MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 27

Pământul este moale şi ud. Ridic ranga şi o infig cu putere în moliciunea neagră a livezii. Înfig aracii pentru fasole. Pentru fasolele boambe. Pentru cele pestriţe. Fasolea de lună nu are nevoie de araci. Ridic din nou ranga şi lovesc pământul răbdător al livezii. Ranga trece prin mijlocul unui muşuroi de furnici negre şi se opreşte într-o rădăcină de vişin.
– Of!, rădăcinile astea.
Pământul din apropierea gardului de sârmă este mai moale, dar cel din mijlocul livezii este pietros, greu de lucrat. În fiecare an, lama plugului scoate la suprafaţă mii de pietre de dimensiuni mici.
– E grea ranga?, frate om, mă întreabă Oblio, mărul pădureţ.
– Nu e grea, frate pom. Mă încurcă rădăcinile pomilor tăiaţi. Deşi pomii nu mai sunt în viaţă, rădăcinile lor luptă cu hârleţele, cu sapele cu ranga.
– Aşa sunt pomii, frate om. Lasă semne. Unele putrede, altele mai vii.
– Ştiu, frate pom. Am găsit astfel de semne în pământul livezii mele.
Înfig şi ultimul arac. Las ranga lângă gard şi plec să cumpăr pâine. În faţa magazinului, doi săteni vorbesc cu voce tare despre un meci de fotbal. Ambii stau rezemaţi de biciclete şi par foarte supăraţi.
– Api cum naiba sî nu îşî dăi şăpica di pi cap dacî sî cânta imnu’ ţării, spune unul dintre ei. Adica tăţi ceilalţi o putut sî îşî dăi ci aveau pi cap numa’ el nu, cî el ari ochi bulbucaţî şi fimee cari vindi giucători.
Am înţeles imediat că vorbeau despre finala Cupei României la fotbal. Ceea ce spune consăteanul meu este cât se poate de adevărat.
– Îs plini di bani, spune şi celălalt. Nu îi măi intereseazî di ţarî şî di oamini. Numa’ bani li trebe. Api dacî ari miliardi di lei pi lunî salariu’! Măi ari el respect pentru ceva?
– N-ari, bre omuli. Şî sî ti măi întreb eu ceva. Da di ci stăm noi cu gura cascatî cân’ i un meci? Da’ ci ni dă nouî dacî bati o echipă or’ alta? O vinit i sî ni întrebi dacî avem ci mânca or dacî avem lemni pentru la iarnî?
– Ni cred proşti, uăi. Crecî nici la bisericî nu merg aiştia.
– Nu merg!, vezi di triabî. Nici sî să roagi nu ştiu. Numa’ sî numiri bani.
– Păgâni, dă-i dracului.
– Aşăi, uă.
Unul dintre ei scoate un pachet de ţigări şi îşi aprinde o ţigară. Îl serveşte şi pe celălalt. Fumează şi vorbesc apăsat, cu multă tristeţe.
– Eu când aud imnu’ mă ridic în chicioari şî îi pun şi pi copchii sî facî asta. Doarî i imnu’ nost.
– Ti ridici tu în chicioari acasî când cântî imnu’ la televizor?
– Da, ci nu mă crezi?
– Nu ti cred, uăi. Aiasta i o minciunî. Eu nu mă ridic.
– Uăi dacî mă faci mincinos îţî dau o bastârcî în bot di ti ie dracu!, prostu’ naibii. Nu mă fă cî ti bat di ti chişi pi tine.
– Uăi!, ai grijî cum vorgheşti cî ti caftesc di ti adunî cu măturoiu’.
Cei doi continuă cearta. Aprind alte ţigări. Pe şosea trece o maşină albastră. La vreo douăzeci de metri de noi, maşina intră în şanţ. Aştept câteva minute. Nu iese nimeni din maşină.
– Ăi fo’ tu la mini în casă când să cânta imnu’? Ăi văzut tu cî eu nu m-am ridicat în chicioari?
– Uăi, tu eşti normal la cap? Cini dracu’ să ridicî în chicioari când cântî imnu’, uăi? Aiasta i aşă, pi stadion, nu acasî.
– Uăi tu vrei batai!, nu ti lăşî. Amu’ ti pocnesc!
– Ia fă-ti încoaci sî ti învăţ minti!, prostalăuli.
Oamenii continuă cearta deşi la câţiva metri de noi, maşina albastră stă cu botul înfipt în şanţ.
– Nu mergem să vedem ce e cu ăia din maşină?, întreb eu pe cei doi.
– Da’ ci i-am pus eu sî intri în şanţ? răspunde unul dintre consăteni.
– Ci i ar sări sî mă agiuti pi mini?, mă întreabă al doilea.
Îi las să se certe şi mă duc la maşină. La volan e un puşti care nu cred să aibă optsprezece ani. În dreapta lui e un alt puşti. Ambii par foarte speriaţi. Pe bancheta din spate sunt două puştoaice îmbrăcate ca de club: fuste mini, tricouri mulate. Cei patru se dau jos din maşină. Par speriaţi şi vorbesc foarte urât.
– Bă!, mufă, spune şoferul prietenului său. Ce dracu fac eu acum? Cum scot maşina de aici?
– Am zis eu să nu venim cu ei, spune una dintre fete. Nu sunt buni nici la pat, nici la şofat. Băi cocalarilor!, mai bine ma duc cu vibratorul la petreceri decât cu voi.
– Băi!, coardo, nu o termini? Poate vrei să îţi umflu botul!, paraşuta dracului.
Puştanii continuă cearta. Consătenii mei la fel.
– Tu nici sî citeşti nu ştii. Amu te-i făcut mare patriot şî stai în chicioari la imn. Dute- n paieli meli de prost!
– Uăi!, dacî ti belesc aicia în drum îi ghini? Uăi!, nu mă fă cî ti bat di crăchi.
Încerc să intru în vorbă cu puştii.
– Hai să scoatem maşina din şanţ. E mai bine să nu vină poliţia. Văd că nu sunt pagube.
– Nu pot cocalarii ăştia să ridice maşina, spune una dintre fete. Au tras pe nas marfă proastă. Nici la pantaloni nu s-au putut descheia. Vai de ei că nu au nici cap nici maţ.
– Morţii mătii de paraşută!, vrei să îţi rup dinţii aici?, se supără şoferul.
– Hai să încercăm, totuşi.
Îi strig pe consăteni şi le cer ajutorul. Aceştia refuză şi continuă se se certe. Fetele au ciorapii rupţi şi se vede că au făcut pe ele de frică.
– La trei, toată lumea împinge maşina, spun eu. Hai!, unu’, doi, trei.
Scoatem maşina din şanţ. Şoferul verifică daca poate pleca. Totul pare în ordine.
– Băi mufelor!, nu îmi găsesc mobilul, strigă unul dintre puştani, nu şoferul. Ăia doi ţărani care se ceartă l-au furat.
– Ăia nici nu au fost pe aici, spun eu. Nu aveai niciun mobil, drogatule.
Cei doi consăteni se apropie de noi.
– Băi ţăranilor!, să îmi daţi mobilul că mă duc la poliţie, băi.
– Tu-ţi morțî măti di cocalar!, înjură unul dintre consăteni. Cini ţ-o luat rabla ta di mobil?,prostani’.
Puştanul primeşte un pumn şi cade în şanţ. Se ridică imediat şi intră speriat în maşină. Maşina cu puşti drogaţi pleacă înspre oraş.
– Uăi animaluli!, dacî îţi zîc omineşti cî eu mă ridic în chicioari api aşă i.
– Ti bat di ti ie dracu’!, uăi. O păţăşti tu cu mini.
Îi las pe cei doi să se certe. Intru în curte şi îmi aduc aminte de cele două pâini cumpărate de mine de la magazin. Nu le mai găsesc. Îmi amintesc că le-am dat uneia dintre cele două fete să le ţină în timpul cât i-am ajutat pe puşti să scoată maşina din şanţ. Fata a plecat la oraş cu pâinea mea cu tot.
– Fie primit!, spun eu şi mă aşez pe banca de lemn din cerdac.
Privesc cum se adună norii deaspra Pădurii Prisos. Poate că va ploua. Poate.

EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

Autor : Eduard Dorneanu
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2014
ISBN: 978-606-711-201-6
NR. PAGINI: 180
FORMAT: 13X20 cm
Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 26

E frig. Nu prea am dormit. Undeva, în jurul orei două am auzit o bubuitură şi am fost ferm convins că a aruncat cineva în cerdac sau în geam cu o piatră sau o bucată de lemn. Am aprins repede lumina şi am ieşit afară. Nu era nimeni. M-am uitat sub cerdac, apoi am ieşit în drum. Satul dormea.
Mă aşez pe trunchiul de brad din livadă. Ciocolata caldă îmi pare mai bună ca ieri dimineaţă. Privesc livada şi zâmbesc. Rândurile de popuşoi şi cartofi se văd foarte bine, acum, după prima praşilă. Săptămâna viitoare putem trece la a doua praşilă a anului 2014.
– Ai dreptate, spune îngerul de pază. Săptămâna viitoare puteţi prăşi barabulele. Chiar şi popuşoii.
– Numai de nu ar veni peste noi grindina, frate înger.
– Cum o vrea Domnul, frate om. Facă-se voia Lui!
Îi întind cana, iar îngerul bea o înghiţitură de ciocolată caldă. Mai gustă odată, apoi îmi dă înapoi cana. Beau şi eu ce a mai rămas în cană. Îngerul se ridică şi zboară până la Helga, mărul de pe hat. Rosteşte o rugăciune scurtă apoi se înalţă în albastru.
Mă îmbrac grăbit. Trebuie să ajung în centrul satului. Pătatu, unul dintre taximetriştii care îşi fac veacul prin zonă m-a sunat şi mi-a spus că pot merge cu el la oraş fără să plătesc. Cursa este plătită de două femei care au pe cineva internat la spital.
– Hai la oraş!, mi-a spus Pătatu la telefon. Eu mă duc cu babele la spital şi te sun când termină alea de jelit sau ce naiba au de făcut. Da’ să vii în centru să mă aştepţi că pe una dintre babe o iau din Pâraie.
– Sigur, am răspuns eu. În cinci minute sunt în centru.
Reuşesc să ajung într-un timp record. Spre uimirea mea e plin de lume. Vulcanizarea e făcută praf, iar oamenii vorbesc vrute şi nevrute. Din clădirea vulcanizării şi a spălătoriei de maşini nu a mai rămas nimic. Îmi dau seama că zgomotul puternic de astă-noapte a provenit de la explozia vulcanizării. E plin de resturi de bolţari, cioburi de sticlă şi fragmente de azbociment. Lângă mine se opresc doi bătrânei care se minunează cu voce tare:
– Api o spus primu ministru cî aşă o sî să întâmpli, spune Dănilă Codău.
– Da, chiar c-o zâs, întăreşte şi Costică Ştiolbon. Saracii oamini. Digiaba o muncit, câ uiti ci să poati întâmpla.
– Da’ ce s-a întâmplat?, întreb eu curios. Cum de a explodat clădirea? De la panoul electric sau cum?
– Uăi Eduard!, da’ tu nu ăi auzât pi primu’ ministru?, mă întreabă uimit Ştiolbon. O spus cî România o sî cie atacatî ca şî Ucraina. Li i ciudî cî noi sântem în Europa.
– Cui le e ciudă?
– La terorişti, cum cui? Cî doarî aşa să întâmplî şî în Ucraina.
– Adică a venit Ben- Laden şi a aruncat în aer vulcanizarea? Măi oameni buni, o fi fost un scurtcircuit, ceva. Hai să fim serioşi.
– Ni iei la mişto? Da’ ci noi nu ştim cî Ben Laden i mort? Amu e şăf alt barbos.
– Care alt bărbos?
– Aciala bre care era bolnav, da’ amu s-o făcut bini. Nu măi ştiu cum mama huciului îi zîci.
– Fidel, bre, îl ajută Codău. Fidel îi zâci.
– Fidel Castro?, întreb eu uimit. Fidel Castro aruncă în aer vulcanizări? Cine v-a spus asemenea tâmpenii? Aici e un accident, ceva. Autorităţile vor constata ce şi cum.
– Adica ni faci proşti pi faţî?, continuă Ştiolbon. Dacă primu ministru o spus cî i plin di terorişti în lumea asta? D’ apoi cum?
– O fi spus că sunt, dar nu în România.
Sună telefonul. E taximetristul
– O zi bună!, le urez celor doi bătrâni.
Opreşte taxiul. Urc, dar apuc să aud ultimele comentarii.
– Să dă diştept cî o scris nişti cărţî, da’ habar n-are ci-i pi lumia asta, spune Ştiolbon. Ghini o zâs cine o zâs cî dacî nu ai şcoala vieţii digiaba scrii poezele.
– Parcă aiestea îs cărţi ci scrie el?, spune şi Ştiolbon. Labiş o scris Mioriţa şi Baltagul. Acelea cărţi nu ci scrie el.
– Adevărat, întăreşte şi Codău. Şi nie ni-o plăcut tare Mioriţa. Ţâi minti cum o sărit ciobanu’ di pi mânăstire când o terminat di zidit?
– Api cum sâ uit? Aceia i carte faină di tăt.
Stau pe scaunul din dreapta şoferului. Cele două cliente sporovăiesc pe bancheta din spate. Pătatu fumează ţigară de la ţigară.
– Ce ai Pătatule?, îl întreb curios. Fumezi de parcă vine apocalipsa.
– Nu ştiu ce naiba să fac. De jumătate de an fumez câte două pachete jumătate pe zi. Parcă am turbat.
– Sunt pastile care te ajută să scapi de viciul ăsta.
– Am încercat. Degeaba. La cafea fumez patru sau cinci ţigări. E jale.
Îmi pare rău pentru Pătatu. Am ajuns deja în Cornu Lunci. Femeile din spate vorbesc între ele:
– Parcă ar hi ultimii calici din sat, spune una dintre ele. I-o făcut praznic cu numa’ două feluri di mîncari.
– Vai di mine!, a spus şi cealaltă femeie. Vai di mini şî di mini! O sî putrizascî în iad. Ci oamini calici!
Nu ştiu despre cine vorbesc cele două bătrâne. E atâta ură în vocile lor încât îmi închipui pe cei care au organizat praznicul, undeva în iad, torturaţi de Satana şi de alţi draci disponibili.
– Uăi Eduard!, mă strigă una dintre femei. Pot sî ti întreb ceva?
– Cum să nu!
– Da’ nu ti superi?
– Nu mă supăr.
– Di ci nu ti tunzi?
Înghit în sec. Pătatu aprinde încă o ţigară. Femeia are o privire vicleană şi buze subţiri strânse într-un zâmbet batjocoritor.
– Ţi se pare matale că nu mă tund. Mă tund în fiecare zi, dar noaptea îmi cresc pletele înapoi.
– Serios? Parcî nu aş credi.
– Păi eu de ce ar trebui să cred că dacă matale mergi la biserică eşti şi creştină? Poate eşti doar o mincinoasă şi te duci acolo ca să te vadă lumea. Şi binenţeles, să ceri una, alta Domnului. Ca la târg.
– Eu îs credincioasî.
– Şi eu mă tund în fiecare noapte şi până dimineaţă am iar părul mare.
Femeia se uită urât şi îşi şterge nasul cu o batistă albastră. Pătatu zâmbeşte şi aprinde altă ţigară. Bătrânele şuşotesc ceva între ele, iar cea care mă întrebase de ce nu mă tund întreabă din nou:
– Pot sî ti măi întreb cieva? Dacî nu ti superi.
– Vă rog.
– Da’ di ci nu ti însori?
Se lasă liniştea. Se aude doar cum Pătatu schimbă vitezele.
– Uite, ca să fii matale liniştită o să mă însor. În ce zi vrei să se întâmple asta şi pe cine vrei să iau de nevastă?
– Api nu di asta am întrebat. Cî eu am auzit cî ieşti cam curvar. Nu-i frumos. I mari pacat.
– Dacă spui matale, aşa e. Dacă mă însor se cheamă că nu mai sunt curvar?
– Dapi cum? Aşă.
– Am înţeles. Mie îmi place să fiu curvar. Mai ai ceva de întrebat?
Femeia se uită la mine cu ură. Nu ştiu de ce îmi vine să scot limba la ea, dar mă abţin. Ajungem la Fălticeni.
– Te sun când termină astea cu spitalul, spune Pătatu. Unde te găsesc?
– Mă duc la terasa de lângă casa de pariuri. Joc un bilet, poate beau un suc.
– Bine, Eduardule. Te sun. Pa.
– Ok, Pătatule.
Terasa este aproape goală. Cer un suc şi completez un bilet de pariuri. Apare şi Costel, un tip care se pricepe la pariuri precum Sindbad Marinarul la medicina naturistă. La nici două minute, se aşază la masa noastră şi Helmut, un ţigănaş botezat după numele unui portar care a apărat patru lovituri de pedeapsă.
Doar masa din faţa noastră mai este ocupată. Acolo, un consătean rupt de beat discută cu doi puşti îmbrăcaţi după moda cocălarilor.
Costel scoate patru telefoane mobile şi le pune pe masă. Helmut are două găleţi galbene de plastic, pline cu flori.
– Silvicuţaaa!, strigă Helmut pe chelneriţă. Adu la băieţi ce le vrea muşchiuleţu’ şi trece în contul meu. Şi adă nişte apică să pun la flori.
Silvia îl cunoaşte pe ţigănaş. Îi ia găleţile şi i le aduce înapoi pe jumătate pline cu apă.
– Ce doriţi? ne întreabă Silvia.
– Lichior de vişine, spune Costel.
– Suc de lămâie, spun eu.
– Îngheţată din aia bună la pahar de sticlă, spune Helmut. Şi lu’ Eduard una că e scriitorul meu preferat.
– Hahaha!, râde Costel bucuros. Helmut citeşte cărţi.
– Da, să ştii că da.
– Ia zi de unde ai florile!
– A murit un medic dentist. Diseară mă duc şi mai aduc o tură. Le vând cu juma’ de preţ.
– De la cimitir le aduci?, întreb eu mut de uimire.
– Normal, doar nu de la seră.
Beau suc şi mă gândesc cum în ţara asta se jefuiesc până şi florile de pe morminte.
– Nu vrei să cumperi un telefon?, mă întreabă Costel. Am patru Nokia din alea late şi cu multe butoane. Două sute de lei bucata. Nu costă mult. Ai un telefon de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Ţi-ar prinde bine.
Mă uit la telefoane. Nu par folosite, dar au carcasă roz.
– Nu am două sute de lei. La ce îmi trebuie un telefon fiţos? Nu îmi trebuie. Nu te supăra.
– Dacă ai nevoie de telefon îmi spui mie, se bagă în vorbă Helmut. Îţi dau eu unul pe gratis. Ştiu că scriitorii nu au bani.
– Da’ de unde dracu ai tu telefoane?, se supără Costel. Ai jefuit morţii? De asta le dai moca?
– Da, de la morţi. Ai ceva împotrivă? Măcar nu sunt roz. Şi vorba ta, fratelo: sunt moca.
Râdem cu toţii. La masa vecină se duc tratative interesante:
– Mei frate!, uite cum facem, spune unul dintre cocalari. Tu pui la bătaie zece bulioane. Noi căutăm trei meciuri sigure şi tu câştigi o sută de bulioane. Dai la băiatu un bulion acum, şi lu’ fratelo (arată pe celălalt cocalar) încă un bulion. Ai câştig neto optzeci şi opt de bulioane, mei. Te bagi?
– Uăi!, strigă consăteanul meu. Da’ dacî nu câştigî aiştia din bilet io ci fac, uăi? Rămân paradit di bani?
– Mei!, nu aşa. Nu trebuie să câştige. Jucăm aşa: în cele trei meciuri se marchează între zero şi şase goluri.
– Şî iesî câştig o sută di milioani?
– Da, moşule.
– Uăi, şî dacî să dau şăpti goluri? Eu ci mă fac?
– Bine!, mei. Atunci jucăm aşa: se marchează între zero şi unsprezece goluri.
– Şî dacî iesî câştig o sută di milioani?
– Da, moşule.
Toată lumea tace. Helmut îi dă chelneriţei trei trandafiri. Costel îşi face cruce. De mai multe ori.
– Uăi!, cî doarî nu are cum sî dăie douăşpi goluri, uăiiiii, ţipă consăteanul meu.
Cocalarii pleacă împreună cu beţivul la casa de pariuri.
– E din sat cu tine?, mă întreabă Costel.
– Din aceeaşi comună, răspund eu. Ăsta locuieşte în Văleni.
– Nu există tipul ăla de pariuri. O să îl păcălească rău de tot.
Consăteanul meu se întoarce fericit. Aşază pe masă biletul. Costel cere voie să îl vadă. Ni-l arată şi nouă. Biletul conţine trei evenimente sportive. La toate trei trebuie să se înscrie între trei şi cinci goluri.
– Ce prostalău, spune Costel după ce îi dă consăteanului meu biletul înapoi, Ăsta e bou? Nu a vazut că trebuie să se marcheze între trei şi cinci goluri, nu între zero şi unsprezece cum spuneau cocalarii ăia?
– Nu contează. Eu nu mă bag.
– Nici nu merită, spune şi Helmut. Dă-l dracului de beţiv.
Sună Pătatu. Îmi iau rămas bun de la băieţi. Helmut mă asigură că dacă am nevoie de flori, telefoane şi alte drăcovenii pot găsi oricând la el.
Urc în taxi. Bătrânele sunt tăcute. Ajungem în Mălini. Mulţumesc taximetristului şi îmi iau rămas bun de la bătrâne. Femeile nu îmi răspund la salut. Nu insist. Intru în curte şi îmi fac imediat o ciocolată caldă. În livadă, îngerul de pază mă aşteaptă. Îi întind cana. Îngerul bea.
– Ce vrei să îţi dau?, întreabă îngerul. Vreau să îţi dăruiesc ceva, frate om.
– Nu e nevoie, frate înger. Lasă, nu e nevoie de cadouri.
– Ştiam că vei răspunde aşa. Spune-mi numele unei femei frumoase, frate om.
– Bunica Leonora. O ştii? E la voi, acolo sus.
– O ştiu frate om. Are ochii verzi. Verzi şi frumoşi.
Beau din cană ce a mai rămas din ciocolata caldă.
– Pune palmele la ochi, frate om. Să nu cumva să îi deschizi până nu plec de aici.
– De ce?, întreb eu. Bine fac cum spui tu, frate înger.
Trec câteva minute, apoi aud pe înger cum vorbeşte cu vocea bunicii Leonora:
– Ţi-am adus răsărită, Eduard. Să o prăjeşti într-o tavă, pe plită. Am vrut să îţi aduc zarzăre dar anul ăsta nu s-or făcut. Să fii sănătos nepoate. O viaţă fără tristeţe să ai.
Deschid ochii. Îngerul a plecat. Helga mărul de pe hat îmi strigă:
– Ce frumoasă e bunica ta!, Eduard.
– Bunica Leonora?, întreb eu.
– Da, are ochii verzi.
– Şi frumoşi, spune şi Oblio, mărul pădureţ
Miroase a seminţe prăjite de floarea soarelui. Se înserează. Firele de iarbă cer lacrimi de orfan şi rugăciuni curate. Până în zori.

EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

Autor : Eduard Dorneanu
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2014
ISBN: 978-606-711-201-6
NR. PAGINI: 180
FORMAT: 13X20 cm
Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 25

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta-195x215

Am ajuns în Fălticeni, în duminica orbului. După ce am coborât din taxi am primit de la o doamnă fardată strident un pliant care conţine o invitaţie la un cazino. Nu prea mă omor după jocurile de noroc. Săptămânal, joc un bilet care conţine evenimente sportive. Încerc să ghicesc rezultatele finale. Evident, nu prea câştig. Nu mă supăr. Joc doar 2 lei, aşa că aşteptările nu pot fi prea mari. La aceeaşi casă de pariuri joc (tot săptămânal) un bilet de 2 lei în care mizez că numerele 1, 16 şi 23 vor fi extrase la loteria maghiară. De 2 ani şi 6 luni pariez pe aceste numere. Evident, nu am câştigat.
Intru în cazino. Aş fi putut jura că am trecut de sute de ori prin faţa acestei locaţii, dar nu mi-am dat seama că e un local pentru împătimiţii jocurilor de noroc. O fisă pentru mesele de joc costă enorm. Cred că o să plec.
– Domnule, nu plecaţi, mi se adresează respectos unul dintre angajaţii cazinoului. Ce meserie aveţi dumneavoastră?
– Păi, sunt scriitor, am răspuns. Dar nu îmi pot permite să cumpăr o fisă de joc. E foarte scumpă.
– Domnule scriitor vă rog să nu plecaţi. Pentru oameni speciali ca dumneavoastră avem întotdeauna o masă de joc unde puteţi participa fără să plătiţi. Trebuie doar să jucaţi. Noi respectăm scriitorii. Vă rog din suflet să ne faceţi onoarea de a participa la unul dintre jocurile de noroc organizate de asociaţia noastră.
Nu ştiu ce să spun. L-aş refuza dar faptul că mi se permite să joc fără a cheltui puţinii mei bani mă bucură. Sunt curios.
– Bine domnule. Sigur nu trebuie să plătesc ceva?
– Se poate domnule scriitor? V-am spus că avem mese de joc la care trebuie doar să mizaţi. Nu plătiţi ci doar câştigaţi ceva. E un joc simplu, dar neapărat trebuie să mizaţi cu maximă atenţie.
– Şi acest joc are un nume? Este ceva special?
– Doamne, dar este evident!, răspunde angajatul cazinoului. Acest joc se numeşte ,,ruleta cu clovni’’. Arată la fel ca o ruletă obişnuită. Evident, sunt mai multe culori, nu doar roşu şi negru. Ce părere aveţi, domnule scriitor? Jucaţi?
– Dacă e gratis, nu văd de ce nu.
– Pofţiţi, vă rog!, mă îmbie angajatul cazinoului. Un scaun, pentru domnul scriitor strigă acesta cuiva. Şi o scrumieră.
– Nu fumez, dar mulţumesc.
– Fiecare jucător are nevoie de o scrumieră. Poftim fisele. Noroc bun!
În jurul meselor sunt aşezaţi pe scaune din sticlă murdară tot felul de oameni: muncitori în salopete, femei de la ţară îmbrobodite cu baticuri colorate, pensionari cu nasul roşu şi rame de ochelari antice. Mă apropii de masă şi mizez pe 16 roşu. Bila se învârte cu zgomot urâcios.
– 16 roşu!, strigă angajatul cazinoului.
Crupierul adună fisele şi mi le aşază în faţă. Mizez din nou.
– 6 albastru se aude strigând.
Iar am câştigat. Mizez şi ascult. Mizez.
– 5 portocaliu.
– 2 verde.
– 2 galben.
– 1 incolor.
Câştig mereu. În faţa mea am un munte de fise. Dacă o fisă are măcar valoarea de 10 lei şi tot voi pleca acasă bogat. Angajatul cazinoului se apropie de mine:
– Vom închide. E deja târziu.
– Înţeleg. Poftim fisele. Ce sumă am câştigat?
– Domnule, voi scriitorii vă închipuiţi că puteţi veni aici, în localul nostru, în sfânta Duminică a Orbului şi să plecaţi bogaţi. Păi, nu aţi participat gratuit la joc?
– Ba da, gratuit.
– Atunci cum mama mamii naibelui aveţi pretenţia să câştigaţi şi bani? Ce produceţi voi scriitorii? Scrieţi cărti. Femeile stau la coadă la uşa voastră. Aveţi bloguri, site-uri şi alte mizerii pe net. Acum vreţi să câştigaţi şi bani la ruleta cu clovni? Un pic de respect pentru cei 588 de clovni care interpretează roluri antologice în circul vieţii aţi avut? Răspundeţi! Aţi avut?
– Auzi prietene, poate îţi bag fisele astea pe gât una câte una. Dacă te trăsnesc odată în moalele capului cu pumnul ăsta de scriitor nepoliticos cu clovnii te vei linişti. Nu tu m-ai invitat la masa de joc? De unde era să ştiu eu?, un om din Mălini, că aveţi rulete cu clovni şi alte drăcovenii.
– Domnule scriitor, noi nu dăm bani participanţilor ci îi băgăm în seamă. Oamenii trebuie să ştie că societatea contemporană se bazează pe rolurile celor 588 de clovni. Doar nu îţi închipuiai că dumneata şi alţi scriitori fără bani de fise puteţi influenţa distribuţia marelui circ al vieţii.
Arunc fisele şi ies în afară din cazino. Duminica orbului este o zi care aduce ghinion. Simt asta şi mă urc într-un taxi cu destinaţia Mălini.
– Ai auzit?, Eduard, întreabă taximetristul. Cică vor să mai facă o casă de pariuri în Fălticeni. Mai bine ar fi să facă una şi în Mălini. Oare e posibil?
– Cu siguranţă, răspund eu trist. Vor ca toată lumea să joace la ruleta cu clovni.
– Hahaha!, cum dracu’ e aia?
– E o porcărie, nu merită să îţi baţi capul.
Am ajuns pe podul Moldovei. Deasupra noastră fulgerele desenează inimi în flăcări. Tună puternic.
– Doamne, Maica Domnului, poate nu ne-o trăsni!, se sperie taximetristul şi îşi face cruce.
– Hahaha!, râd eu cu gândul la cazinoul din oraş.
– Nu râde, Eduard! Nu râde!, repetă taximetristul.
Continui să râd. Un timp.

Eduard Dorneanu

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” -EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 24

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta (1)
Aripi de înger negru au închis ferestrele şi au ascuns stelele. Încerc să dorm. Mai sunt doar cîteva ore până când Zepto şi ceilalţi cocoşi ai satului vor vesti naşterea unei noi zile de primăvară. Adorm greu. Visez cum mă ridic din pat. Deschid uşa şi ajung în hol. În dreptul fotoliului mă opresc. Stau aşa preţ de o întrebare copilărească, apoi deschid uşa ,,camerei de curat’’. În dreapta văd un braţ lung care se odihneşte pe cele două scaune cu spătar. Braţul pare că vine din spatele dulapului de haine. Asta înseamnă că are aproape doi metri şi se termină cu o mână cafenie de copil. Imediat mi-am dat seama că văd ceva supranatural. Braţul se retrage cu zgomot. Ţip şi mă trezesc.
– Ce vis aiurea!, spun eu. Bine că nu am visat că mă lupt cu brontozauri sau că vânez girafe la Polul Nord. Ce o mai fi însemnând şi visul ăsta? Probabil nimic.
Beau o cană cu apă rece. Nu deschid lumina. Ştiu exact unde este cana pictată cu o floare roşie, căldarea şi masa din bucătărie. Nu este nevoie de lumină. Pot să îmi potolesc setea şi neliniştea chiar şi pe întuneric. Mă reîntorc în pat. Nu rostesc rugăciuni. Nu îmi fac cruce cu limba. Adorm imediat. Visez din nou. Sunt în livadă, lângă Oblio, mărul pădureţ. Cineva a priponit un cal, lângă Roger, micul stejar răsărit anul trecut în livada mea.
– Cine a priponit calul aici?, întreb nedumerit.
Îmi dau seama că visez. Nu mă mir când văd cum pe lângă mine trec porci mistreţi. Mulţi porci mistreţi. Porcii încep să mănânce iarba de umbră cosită sâmbătă. Încerc să număr porcii, dar nu reuşesc.
– Nu trebuie să te sperii de vise!, spune îngerul păzitor. Visele nu te pot răni. Oamenii se îngrijorează degeaba.
– Ştiu, frate înger. Dar nu îmi place să visez porci mistreţi şi braţe care se ascund sub dulap.
– Te-a durut?, Eduard. A curs sânge din trupul tău? Te-ai simţit singur?
– Nu, frate înger. Doar că mi s-a făcut sete.
– Şi ai băut apă.
– Am băut dar îmi este încă sete.
– Atunci trezeşte-te şi lasă livada din vis. Te aşteaptă livada ta adevărată. Pe asta din vis o voi păzi eu în locul tău.
– Ai grijă!, frate înger. Roger din vis este la fel de mic ca Roger din livada mea.
– Voi avea grijă, frate om. Trezeşte-te! Acum!
Mă trezesc neliniştit şi obosit. Mi-e tare sete. Beau încă o cană de apă rece, apoi încălzesc apă într-o cratiţă mică, albastră la unul dintre ochiurile aragazului ucrainean. Desfac pachetul de ciocolată caldă şi amestec praful cafeniu. Între timp mă spăl pe faţă, pe corp.
– Ţi-a fost lene să încălzeşti mai multă apă. Te speli cu apă rece de parcă ai fi haiduc. Bine că pentru ciocolata caldă ai putut încălzi apă.
Zâmbesc. Iau ciocolată caldă şi plec în livadă.
– Bună dimineaţa!, fraţi copaci, spun eu vesel.
– Bună dimineaţa!, frate om, răspund pomii.
Sorb încet ciocolata caldă. Nu îmi mai este sete. Umbrele rele au plecat departe, în căutarea unui labirint părăsit.
Astăzi trebuie să curăţăm sobele şi să văruim. Va veni un meseriaş care va verifica dacă sobele sunt în ordine şi va scoate zgura adunată în ele. Anul trecut s-a suit pe casă şi a introdus o bilă de fier pe gura hornului. Dacă va repeta această muncă, e necesar să aduc cele două scări. Prima scară este lungă dar nu ajunge până la hornul casei. O aduc şi pe cealaltă, o scară mai mică. Acestei scări i s-au rupt scârţarii şi a trebuit să bat bucăţi de scândură în locul lor. Pun cele două scări cap în cap şi mă sui pe casă. De sus pot admira verdele tuiei. Văd cum trec vacile către imaş şi aud discuţiile celor care se deplasează pe şosea.
– S-o bolohănit vaca, spune un bărbat unei bătrâne. Mă duc să văd ci zîci veterinaru’.
– O fatat prima datî?, întreabă bătrâna.
– Da, amu i prima datî când are ghiţăl.
– Api di asta.
Meseriaşul intră pe poarta dinspre şosea. Mă vede şi îmi face semn să cobor.
– Nu mai urc pi casî, spune el. Disfacim pi la ursoaicî şî bag o şprangî pi acolo.
Omul urcă în podul casei şi desface câteva cărămizi ale ursoaicei. Este poate unul dintre cei mai buni meseriaşi din ţară. Ştie imediat cum merg fumurile sobelor de teracotă. Ştie unde ar putea fi înfundate. Este un adevărat meseriaş.
Mama scoate iufturile sobelor de teracotă. Zgura adunată curge imediat. O adun într-o găleată veche şi ies afară cu ea. Meseriaşul pleacă fluierând vesel. Ne vom revedea în 2015.
– Acuma, hai să scoatem lucrurile din camera ta ca să putem vărui, spune mama.
Nu sunt multe lucruri de mutat: televizorul, biroul, măsuţa televizorului, câteva scaune. Recamierul şi dulapul rămân pe loc. Le acoper cu nailon.
Mama începe să văruiască. O ajută Brăduţa Casâncă. Varul amestecat cu sineală înfloreşte şi înveseleşte casa. Parcă zeci de îngeri au apărut dintr-o dată şi râd împreună cu noi. Iubesc zilele când pereţii camerei mele râd. Mult de tot.
Apare şi Rezuca Tudoran. Priveşte cu atenţie pereţii.
– Da’ aceea i bădănă cu păr di cal? Da’ sineală di undi aţî cumparat? Măi esti aşă ceva di cumparat?
– Este, răspund eu. La piaţă. De fapt, sineala a fost cumpărată acum câţiva ani.
– Nu cred sî măi cie di cumparat, spune Rezuca. Asta o fost dimult. Amu tătî lumea folosăşti var lavabil şî trafalet.
– Fain!, spun eu. Asta e.
– Aşă spune o fimee la mânăstire cî am fost sî mă spovidesc.
– Ce spunea?, întreb eu.
– Cî nu măi ieste sinealî.
– Şî te-i spovidit?, întreabă Brăduţă.
– Dapi’ cum! Am întrebat şî di cumnatu’ meu şî părintili o zîs cî el i mucenic.
– De ce să fie mucenic?, întreb eu uimit.
– Api dacî l-o omorât cineva. I mucenic.
– Adică orice individ omorât devine mucenic? Mucenic e cel care suferă pentru credinţă. Adică dacă un beţiv omoară pe alt beţiv se cheamă că beţivul mort devine mucenic?
– Da. Aşă o zâs părintili. Cî doarî nu ştii tu măi ghini ca el.
– Nu cred că a spus un călugăr asemenea nerozie.
– Api voi aiştea măi tiniri nica nu credeţi. Las’ cî a sî videţi voi.
– Matale ai voie să spui orice. Doar eşti rudă cu un mucenic.
– Haida-hai!, Eduard. Haida-hai!
S-a terminat de văruit. Urmează spălatul podelelor, apoi voi pune perdele la ferestre şi voi aduce înapoi televizorul, laptopul, biroul, scaunele.
Aripi de înger alb deschid ferestrele camerei mele. Mă aşez pe un scaun în mijlocul camerei şi privesc tavanul proaspăt vopsit. Şi pereţii. Iubesc zilele când pereţii camerei mele râd. Mult de tot.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 23

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta-195x215
Au înflorit cei patru gutui. Azi, marţi, în cea de-a treisprezecea zi a lunii mai, 2014. Acum două luni când i-am curăţat de uscături m-am îndoit că măcar unul dintre ei v-a supravieţui.
– Vezi?, spune îngerul de pază. Gutuii nu au murit.
– Văd!, frate înger. Nu au murit.
– Sunt puternici, spune îngerul. Au vrut să mai vadă odată zborul cocostârcilor, privirea ta şi puful păpădiilor.
– Ce tare mă bucur, frate înger, spun eu vesel. Dacă ai şti!
– Ştiu, Eduard! Ştiu.
Se lucrează la ,,peticirea” şoselelor din Mălini. Traficul a devenit dintr-o dată greoi. Se formează o coloană din maşini şi faetoane. Pe şosea, în faţa casei mele, stau în aşteptare un faeton încărcat cu strujeni, două jeep-uri albe cu numere de Bucureşti, o remorcă încărcată cu buşteni de brad şi două dubiţe.
– Cât naiba mai stăm aici?, întreabă unul dintre şoferii de jeep.
– Ce jeg de sat, spune blonda din dreapta lui trăgând din ţigară.
– Jeg eşti tu şî mortî măti!, îi răspunde căruţaşul supărat. Nu mai ai rabdare sî agiungi la pensiuni?, luati-ar mama dracului.
– Bă, ţărane ia vezi cum vorbeşti, îi strigă şoferul dispreţuitor.
Căruţaşul are vreo şaptezeci de ani. I-ar putea fi bunic şoferului de jeep. Ies în şosea. Şoferul şi doamna blondă din dreapta lui înjură ca la uşa cortului.
– De ce îmi înjuri satul?, domnule cu jeep alb, întreb calm.
– Omul ăla din căruţă s-a luat de mine, răspunde şoferul. Mi-a insultat şi prietena.
– Am înţeles. Dar de ce îmi înjuri satul?
– Ce-aveţi băi?, sunteţi nebuni. Nu mai are voie lumea să glumească?
– Eşti un nesimţit!, şoferule de jeep. Un mare nesimţit.
– Şî blonda ceia fumăcioasî i la fel, strigă căruţaşul. Să duc la pensiuni la distracţie Sîntem buni numa’ dacî îi distrâm şî îi băgăm în samî. Da i dispri noi zâc cî sântem jeguri.
Coloana începe să se mişte. Prima pleacă remorca, apoi cele două jeepuri. Faetonul încărcat cu strujeni pleacă ultimul.
– Sî trăieşti!, Eduard, îmi strigă, căruţaşul.
– Şi matale!, răspund eu. Multă sănătate.
– Sî dăi’ Domnu’!
În faţa vulcanizării, doi biciclişti mă privesc încruntaţi. Nu le place nici curajul şi nici atitudinea mea. Pe unul dintre ei îl cheamă Miruţă Brumiş. Acum este pensionar dar cu ani în urmă era unul dintre profesorii comunei. Îmi amintesc o întâmplare tristă din care fără să vreau am învăţat ceva ce mai târziu avea să îmi prindă bine în viaţă.
Eram elev în clasa a şaptea. În acea zi eram foarte fericit deoarece reuşisem să cumpăr o minge perfect rotundă. În general, mingile aduse la librăria de la etajul magazinului universal ,,aveau joc’’, adică erau mai mult ovale decât rotunde. Nici atunci nu aveam bani, aşa că nu îmi permiteam să cumpăr o minge din piele. Mingile de gumă sau plastic erau de proastă calitate, dar în acea zi de marţi, reuşisem să cumpăr o minge perfect rotundă. Îmi amintesc foarte bine acea minge: avea culoarea gri, iar bulinele erau roşii. Undeva în jurul orei 17, m-am întîlnit cu Petrişor Caval. Am sărit gardul verde al şcolii şi ne pregăteam să batem mingea. Terenul era acoperit de un strat subţire de zăpadă tasată, doar pe margini se vedea cimentul şi liniile de tuşă. Nu am reuşit să şutez măcar o dată în minge pentru că a apărut cineva.
– Băi!. Care e treaba? Ce căutaţi aici?
Era Octavian Ţarcă, în acea vreme, profesor la şcoala Mălini. Omul ne privea vesel. Nu părea să aibă motive de ceartă, aşa că am zâmbit şi noi.
– Băi băieţi, uite cum stă treaba. Vedeţi butucii ăia din spatele porţii? Daţi-i doi metri mai încolo. Dacă puteţi, chiar trei. Hai, Dorneanu!, treci în dreapta şi tu băi Caval, în stânga. Hai mai repede!, că nu am timp de stat cu voi.
Mingea a rămas la punctul de şapte metri. M-am apropiat mirat de primul butuc. Sub lemne era zăpadă topită şi glod. Atât eu cât şi Caval eram îmbrăcaţi în treninguri curate şi purtam mănuşi de lână groase. Butucii erau uriaşi. Fuseseră aduşi cu o remorcă şi descărcaţi cu un braţ de macara specială.
– Băi!, mai durează?
Ţarcă se înroşise la faţă, iar vocea îi tremura. Ne-am murdărit pe haine foarte repede. Mănuşile s-au rupt imediat după ce am încercat să împingem butucii. Faţa lui Ţarcă devenea tot mai roşie. Ţipetele lui semănau cu nişte horcăituri animalice.
– Băi!,hai gata. Veniţi încoa’!
Ne-am aşezat pe zăpadă, în faţa porţii de fotbal şi am aşteptat cuvintele lui Ţarcă. Eram murdari, uzi, trişti. Vântul iernii dărâma castele de zăpadă şi astupa ferestrele dinspre paradis.
– Băi!, strigă Ţarcă. Am glumit, băi. Am vrut să văd cât sunteţi de proşti. Cum era să puteţi voi să daţi mai încolo ditamai butucii? Băi!, că proşti mai sunteţi.
Ţarcă a plecat. Am stat întinşi un timp pe zăpada sticloasă. Eram murdar. Pantalonii de trening se rupseseră în genunchi şi mi se vedeau genunchii vineţi din cauza frigului. Atunci a apărut lângă gardul de fier, profesorul Brumiş. Profesorul era atât de beat încât nu mai putea merge pe bicicletă şi a fost nevoit să o poarte pe lângă el ca pe un copil care trebuie ocrotit. Pe paltonul lui se vedeau urme de zăpadă şi de noroi.
– Hai să fugim!, a spus Caval. Sărim gardul şi fugim acasă prin livadă. Precis şi ăsta se leagă de noi.
– Eu nu fug nicăieri, am răspuns. De ce trebuie să ne fie frică de profesori? Sunt ei cumva stăpânii noştri?
– Hai Eduard! Hai să fugim prin livezi.
– Nu vreau. Nu vreau să fug. Eu o să ies pe poartă. Nu mă tem de Brumiş.
Caval a sărit gardul şi a început să îmi facă semne din mână.
– Hai Eduard! Hai!
Nu l-am ascultat. M-am îndreptat către poarta şcolii.
– Dorneanu! Vino încoa’!, m-a strigat Brumiş.
M-am dus la el cu mingea sub braţ. Eram un copil trist, cu hainele murdare şi cu genunchii muşcaţi de ger.
– Dorneanu!, ia vezi dacă am un bold în fular, a spus Brumiş.
Fularul lui Brumiş era colorat în roşu şi albastru. Profesorul îl fixase cu ajutorul a două bolduri: unul mai mic şi unul uriaş, aproape triplu în raport cu boldul mic.
– Eduard!, strigă Caval. Brumiş e beat. Fugi de lângă el că nu te poate ajunge. Sari gardul şi hai să fugim prin livezi.
Nu l-am ascultat pe Caval. Am scos boldul mic din fular şi l-am întins profesorului.
– Ia şi înţeapă mingea!, a spus Brumiş. Fă multe găuri. Multe!, ai auzit?
L-am privit în ochi. Mingea costase optsprezece lei. Cu suma aceea puteai ajunge până în Suceava. Pentru alţii, optsprezece lei nu însemna mare lucru dar pentru mine era mult. L-am privit din nou în ochi şi am înţepat mingea cu boldul. Mingea nu s-a spart, dar boldul s-a îndoit.
– Ia- l pe celălalt!, a urlat Brumiş.
Cel de-al doilea bold era gros şi ascuţit. Am făcut zeci de găuri mingii.
– Brumiş eşti un bou!, a început să ţipe Caval. Beţivu’ dracului!
Profesorul a cerut mingea. S-a uitat la ea cu atenţie, apoi a aruncat-o.
– Acum e poaşcă, a spus el. Nu o să mai puteţi juca fotbal. Hahahahaha.
A plecat încet trăgând după el o bicicletă ,,Pegas’’. M-am întors în curtea şcolii şi am privit mingea gri cu buline roşii. S-a întors şi Caval.
– A fost singura minge perfect rotundă, am spus eu.
– Dă-l dracului, a spus Caval. Trebuia să fugi. Dă-l naibii de profesor beţiv şi scârbos!
Intru în curte. Pe tărăboanţă e lipită o poză cu o maşină de formula unu. O rup şi o arunc în iarbă.
Mă aşez pe băncuţa de lemn din cerdac şi privesc puiul de mălin de lângă gard.
– Iar eşti încruntat, spune Domnul. Sunt milioane de jeepu-ri albe pe lumea asta.
– Ştiu, Doamne, răspund trist.
Sorb din ciocolata caldă. Apoi zâmbesc Domnului. Mândru de dragostea mea pentru Mălini. Pentru Bucovina.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 22

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta (1)

Plouă. Au trecut Sărbătorile de Paşte ale anului 2014. Şi Sărbătoarea sfântului Gheorghe. Astăzi este sărbătorit apostolul Marcu şi Izvorul Tămăduirii. Multe sărbători. Multe patimi. Un singur cer.
Bat clopotele bisericii din Mălini. Se aud şi clopotele bisericii din Pâraie. Şi clopotele bisericii din Poiana Mărului. Le ascult cu atenţie. Inima mea bate mai tare ca toate clopotele acestei lumi. Nori trişti îmbracă în armură întunecată cerul. Plouă. Încet. Ca într-un vis din care amintirile nu se pot aduna.
Gutuii nu au murit. I-am curăţat de crengile uscate şi au înfrunzit. Poate vor mai trăi un an. Zâmbesc. Clopotele bat neîncetat. Oamenii rostesc rugăciuni. Unele curate. Altele, nu. Pomii se roagă şi ei împreună cu păsările. Rugăciunile lor sunt curate, smerite şi fără de păcat.
– Binecuvântează!, Doamne, ziua de azi, spun pomii. Ziua de mâine. Zilele ce vor veni.
– Binecuvântează!, Doamne, cerul de azi, spun păsările. Cerul de mâine. Albastrul ce va să vie.
– Binecuvântează!, Doamne, satul meu, Mălini, spun eu. Binecuvântează!, Bucovina.
Continuă să plouă. Se aud chemările unor vecini care au organizat o mică petrecere.
– Adî sarea! uăăă. Hai măi răpidi cî vini noaptea.
– Aduc amu! Ai rabdare, ci urli aşă?, di zîci cî ti-o muşcat mâţa di-o copitî.
Oamenii râd. Se distrează. Ploaia devine un element decorativ. Vocile oamenilor se aud tot mai tare.
– Uăi!, eu am făcut ceva cu viaţa me, se aude o voce bărbătească. Eu când am zâs cî fac, am fâcut. Cî doarî aşă trebuie.
– Da uăi!, îi răspunde o voce de femeie. Nu-i niminea ca tini. Numa’ tu şî preşîndintili Americii.
– Dapi’ cum.
Oamenii râd. Miroase a mici şi a carne de miel pârlită pe grătar. Închid geamul şi încerc să mă gândesc la altceva. Expresia ,,am făcut ceva cu viaţa me’’, mi-a adus aminte de un personaj tragi-comic din Mălini.
Cu vreo două decenii în urmă, consăteanul meu, Finuţu Chirpici, a plecat la muncă în străinătate. Finuţu era şi este un beţiv notoriu. Singura muncă pe care ar putea-o face cu plăcere este dusul paharului plin la gură. Cu toate că a găsit de lucru, nu a putut munci alături de ceilalţi români. L-au dat afară de peste tot. Chiar când se pregătea să revină în ţară, trist şi fără bani i s-a întâmplat ceva ieşit din comun. Într-o duminică, după ce a tocat ultimii bani pe băutură, Finuţu a fost lovit de o motocicletă chiar pe trotuar, în faţa unui bar ticsit de lume. Motociclistul l-a pus într-un taxi şi l-a transportat la spital. Finuţu avea un picior rupt din şold. Nici nu se punea problema asigurării medicale. Şi totuşi, motociclistul a rezolvat tot. Lumea spune că acel motociclist ar fi fost ba un înalt magistrat, ba un medic foarte cunoscut, ba un politician aflat pe val în acea vreme. Cert este faptul că Finuţu a declarat la spital că s-a lovit singur. Pentru asta, consăteanul meu, ar fi primit o sumă mare de bani de la motociclist. S-au vehiculat tot felul de sume, de la 20. 0000 de dolari la 100. 000. Finuţu a venit acasă vesel şi un pic şchiop. Şi-a cumpărat o maşină şi a început să se laude peste tot cu isprăvile sale. Îmi amintesc multe întâmplări în care Finuţu a fost în centrul atenţiei. Odată, am plecat în sat să cumpăr suc de lămâie şi am intrat în magazinul lui Harbuzaru.
– Nu am suc de lămâie, a spus Harbuzaru vesel. Nici nu o să aduc. Nu cumpără nimeni.
– Da’ ce bea lumea asta?, întreb vesel şi mirat totodată.
– Cum ce? Tun, vodcă, bere. Băutură, doar nu o să bea suc.
– Păi da!, că s-ar otrăvi.
– Sucul are acid. Mi-a spus mie un medic de la Iaşi. A spus medicul: ,, Nu bea suc Harbuzarule că te faci cât vaca! Sucul are acid. Mai bine bei o bere de casă ori un pahar de băutură naturală!
– A zis medicul să beţi ţuică? Nu cred. Medicii nu recomandă băuturile.
– Dacă îţi spun!
În magazin mai erau doi pădurari din Poiana Mărului care beau bere ,,Suceava’’. După un timp a intrat şi Lixandru Dropie, un vasluian care are rude în Mălini şi vine des prin zonă.
– Am suc din ăsta verde, spune Harbuzaru. Vrei?
– Din ce o fi?, întreb sincer mirat. Arată ca un detergent.
– Kiwi. Sau mere, naiba ştie.
Lixandru se apropie de tejghea şi spune ceremonios:
– Bună ziua! Vreau cincizeci de grame de Alexandrion.
– Nu desfac sticla de Alexandrion pentru cincizeci de grame, spune Harbuzaru. Poate vine careva şi o cumpără. E singura sticlă de Alexandrion. Alta nu mai am.
– Bine, daţi-mi o sută de grame, spune Lixandru.
– Dacă vrei toată sticla, bine. Vând doar cu sticla.
Îmi aduce un pahar de suc verde. Sucul are gust de apă stătută combinată cu ulei ars şi pastă de dinţi.
– Dom’ Harbuzaru!, ce porcărie e sucul ăsta? Ptui! Bine că aduceţi verzăciunea asta şi suc de lămâie, nu.
– E bun, aşa se bea în ţările civilizate. Suc verde şi cafea arăbească. Delicatese.
– Două sute de grame, e bine?, întreabă iar Lixandru.
– Ia omule o sticlă!, se supără Harbuzaru.
– E prea scump. Daţi-mi cincizeci de grame de vodcă românească.
– Nu am măsură de cincizeci, răspunde Harbuzaru. Nimeni nu bea cu cinzeaca în Mălini. Poate la voi în Vaslui.
Pădurarii râd. Lixandru Dropie cumpără pînă la urmă o sută de grame din cea mai ieftină vodcă românească. După ce bea jumătate din ea, scoate dintr-o sacoşă de rafie un album cu fotografii.
– Uite!, îmi spune foarte politicos. Aici e fratele meu. A ajuns poliţist în Statele Unite. Uite poze cu momentul când a primit insigna. Dincoace e împreună cu soţia lui la un restaurant cu specific bulgăresc.
– E bulgăroaică nevasta lui?, se interesează Harbuzaru.
– Nu, e din Pătârlagele. E româncă.
– Şi ce caută la un restaurant bulgăresc? Unul românesc nu era bun?
– Ba’ era bun. Nu ştiu de ce le place mâncarea bulgărească.
Pădurarii s-au apropiat şi ei. Pozele cu fratele lui Lixandru trec din mână în mână.
– Brava lui!, spune Harbuzaru. Na!, că a apărut şi Finuţu. Să vedeţi circ.
Finuţu a oprit maşina în faţa magazinului. Era însoţit de părinţii săi, toţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Există oameni care atunci când sunt îmbrăcaţi într-un costum elegant arată mai rău ca nişte cerşetori. Cam aşa arăta Finuţu: costumul negru îi flutura pe trupul slăbănog. Parcă era îmbrăcat cu haine de împrumut.
– Ăsta parcă e îmbrăcat cu haine de la mort, şopteşte unul dintre pădurari.
Finuţu intră în magazin împreună cu părinţii lui. Nu salută. Priveşte către Harbuzaru şi comandă.
– Auzî!, uăi. Dă o navetă di vodcî româneascî. Tatăi!, ie naveta şî du-o la maşânî. Şî o navetî di jin. Dă şî o navetî di bere. I Paştili şî vreu sî mă distrez. Eu îs Finuţu din Mălini, uăi. Eu am făcut ceva cu viaţa me. Pi mine mă ştie tătî lumea.
Harbuzaru simte că e rost de câştig şi aduce rapid navetele cu băutură.
– Uăi!, strigă Finuţu. Dom’ Harbuzaru!, ci îi cu naveta asta?
Finuţu arată la naveta cu bere. Mă uit şi eu. Nu văd nimic anormal. Se uită şi pădurarii. Unul dintre ei îşi face cruce.
– Uăii!, eu îs Finuţu din Mălini. Pi mine nimi nu mă poate prosti. Eu am fost în tăti ţărili din lumea asta. Am muncit cinstit. Lumea spune: ,,aista i Finuţu din Mălini. Cel mai harnic om din lumi. ’’. Patronu’ mă plăte cu cinci mii di dolari pi lunî, da eu am vinit acasî cî nu am vrut sî măi stau prin lumi.
– Unde se plăteşte cu cinci mii de dolari?, se enervează unul dintre pădurari. Da’ ce ai fost ministru?
– Uăi!, eu îs Finuţu. Patronu’ spune: ,,Finuţu din Mălini, tu eşti ca şî fratili meu. Na cheia di la casî. Na cheia di la magazân. Na cardu, meu. Îţî dau tăt ci am numa’ nu pleca’’.
– Da, fimeia lui nu ţ-o dat-o?
– Uăi!, la mini fimeili stătea la coadî, uăi. Nu ni-o trebuit fimeea patronului. Uăi!, dom Harbuzaru, dă-ni altî navetî di bere cî eu nu beu bere ,,Suceava’’. Dă-ni ,,Ursus’’. Eu îs Finuţu din Mălini. Eu am făcut ceva cu viaţa me.
Părinţii lui Finuţu au transportat în linişte navetele la maşină. Păreau umili, fără nici un fel de reacţii.
– Dă-li căte o dublî di votcî, a spus Finuţu. Şî la oamenii din magazân, dă-li.
Pădurarii au refuzat. Şi eu. Doar Lixandru s-a bucurat de pomana lui Finuţu. De la această întâmplare a trecut ceva timp. Finuţu a cheltuit dolarii, a vândut maşina şi s-a certat cu părinţii. De săptămâna trecută a rămas şi fără curent electric. Finuţu nu a plătit la timp facturile. Omul guraliv de acum câţiva ani a ajuns un beţiv, bătaia de joc a satului.
Ploaia s-a oprit. Miroase încă a carne pârlită pe grătar. Mă aşez pe banca de lemn din cerdac şi îmi ascult bătăile inimii. Da, inima mea bate mai tare ca toate clopotele acestei lumi.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 21

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta-195x215

A doua zi a lui aprilie 2014 e friguroasă şi tristă. Nu am putut dormi. M-a durut îngrozitor o măsea. Abia spre dimineaţă am reuşit să păcălesc durerea şi m-am visat într-o gară pustie, undeva în Suceava. Adusesem cu mine câţiva saci cu seminţe de floarea soarelui pentru a hrăni câinii flămânzi ai oraşului. Gara era pustie. Am deşertat sacii în mijlocul încăperii, iar o mulţime de câini s-au năpustit asupra seminţelor. Nu am văzut niciodată câini care să mănânce seminţe de floarea soarelui. Doar aseară în vis.
Deşi e foarte rece trebuie să punem în pământ cartofii. Anul acesta doar şase rânduri. Omul care trebuia să îmi facă rânduri pe ogorul proaspăt discuit nu a mai venit. Probabil a băut aseară şi acum doarme dus. Sau poate că e undeva pe alt ogor. Am reuşit să aduc un vecin care într-un sfert de oră a terminat de trasat şanţurile în care trebuie să punem cartofi. Omul îmi spune:
– Eu am treabă la livadî, la ficioru’ meu. Voi puneţi barabulili şî când vin înapoi le astup. Îi bini aşă?
– Îi bine, răspund vesel. E foarte bine.
Îl însoţesc pe vecin până la poartă. Trebuie să îi deschid poarta deoarece el ţine calul. Apoi îi voi duce acasă hlobele şi marca. Mă întorc şi duc în livadă lădiţele de plastic în care am depozitat cartofi de sămânţă. Spre norocul meu apare şi Brăduţa Casâncă. Acum sântem trei, nu va dura mult să umplem rândurile cu cartofi.
– Eduard!, spune Brăduţa. Ci faci a lui Buhai lângă gard la tini?
– Nu ştiu, nu l-am văzut.
– E mort di bat şî să ţâni cu o mânî di gard şi cu alta di stâlpu di luminî.
Mirat mă întorc la poartă. A lui Buhai urinează pe gardul meu. E beat, iar pe pantaloni e ud până aproape de genunchi. Iau un măturoi şi mă îndrept către el.
– Eduard!, lasă-l în pace, spune mama. Ai uitat unde trăim? Ăsta e în stare să adune alţi zece proşti ca el şi să te dea în judecată pentru că l-ai bătut degeaba.
– D’acum!, spune şi Brăduţa. Aiştia îs oameni fărî Dumnezău.
A lui Buhai locuieşte într-un sat vecin. Oamenii de acolo sunt recunoscuţi pentru faptul că se bat unii cu alţii pentru te miri ce şi apoi se judecă ani în şir. Beţivul pleacă şi iese în şosea:
– Roatî, roatî, roatilii am vinit cu caprilii!, strigă a lui Buhai în mijlocul şoselei beat, ud pe pantaloni şi fericit.
– Ce ai uă?, îi strigă un consătean care tocmai trecea pe lângă el pe bicicletă.
– Iaca m-am muls oleacî.
– Ghini ăi făcut.
– D-api cum!
Duc lădiţele de plastic în livadă. Mama a pus deja un rând de cartofi. Anul acesta va împlini optzeci şi unu de ani dar e harnică şi neobosită.
– Doamni Agiută!, spune Brăduţa şi începe şi ea munca alături de noi.
Cartofii de sămânţă sunt foarte mici. Nu mai sunt căldări aşa că iau o lădiţă sub braţul stâng iar cu dreapta înşirui cartofii pe şanţurile proaspăt trasate.
– Hai Eduard!, îmi strigă mărul Helga. Bună primăvară, Eduardule!
– Hai Eduardule!, îmi strigă şi cireşul Ioana. Hai, nu te opri!
Nu mă opresc. Pământul se fărâmiţează sub încălţămintea de gumă în cristale cafenii. Două berze aterizează pe hat, lângă Helga şi ne privesc prietenos.
– De unde veniţi frumoaselor?, le întreb vesel.
– Lasî berzîli!, îmi strigă Brăduţa. Au cuib pi uliţî la poştî. Hai cî ni apucî Paştili.
– Hahahaha!, râd eu împreună cu pomii, cu firele de iarbă şi cu îngerii care ne veghează dimineţile.
Îmi amintesc de a lui Buhai şi de oamenii răi ai satului. Sunt mulţi. Prea mulţi. Îmi amintesc şi de felul în care ei se ajută unul pe altul. Cu mulţi ani în urmă, pământul bunicului meu a fost colectivizat. Bunicul avea patruzeci de prăjini, nu în Mălini ci în localitatea Cornu Lunci. În locul acelui teren a primit două bucăţi de teren: una în Imaş şi alta în locul numit Brătiana. Prin 1980 ne-am înţeles cu Gherguţ Cârpărece: el urma să lucreze pământul din Brătiana şi la sfârşit de an să ne dea drept chirie câţiva saci de cartofi. Pământul din Brătiana nu era prea fertil. Ani la rând nu a crescut pe el altceva decât trifoi, lucernă sau ovăs. Cârpărece s-a îngrijit de el şi a reuşit să cultive chiar şi cartofi. După revoluţie, familia mea a primit înapoi terenul agricol din Cornu Lunci, iar terenul din Brătiana a revenit fostului proprietar. Nimic deosebit. Doar că într-o zi ne-am pomenit acasă cu domnul Cârpărece. Eram împreună cu mama în bucătăria de vară. Eu desfăcam porumb, iar mama gătea.
– Îhhh, îhhh, îhhh, bună zâua!, a spus Cârpărece
– Bună ziua!, am răspuns zâmbind.
Cârpărece era bolnav. Orice cuvânt al lui era însoţit de un ,,îhh’’ care te îngreţoşa. M-am prefăcut că nu mă deranjează.
– Na!, îhh, am vinit sî ni înţălejim. Că doară sîntem oamini din sat şî ni cunoaştim.
– Cum adică să ne înţelegem?, întreabă mama.
Cârpărece se aşază pe un scaun.
– Îhh, îhh. Api noi n-am înţăles sî îni dai doişpi prăjîni. Îhh, îhh. Eu li-am muncit, li-am scos din boalî. Îhh, îhh. Îi drept ca amu sî rămîn fărî nika? Îhh, îhh.
– Ţi l-am închiriat de pe un an pe altul. Acum dacă ne-au dat pământul înapoi, cine e de vină? Eu zic să îţi vezi de treaba ta. Nimeni nu mă poate obliga să îţi închiriez ţie ceva, nici teren în Cornu Lunci, nici pe lună.
– Îhh, îhh. Da eu am pus gunoi că pământu’ era slab. Asta nu conteazî? Cum rămâni cu gunoiu dus acolu?,îhh, îhh.
– Măi omule!, eşti nebun, se supără mama. Ai pus gunoi pentru tine ca să ai recoltă mai bună. Ţi-am închiriat de pe un an pe altul. Nu am nicio obligaţie faţă de tine.
– Îhh, îhh. Api dacă nu îni dai pămîntu’ din Cornu Lunci în chirie am sî aduc martori cari sî spună cî pi aciala din Brătiana ni l-ăi vândut pi chitanţî di mânî că atuncia aşa să vinde pământu’. Îhhh, îhh. Am sî scriu pi o hârtii di dictandu’ şî am sî pun ca martori doi oamini morţi şi am sî aduc şi pi alţî cară sî jiură cî o văzut cî ţ-am dat bani. Îhh, îhh. Nimi nu o sî ştiii că eu mint. Ci crezî cî îs prost? Am avocat cari m-o învaţat, îhh, îhh.
Mama nu a mai răspuns. Cârpărece se uita la mine şi la icoana sfântului Nicolae agăţată pe perete, deasupra capului meu.
– O să juri strâmb?, îl întreb eu. Nu te temi să spui astfel de minciuni?
– Nu mă tem, îhh, îhh. Am sî mî spovidesc la mânăstiri şî am sî ieu canon mari şî gata. Şî ci dacî mint? Tătî lumea minti. Îhh, îhh. Aşă merg amu lucrurili. Doctoru’ ceri bani, popa la fel. Îhh,îhh. Omu’ tre’ sî mintî ca sî trăiascî. Am neamuri. Am sâ îi învăţ ci sî zâcî şi a sî mî creadî tătî lumea pi mini. Îhh, îhh. În Mălini am neamuri şî o sî mă ajiute. Îhh, îhh. Aşă cî pot spune ci minciună vreu.
Nu l-am crezut. Eram prea tânăr. Credeam că lumea satului e un loc neatins de astfel de intrigi. Auzisem despre procese în care unii oameni au pierdut terenuri deşi aveau de partea lor toată dreptatea lumii. Ameninţările lui Cârpărece mi s-au părut penibile. După vreo câteva zile mama a primit citaţie. Cârpărece intentase proces ducând ca probă la dosar o hârtie în care era scris cu litere strâmbe că tata i-ar fi vândut 12 prăjini de pământ în anul 1980. Hârtia purta semnătura lui Cârpărece, a doi martori (care între timp decedaseră) şi a tatălui meu. La primele două termene nu s-a întâmplat nimic deosebit. La cel de-al treilea termen urmau să fie audiaţi trei martori noi care au declarat că au văzut când a avut loc vânzarea. M-am enervat şi am cerut mamei să îmi semneze o împuternicire pentru a o putea reprezenta în proces. Apoi am făcut rost de actele medicale din care reieşea că tata era în acea perioada imobilizat la pat: nu putea să se mişte, nici să vorbească fiind paralizat aproape total.
Cel de-al treilea termen al procesului a căzut într-o zi de marţi. Tribunalul Fălticeni era plin de lume. Existau doar două săli în care se judecau o mulţime de cazuri, majoritatea divorţuri sau conflicte legate de pământ. Era imediat după revoluţie: oamenii descopereau libertatea, savoarea păcatului şi puterea banului. Fiecare caz era anunţat printr- un difuzor. Evident, nu se înţelegea nimic din ce anunţa grefiera, iar oamenii se întrebau unii pe alţii:
– Ce-o spus? Ci dracu zîci aiasta? Vorgheşti pi altî limbî?
Ţăranii din satele Fălticeniului se mutaseră la tribunal. Aproape că nu mai erau familii care să nu aibă litigii din cauza pământului. Unii ţărani se judecau între ei, alţii dăduseră în judecată asociaţiile care le luaseră în arendă terenurile agricole dar nu le dăduseră parte din recoltă. Întrebările oamenilor continuau să rupă liniştea unei zile posomorâte:
– Cum o zâs? Ci-o spus? Pi cini o chemat? Luai-ar dracu di niebuni cu harabala lor din păreti cu tăt!
Am intrat în sală vesel. Sala avea două rânduri de bănci din lemn, foarte asemănătoare cu pupitrele şcolare doar că aveau alte dimensiuni. În faţă stăteau avocaţii care îşi aşteptau rândul, apoi cei ale căror procese urmau şi o mulţime de gură- cască pentru care procesele reprezentau în acea vreme un divertisment gratuit. Am prezentat actele prin care eram împuternicit de mama să o reprezint, apoi documentele care demonstrau fără niciun drept de tăgadă că tata era aproape paralizat la data când petentul Cârpărece afirma prin aşa-zisul act de mână că ar fi avut loc vânzarea pământului. Au fost chemaţi pe rând cei trei martori. Primul chemat a fost Trăiănuţ Botosu. Omul a venit îmbrăcat în verde. Era paznic de câmp şi prieten bun cu petentul Cârpărece.
– Eu spun numa’ şî numa adevăru’, a început Botosu să declare. Aşă sî mă agiuti Dumnezău şî Măicuţa Domnului. Cî eu îs un om cu frica lu’ Dumnezău.
– Spuneţi ce ştiţi!, l-a îndemnat judecătoarea.
– În 1980 am mărs cu domnu’ Cârpărece şî cu alţî oamini la Dorneanu acasî cî ave din vândut nişti pământ. Atuncia nu să făce acti aşă cî am făcut acti di mânî. Oamenii care o sămnat o murit da’ eu am văzut cum o dat banii lu’ Dorneanu. Să ştiţî cî domnu’ Cârpărece o vândut două perechi di boi, o vacî şî doi porci ca sî poatî cumpara pămîntu ciala.
– Pentru 12 prăjini unde creşteau paie?, întreabă judecătoarea nedumerită.
– Da, Dorneanu era scump tari cî îi trebuie banii pentru ficioru’ lui care era în Germania şî trăie’ acolo cu o nemţoaică oleacî mai tânărî ca el şî li trebuie bani. Na, ca la tineri.
– E vorba de domnul aici de faţă?, întreabă judecătoarea. Lui i-a trimis bani?
– Da, lui, a răspuns vesel Botosu.
– În 1980, domnul Dorneanu avea 12 ani, iar în Germania se ajungea foarte greu. Nu mai discutăm despre faptul că nici măcar în Germania nu se încheiau căsătorii între copii.
– Sî mă batî Dumnezău dacî nu-i aista adevăru’.
– Nu am fost în Germania în 1980, iar tata era paralizat, am spus şi eu. Omul acesta este un mincinos.
– Domnule Botosu!, mărturia mincinoasă se pedepseşte, a spus şi judecătoarea.
– Aista i adevăru’, rosteşte aproape rugător Botosu. Eduard o fost în Germania cî di nic îi plăcie sî suciascî capu’ la fumei. Nu s-o însurat cu ie, numa’ s-o distrat. Pot sî jiur cî aşe o fost.
– Aveam doişpe ani, i-am răspuns stârnind hohote în jur. Matele ai uitat că pe vremea lui Ceauşescu nu puteai să mergi la femei în Germania când aveai chef? Nu ai trăit în ţară? Nu puteai ajunge în Bulgaria. De Germania, nici nu avem ce discuta.
Judecătoarea a chemat al doilea martor, pe Săndel Grivea.
– Eu am fost di faţî când o numarat Cârpărece banii. Niculai Dorneanu, tata’ lu’ Eduard o mers după aceia cu noi la birt şî ni-o cinstit. Eduard era în America, nu era acasă.
– Unde era?
– În America, doamna judecător. Cî Eduard aista o fost curvar di mic.
Avocaţii aflaţi în băncile din faţă aveau feţele roşii de la cât au râs. Nu am înţeles niciodată de ce martorii lui Cârpărece au spus fiecare o altă poveste.
– Şi Neculai Dorneanu a putut vorbi cu voi? Se putea mişca?
– Binenţăles. Doar era tari bucuros cî poati să facî o afaciri ca aiasta.
Al treilea martor era mai tânăr ca mine. Fane Uzbaşa a încurcat şi mai rău declaraţiile anterioare:
– Eu nu am intrat în casî. În casî o intrat numa’ moşucu meu. Io am ramas afarî cu Eduard şî n-am giucat cu mingea. Dupî ci tata’ lu’ Eduard o luat banii ni-o dus pi tăţî la restaurantu’ din şentru şi ni-o omenit. Nie ni-o dat suc şî biscuiţi. Da’ eu nu am intrat în casî. Numa moşucu’ meu.
Cârpărece a pierdut procesul. A trebuit să plătească şi cheltuieli de judecată. Cârpărece, Botosu şi Grivea au murit înainte de vreme. Uzbaşa trăieşte dar a fost internat de mai multe ori la Burdujeni, la secţia de neuropsihiatrie. Nu faptul că am participat la un astfel de circ m-a întristat ci felul în care oamenii satului se unesc pentru a face rău. Da, mama are dreptate: oamenii răi sunt periculoşi mai ales pentru că acţionează în haită.
– Gata!, spune mama. Am terminat treaba.
Mă aşez pe cioata de brad unde îmi beau ciocolata caldă în fiecare dimineaţă. Închid ochii şi îmi muşc buzele. Domnul binecuvântează mugurii de rod ai lui Oblio, mărul pădureţ. Deschid ochii şi văd cum din palmele Lui curge sânge şi apă proaspătă. Mult sânge. Mult.

EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

Terapia cu sânge nevinovat

Oamenii răi nu au sărbători, nu prețuiesc visele și nici nu încearcă să asculte bătăile de inimă ale celorlalți. Oamenii răi ucid în numele credinței, a Domnului sau a Profeților. Pentru ei, crima este terapie , iar sângele nevinovat, băutură euforică asemeni ambroziei sau apei vii. Am auzit discursurile multor oameni foarte inteligenți despre cum am putea prin toleranță să evităm evenimentele nedorite. Frazele frumoase nu pot fi scut de apărare, cântecele cu mesaje pacifiste nu vor opri în veci un fanatic din drumul lui. Oricât am ocoli adevărul, acesta este unul singur: fanaticii nu pot fi convertiți la toleranță. Oamenii răi nu pot fi transformați peste noapte în oameni buni sau măcar normali. Toleranța costă. Așteptarea va deschide drum către noi și noi momente cumplite.
În noaptea de Anul Nou, la Istanbul, în clubul Reina, a avut loc un atentat. La ora când scriu aceste rânduri, se știe că 39 de oameni au murit, iar alții au fost răniți după ce un atentator a deschis focul în cei care se distrau în club. Un astfel de eveniment nu aduce doar durere și îngrijorare ci demonstrează și faptul că teoria toleranței este doar o naivitate. Oamenii răi ( indiferent de religie, etnie sau pitici pe creier) se hrănesc cu durerea celor nevinovați. Pentru liderii frustrați, terapia cu sânge nevinovat e singura cale către fericire. Atentatele nu se vor opri. Vor urma alte victime, iar oamenii răi se vor apăra din spatele unor versete sau capitole religioase. În zilele noastre, toleranța este sora de ,,cruce’’ a omului rău. Anul Nou începe cu o zi vopsită cu sânge nevinovat. Lumina e departe. Dincolo de profeții și canoane. Departe.

Eduard Dorneanu
Mălini-1 ianuarie/2017