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1942: AAS 35 (1943) 37; Leon al XIII-lea, Scris. enc. Immortale Dei: Acta Leonis XIII V (1885) 120.
[38] Cf. Pius al XII-lea, Scris. enc. Summi pontificatus (20 octombrie 1939): AAS 31 (1939) 412-453.
[39] Cf. Pius al XI-lea, Scris. enc. Mit brennender Sorge (14 martie 1937): AAS 29 (1937) 159; Idem, Scris. enc. Divini Redemptoris: AAS 29 (1937) 65-106.
[40] Leon al XIII-lea, Scris. enc. Immortale Dei: Acta Leonis XIII V (1885) 121.
[41] Cf. Leon al XIII-lea, Scris. enc. Rerum novarum: Acta Leonis XIII XI (1891) 133-34.
[42] Cf. Pius al XII-lea, Scris. enc. Summi pontificatus: AAS 31 (1939) 433.
[43] Ioan al XXIII-lea, Scris. enc. Mater et Magistra: AAS 53 (1961) 417.
[44] Cf. Pius al XI-lea, Scris. enc. Quadragesimo anno: AAS 23 (1931) 215.
[45] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Rusalii, 1 iunie 1941: AAS 33 (1941) 200.
[46] Cf. Pius al XI-lea, Scris. enc. Mit brennender Sorge: AAS 29 (1937) 159; Idem, Scris. enc. Divini Redemptoris: AAS 29 (1937) 79; Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1942: AAS 35 (1943) 9-24.
[47] Cf. Pius al XI-lea, Scris. enc. Divini Redemptoris: AAS 29 (1937) 81; Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1942: AAS 35 (1943) 9-24.
[48] Cf. Ioan al XXIII-lea, Scris. enc. Mater et Magistra: AAS 53 (1961) 415.
[49] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1942: AAS 35 (1943) 21.
[50] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1944: AAS 37 (1945) 15-16.
[51] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1942: AAS 35 (1943) 12.
[52] Cf. Leon al XIII-lea, Scris. apost. Annum ingressi (19 martie 1902): Acta Leonis XIII XXII (1902-1903) 52-80.
[53] Înț 6,2-3.
[54] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1941: AAS 34 (1942) 16.
[55] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1940: AAS 33 (1942) 5-14.
[56] Augustin de Hippona, De civitate Dei, IV, 4: tr. Paul Gălușeanu, Editura Științifică, București 1998, 256; cf. Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1939: AAS 32 (1940) 5-13.
[57] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1941: AAS 34 (1942) 10-21.
[58] Cf. Ioan al XXIII-lea, Scris. enc. Mater et Magistra: AAS 53 (1961) 439.
[59] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1941: AAS 34 (1942) 16; Benedict al XV-lea, Exort. ap. Dès le debut (1 august 1917): AAS 9 (1917) 418.
[60] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic, 24 august 1939: AAS 31 (1939) 334.
[61] Cf. Ioan al XXIII-lea, Scris. enc. Mater et Magistra: AAS 53 (1961) 440-441.
[62] Cf. Pius al XII-lea, Mesajul radiofonic de Crăciun, 1941: AAS 34 (1942) 16-17.
[63] Ioan al XXIII-lea, Scris. enc. Mater et Magistra: AAS 53 (1961) 443.
[64] Cf. Pius al XII-lea, Alocuțiune către tinerii Acțiunii Catolice din diecezele Italiei reuniți la Roma, 12 septembrie 1948: AAS 40 (1948) 412.
[65] Cf. Ioan al XXIII-lea, Scris. enc. Mater et Magistra: AAS 53 (1961) 454.
[66] Ioan al XXIII-lea, Scris. enc. Mater et Magistra: AAS 53 (1961) 456.
[67] Cf. Ioan al XXIII-lea, Scris. enc. Mater et Magistra: AAS 53 (1961) 456; Leon al XIII-lea, Scris. enc. Immortale Dei: Acta Leonis XIII V (1885) 128; Pius al XI-lea, Scris. enc. Ubi arcano (23 decembrie 1922): AAS 14 (1922) 698; Pius al XII-lea Alocuțiune către delegații Uniunii mondiale a organizațiilor femeilor catolice, reunite în Congres la Roma, 11 septembrie 1947: AAS 39 (1947) 486
[68] Pius al XII-lea, Alocuțiune către muncitorii din diecezele Italiei, Rusalii 1943: AAS 35 (1943) 175.
[69] Miscellanea Augustiniana. Augustin de Hippona, Sermones post Maurinos reperti, Roma 1930, 633.
[70] Is 9,5.
[71] Ef 2,14.17.
[72] Responsoriul Laudelor, vineri după Paște.
[73] In 14,27.

8 Aprilie


Evenimente
217: Împăratul roman Caracalla este asasinat (și succedat) de prefectul Gărzii Pretoriene, Marcus Opellius Macrinus.
1139: Roger al II-lea al Siciliei este excomunicat.
1149: Papa Eugen al III-lea se refugiază în castelul lui Ptolemeu al II-lea de Tusculum.
1195: Împăratul bizantin Isaac al II-lea Angelos este orbit și detronat de propriul său frate, care devine împărat ca Alexios al III-lea Angelos.
1271: În Siria, sultanul Baibars cucerește Crac des Chevaliers.
1378: Bartolomeo Prignano, arhiepiscopul de Bari este ales ca Papa Urban al VI-lea. Este ultimul papă care nu a fost membru al Colegiului Cardinalilor la momentul alegerii sale. Câteva săptămâni mai târziu devine cauza schismei occidentale
1730: La New York este ridicată prima sinagogă de pe teritoriul Americii de Nord: Shearit Israel.
1783: Țarina Ecaterina cea Mare a declarat anexarea peninsulei Crimeea de către Rusia, „de acum și pentru toate timpurile”, ca teritoriu rusesc.
1820: Este descoperită celebra statuie grecească Venus din Milo în Insula Milos din Marea Egee.
1829: A apărut, la București, primul periodic din Țara Românească: „Curierul Românesc”, editat de Ion Heliade Rădulescu.
1866: Italia și Prusia se aliază împotriva Imperiului Austriac.
1880: A avut loc, la Teatrul Național din București, premiera piesei lui I.L. Caragiale, „D-ale Carnavalului”.
1904: Franța și Marea Britanie semnează Antanta cordială.
1909: Regele României, Carol I, adresează o scrisoare prințului Ferdinand de Saxa Coburg, prin care recunoaște independența și proclamarea regatului bulgar.
1911: Fizicianul olandez Heike Kamerlingh Onnes descoperă supraconductibilitatea.
1924: Lee de Forest obține în SUA patentul pentru pick-up.
1943: Elise și Otto Hermann Hampel, luptători de rezistență împotriva regimului nazist german, sunt executați la Berlin.
1967: Se constituie Automobil Clubul Român (ACR), care preia atribuțiile Asociației Automobiliștilor din România.
1985: Mihail Gorbaciov anunță că URSS va suspenda instalarea rachetelor cu rază medie de acțiune (SS-20) în Europa și a cerut Statelor Unite să facă același lucru.
1999: Mii de persoane formează scuturi umane pe trei poduri din Belgrad și Novi Sad pentru a le proteja împotriva raidurilor NATO.
2003: Regele Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei și Regina Silvia au început o vizită de 3 zile în România.
2005: Peste patru milioane de oameni participă la funerariile papei Ioan Paul al II-lea.


Aniversări
1320: Regele Petru I al Portugaliei (d. 1367)
1336: Timur Lenk, întemeietorul imperiului turco–mongol al Timurizilor (d. 1405)
1605: Filip al IV-lea al Spaniei (d. 1665)
1655: Ludwig Wilhelm, Margraf de Baden-Baden (d. 1707)
1692: Giuseppe Tartini, compozitor italian (d. 1770)
1802: Gheorghe Magheru, general și om politic, conducător al armatei revoluționare române din Muntenia, la 1848 (d. 1880)
1818: Regele Christian al IX-lea al Danemarcei (d. 1906)
1859: Edmund Husserl, filosof austriac (d. 1938)
1875: Regele Albert I al Belgiei (d. 1934)
1889: Sir Adrian Boult, dirijor britanic (d. 1983)
1904: Yves Congar, teolog francez (d. 1995)
1911: Emil Cioran, scriitor și filosof român stabilit în Franța (d. 1995)
1927: George Grigoriu, compozitor român (d. 1999)
1929: Jacques Brel, cântăreț și actor belgian (d. 1978)
1932: Jean-Paul Rappeneau, regizor și scenarist francez
1933: Florin Constantiniu, istoric român (d. 2012)
1938: Kofi Annan, diplomat ghanez, secretar general al ONU (d. 2018)

6 Aprilie


Evenimente
402: Are loc bătălia de la Pollentia, dintre romani și vizigoți. Romanii, conduși de generalul Stilicon, îi determină pe adversari să se retragă și capturează familia liderului vizigot, Alaric.
1199: Regele Richard I al Angliei moare de o infecție în urma îndepărtării unei săgeți din umărul său.
1385: Ioan, Mare Maestru al Ordinului Aviz, fiu nelegitim al lui Petru I al Portugaliei, devine regele Ioan I al Portugaliei.
1453: Sultanul Mahomed al II-lea începe Asediul Constantinopolului (Istanbul), care va fi cucerit la 29 mai.
1652: Jan van Riebeeck și alți coloniști olandezi au înființat o stație de aprovizionare la Capul Bunei Speranțe, ceea ce va deveni orașul Cape Town, în numele Companiei Olandeze a Indiilor de Est.
1749: Constantin Mavrocordat abolește șerbia în Moldova, prin redefinirea statutului vecinilor, care nu mai sunt considerați robi, ci țărani fără pământ. Anterior, la 5 august 1746, se instituise aceeași reformă în Muntenia, desființând rumânia.
1795: Apare prima carte românească de matematică, Aritmetica, tipărită în Moldova și datorată episcopului de Hotin, Amfilohie Hotiniul.
1814: Începutul Restaurației franceze; data când Napoleon abdică și este exilată în Elba.
1841: La două zile după decesul președintelui american William Henry Harrison, vicepreședintele John Tyler depune jurământul ca cel de-al 10-lea președinte al Statelor Unite.
1871: Este dată în folosință calea ferată Timișoara–Arad.
1893: Meciul de box dintre americanii Andy Bowen și Jack Burke a rămas fără câștigător după 110 runde și 7 ore și 19 minute. Este cel mai lung meci de box din toate timpurile.
1896: La Atena, se deschid primele Jocuri Olimpice Moderne, la 1.500 de ani după ce ele au fost interzise de împăratul Teodosiu I.
1909: Exploratorul american Robert Peary, asistentul Matthew Henson și patru eschimoși ajung la ceea ce au stabilit că este Polul Nord.
1913: S-a înființat, la București, Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale (Academia de Studii Economice), prima instituție de învățământ superior economic din România.
1917: Primul Război Mondial: Statele Unite declară război Germaniei.
1941: Al Doilea Război Mondial: Germania invadează Iugoslavia.
1941: Al Doilea Război Mondial: Germania invadează Grecia.
1945: Al Doilea Război Mondial: Sarajevo este eliberat de forțele germane și croate de către partizanii iugoslavi.
1973: NASA lansează nava spațială Pioneer 11. Va deveni al doilea dintre cele cinci obiecte artificiale care au atins viteza de evacuare permițându-i să părăsească Sistemul Solar.
1974: La Brighton, în Marea Britanie, formația ABBA câștigă cea de-a 19-a ediție a concursului muzical Eurovision pentru Suedia cu piesa Waterloo.
1990: Ion Rațiu este ales președinte al PNȚCD.
1992: A început asediul orașului Sarajevo de către armata sârbă condusă de Slobodan Miloșevici. În aceeași zi, Comunitatea europeana recunoștea independența Bosniei–Herțegovina. Începutul Războiului Bosniac.
1994: Președinții statelor Rwanda și Burundi și-au pierdut viața într-un accident aviatic.
2004: Președintele lituanian Rolandas Paksas este demis din funcție cu o majoritate de trei cincimi de către parlament, care îl acuză că a încălcat constituția. El este primul șef de stat european care și-a pierdut postul prin destituire.
2009: A avut loc un cutremur devastator care a zguduit centrul Italiei, în special orașul L’Aquila.
2012: Este declarată independența statului Azawad.
Aniversări
1483: Rafael, pictor italian (d. 1520)
1632: Maria Leopoldine de Austria, împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman (d. 1649)
1660: Johann Kuhnau, compozitor și organist german (d. 1722)
1671: Jean-Baptiste Rousseau, poet francez (d. 1741)
1740: Nicolas Chamfort, scriitor francez (d. 1794)
1765: Carol Felix, rege al Sardiniei (d. 1831)
1773: James Mill, filosof și istoric scoțian (d. 1836)
1812: Josip Maroičić, general croat (d. 1882)
1826: Gustave Moreau, pictor simbolist francez (d. 1898)
1875: Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei (d. 1960)
1890: André-Louis Danjon, astronom francez (d. 1967)
1893: Prințul Friedrich Karl al Prusiei (d. 1917)
1949: Horst Störmer, fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică