MĂLINI -VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 11

Eduard Dorneanu Literatură Editura Eikon, Eduard Dorneanu, MĂLINI, MĂLINI -VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 11, ordinul cavalerilor templieri 0 Comments

Toamna aleargă de la o casă la alta. De la un pat de copil la o cruce de mormânt. Vântul se opreşte la intrare în Mălini şi răcoreşte apa Suhei. Crucile de pe marginea drumului primesc mângâieri noi. Lanurile de porumb se înclină către nord cu foşnet melodios. Căruţe încărcate cu fân vin dinspre Mieluşoaia, Ţarna Păisenilor sau Cornu Luncii. Caii nu se sperie de maşinile care circulă pe şosea. Zeci, sute de căruţe aduc la casele locuitorilor din Mălini fânul adunat de pe dealuri.

Mama aşteaptă în faţa porţii cu o sacoşă transparentă în mână. Sâmbăta e bine să dai de pomană pentru sufletul celor plecaţi dintre noi. Mama e prea bătrână pentru a merge de câte ori vrea la biserică. În biserica noastră nu sunt scaune ca în alte biserici. Oamenii stau în picioare. Exista strane, un fel de scaune uriaşe din lemn, dar ele aparţin ctitorior, adică bogaşilor satului sau celor care au donat sume mari de bani pentru biserică.

-Lasă că dau de pomană de acasă, spune mama. Trebuie să treacă pe drum un copil sau un bătrân. Tot pomană se cheamă că fac.

-Ai dreptate mamă, răspund cu gândul departe.

Mama opreşte copii şi le dă dulciuri. Cei mici sunt veseli şi desfac pacheţelele imediat.

-Bogdaproste, spun micuţii cu gura plină şi privirea blândă.

-Bogdaproste, spun cei bătrâni. Fie primit.

-Eu mai vreau o napolitană din aia mare, spune o fetiţă îmbrăcată în albastru. Îmi mai daţi una?

-Îţi dau! , răspunde mama. Cum să nu îţi dau?

Fetiţa râde şi ascunde napolitana în buzunarul hainei. Probabil are o soră sau un frate acasă. Sacoşa mamei este aproape goală. Au mai rămas doar două portocale şi un pachet de biscuiţi. Biscuiţii sunt dăruiţi unei bătrâne, iar portocalele unui puşti cu şapcă roşie pe care scrie Johhny Bravo.

-Îţi place Johnny Bravo?, întreb eu amuzat.

-Mamei îi place. Mie îmi place fotbalul. Eu ţin cu România. Ai văzut că am bătut Ungaria.

-Am văzut, sigur că da.

-România e cea mai bună din lume.

-Dacă spui tu, aşa e.

Se înteţeşte vântul. Trebuie să aduc din livadă sapa cu care am scos cartofii. Pe hat, la vreo zece metri de cireş a răsărit acum trei ani un măr. Toată lumea mi-a cerut să îl tai pentru că e măr pădureţ. Mai am un măr pădureţ, pe Oblio. Nu am vrut să îl tai deşi mi s-a cerut asta cu insistenţă. Anul acesta a rodit. Merele lui sunt verzi-roşii şi au un parfum deosebit. I-am pus numele Helga. Dacă nu ar fi plouat cu gheaţă ar fi avut vreo douăzeci de fructe. Au rămas întregi doar trei mere: două mai mici şi unul uriaş.

– Îţi mulţumesc că nu m-ai tăiat Eduardule, şopteşte Helga.

– Îţi mulţumesc că nu ai tăiat copacul Eduardule, şoptesc iarba de pe hat, mărul ionatan şi nucul Sybil.

Culeg cele trei mere. Se cuvine ca din primele roade ale unui pom să dăruieşti o parte pentru sufletul celor din neamul meu care au trăit şi muncit ca şi mine acelaşi ogor. Am doar trei fructe. Opresc unul. Îl aşez pe masa din bucătărie. Mă duc la poartă şi dau merele unor puşti care se întorc de la joacă. Mă întorc în bucătărie. Mama a terminat de mâncat cel de al treilea măr.

-A fost foarte bun, Eduard. Ai făcut foarte bine că nu ai tăiat mărul.

– Ştiu, mamă. Ştiu.

Toamna alergă de la o casă la alta. De la un pat de copil la o cruce de mormânt. Sute de griji noi îmi frământă inima şi îmi albesc părul. Pe dealuri, oamenii au dat foc la vegetaţia uscată. Fumul urcă în spirale către cer. Pe şosea, căruţele încărcate cu fân trec una după alta.

Helga îmi mângâie umerii. În jurul nostru dansează îngeri de fum. Mulţi îngeri. Mulţi.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,MĂLINI” -Editura Eikon

MĂLINI – VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 9

Eduard Dorneanu Literatură Editura Eikon, Eduard Dorneanu, MĂLINI, MĂLINI – VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 9, ordinul cavalerilor templieri 0 Comments

A trecut de ora patru. Cântecul cocoşilor împarte întunericul în milioane de vise risipite. Copacii din livadă şoptesc rugăciunea de dimineaţă. Dumnezeu o ascultă în genunchi. Rugăciunea copacilor este simplă, fără cuvinte preţioase, fără metafore bombastice. O ascult şi eu uimit de simplitatea şi curăţenia cuvintelor. Rugăciunea continuă şi se împleteşte cu murmurul apelor Suhăi. Respir. Mă dor braţele. Am dormit cu gândul aiurea şi acum mă dor braţele. Mă aşez în genunchi lângă Dumnezeu. Ascultăm. În spatele nostru sunt alţi oameni, alţi copaci, alţi cocoşi, alte sate. Toţi în genunchi. Ca un lan viu care aşteaptă dimineaţa. Mă dor braţele. Mă sprijin de umerii Domnului şi mă ridic. Rugăciunea copacilor continuă. Ceilalţi oameni rămân în genunchi. Eu plec alături de Dumnezeu ca să împrăştii tăcerea.

E răcoare. Încep să cosesc buruienile de pe cartofi. Am cultivat cartofi pe o suprafaţă de trei prăjini. Deasupra acestora au crescut buruieni: lăptucă, pir, iederă rusească. Am două coase : una mică şi ştirbă şi una veche, uriaşă care a aparţinut bunicului. O aleg pe cea veche. Arunc tricoul şi pantalonii. Rămân doar în pantaloni scurţi şi simt cum aripile vântului îmi tatuează desene pe care nimeni nu le poate vedea.

Hârşt!! Cosesc cu gesturi largi, copilăreşti. Mai întâi retez plantele de pe rândurile de cartofi, apoi pe cele din şanţurile care delimitează fiecare rând. Fiecare mişcare înseamnă un sunet, fiecare mişcare ridică la cer particule de praf. În mişcarea cosaşului e toată dărzenia, tot orgoliul unei generaţii. Cosesc. Aici a cosit Iacob Dorneanu, stră-stră-străbunicul meu. Şi Andrei Dorneanu stră- străbunicul meu. Şi Ilie Dorneanu, străbunicul meu. Şi Vasile Dorneanu, bunicul meu. Şi Neculai Dorneanu, tatăl meu. Aici vor cosi urmaşii neamului meu. Nu mă mai dor braţele. Am trecut de cireş şi iau ca reper fundul livezii. Cosesc. Hârşt ! Coasa atinge pietrele risipite pe ogor. Scântei roşii-albăstrii mustră oţelul coasei. După o oră de muncă ajung la capătul ogorului. Dumnezeu îmi şterge fruntea şi îmi mângâie sufletul.

Mama mă întâmpină în curte, oarecum supărată:

-Tu nu ai de gând să faci nicio treabă astăzi? Du-te şi scoate covorul din camera ta că trebuie spălat.

-Acum?

-Nu, peste patru ani.Acum, ce întrebare e asta ?

Covorul din camera mea este roşu cu inserţii albe. Ridic masa biroului ca să îi scot capetele. Găsesc sub el o carioca roşie, două monede de cinci bani şi un foarfece mic. Cred că este o imitaţie de covor persan, o imitaţie turcească sau chinezească. L-am cumpărat acum doi ani de la nişte ţigani, împreună cu un alt covor de culoare galbenă. Mama nu a stat să negocieze cu ei şi mi i-a trimis mie:

– Şăfu’ nu-i nevoie de bani, a spus unul dintre ţigani . Ne dai nuci.

-Câte nuci?

-Cântărim cu ligheanele. Aiestea ‘s covoare di la Persia. Noi sîntem ţîgani de la Sibiu. Nu avem chinezării şi lucruri din Turcia.

-Adică aţi fost în Persia?

-Da, şăfu. Acolo mergem ş’ cumpărăm marfă ş’ dăm pi bani ori pe nuci. Noi sintem oameni cu şcoală. Eu am liceu.

-Şogore mă omori.Ai fost tu într-o ţară care se cheamă Persia ?

-Da, şăfule. Nu mă crezi?

-Cum naiba să nu te cred? Doar ai liceu.

-Hai, şăfule nu fă mişto de şogor. Îmi dai nuci şi îţi dau mândreţe dă covoare. Uiti aista roş’, uiti galbînu’.

-N-am bre nuci. Dar câţi lei vrei?

-Negociem.

-Şogore, îţi dau şaizeci de lei pentru cele două covoare. Dacă vrei bine, dacă nu, nu.

-A dracu gagiu’ eşti şăfule. Ia marfa ş’ dă banu’ la şogor.

Batem palma şi număr ţiganului banii. Eram sigur că m-am înşelat. Mama mi-a spus că mă pricep la covoare ca şi la tractoare, adică deloc. Toţuşi covoarele nu şi-au pierdut culoarea. Sunt imitaţii, e clar, dar nu s-au scămoşat, culoarea nu le-a părăsit.

Mai găsesc două monezi de cinci bani sub recamier.

-A naibii treabă! O bacnotă de zece lei nu putea să se pitească sub covor!

-Vorbeşti singur?, întreabă mama din cadrul uşii. Hai afară să îl scuturăm!

Scuturăm covorul, apoi îl întind pe o masă de lemn şi pe o băncuţă tot din lemn. Mama îl spală cu peria. Yasmine , micuţa mea vecină apare şi ea gata să dea o mână de ajutor. Începe să numere ca să îmi arate că poate număra până la o sută. Trece de la douzeci şi nouă direct la treizeci şi unu.

– Nu e bine. După douzeci şi nouă urmează treizeci.

-Precis?, întreabă Yasmine. Tu mă mai păcăleşti uneori.

-Hahahaha, râd împreună cu Dumnezeu, cu pomii şi cu stelele căzătoare.

-Treizeci, repetă Yasmine.

-Ia spune, întreb eu repede. De ce pământul e jos şi cerul deasupra?

-Pentru că iarba este verde şi cerul albastru, răspunde Yasmine.

Ridic covorul pe sârmă. Va sta aşa până se va scurge de apă.

E amiază. Soarele încălzeşte tabla casei, aleea de ciment, cerdacul, ferestrele. Caut umbra în livadă sub pomii care dimineaţă recitau rugăciuni. Mărul pădureţ mă mângâie cu crengile lui lungi, fără roade. Nucul Sybil are scoarţa crăpată, iar furnicile urcă şi coboară din el. Mă aşez pe spate în iarbă. Văd în albastrul cerului pe Dumnezeu cosind. E dezbrăcat de orgoliu, asemeni unui ţăran bucovinean. Hărşt! se aude din cer. Dumnezeu coseşte în albastru. Ehei. . .

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,MĂLINI” ( Editura Eikon )

MĂLINI – VOLUMUL 1- CAPITOLUL 8

Eduard Dorneanu Literatură Editura Eikon, Eduard Dorneanu, MĂLINI, MĂLINI – VOLUMUL 1- CAPITOLUL 8, ordinul cavalerilor templieri 0 Comments

Îngerii Domnului sapă tranşee în cimitirul satului. Fiecare lovitură de cazma este însoţită de un ţipăt. Cel mai tare ţipă cei înmormântaţi în apropierea treptelor bisericii. Ei au fost puternici, bogaţi, mândri. Au avut bani şi au prins loc de veci în faţă. Crucile lor se ridică deasupra tuturor celorlalte. Îngerii sapă. Morţii ţipă. Fără oprire. Cei mai tăcuţi sunt sinucigaşii şi oamenii cu morminte modeste. Vocile lor de abia se aud. Lumânările stinse se aprind pentru o clipă şi ard doar atât cât cineva să îşi poată aminti numele celor plecaţi fără lumină. Îngerii sapă tranşee în argila cimitirului. Clopotele au încremenit. Nu plânge nimeni. Nimeni.

Flăcările aragazului ucrainean scot fum. Flacăra albastră se micşorează şi dispare. În bucătărie miroase ca în atelierul lui Hefaistos din insula Lemnos. Butelia este goală şi trebuie neapărat schimbată. Am de ales: o pot schimba la Tudoran, la Buteseacă sau la Căpiţă. Mai sunt şi alţi consăteni care au rastele de butelii dar sunt prea departe de casa mea. Aleg să o schimb la Buteseacă. Intru în curtea familiei Buteseacă. Rastelul are două rânduri de butelii de culoarea albastră sau gri. Majoritate buteliilor sunt pline de găinaţ şi de rugină. În spatele lor este legat un câine uriaş căruia îi curg balele. Dacă ar scăpa din lanţ doar cu o grenadă l-aş putea pune la pământ.

-68 de lei costă, îmi spune Nuţulica Buteseacă.

Plătesc. Aleg întotdeauna butelii albastre. Nu sunt superstiţios, dar în alte locuri buteliile gri sau verzi nu sunt primite. Butelia este grea. O agit. Aşa verific dacă nu are în ea apă. Mă întorc acasă cu prada metalică.

-Vezi să nu o strângi prea tare, îmi spune mama.

Ceasul buteliei are cheia încorporată. Nu e greu de strâns. Îmi amintesc de tata. El folosea o cheie uriaşă, nepotrivită. Se chinuia mult până reuşea să monteze ceasul şi cordonul buteliei.

Pe vremea când tatăl meu era printre noi iar cei patru meri altoiţi nu se uscaseră îmi plăcea să ascult şoaptele livezii stând pe trunchiul de brad. Eram un copil care iubea culorile, vântul şi păsările. Tata stătea pe un taburet din lemn de vişin. Era îmbrăcat cu raiaţi cafenii şi cămaşă albă. Se mişca greu dintr-un loc în altul. Vorbea greu. S-a mai purtat pe picioare doi ani, apoi a paralizat. Cinci ani nu a vorbit, nu s-a mişcat. De la o sută douăzeci de kilograme, a ajuns la patruzeci.

Viaţa a fost aspră cu el.

Stăteam în livadă sub meri. Tata tăia merele culese în felii.

-Facem compot.Ce bun o să fie la iarnă, se lauda singur.

Un fruct a căzut din măr în capul meu. Am ţipat. Merele erau mari şi foarte tari.

-Cere de pomană careva dintre Dorneni, a spus mama. Să dai cuiva ceva de pomană.

-De ce?

-Morţii cer. Cum de ce? Aşa o să faci şi după ce o să murim noi? Nu o să ne dai nimic de pomană?

-Mi-a căzut un măr în cap. Ce legătură au morţii cu asta ?

Mama nu mi-a mai răspuns. Lumea satului este plină de superstiţii.

-O să îţi povestesc cum bunicul tău s-a luptat cu dracul, mi-a spus tata.

-Niculai, nu îi spune băiatului din astea, s-a supărat mama.

-Ba îi spun. Mie mi-a spus tatăl meu ce a păţit, iar Eduard trebuie să afle şi el. Vrei să afle, Eduard ?

-Vreauu, am răspuns eu bucuros sub privirile mânioase ale mamei.

-Bine. Ascultă, atunci. Bunicul tău, Vasile Dorneanu se întorcea din cărăuşie cu căruţa. Era imediat după război. Noaptea locurile rele erau bântuite de sufletele celor morţi în luptele din anii ’40. Căruţele veneau dinspre Fălticeni. Erau trei oameni din Mălini: Vasile Dorneanu, unu’ de-a lui Cojocea din Suha şi un alt om care stă tocmai în capătul satului Văleni. Nu îmi mai amintesc cum a spus că îl chema. După ce au făcut stânga la Cornu Luncii, au ajuns la Podul Moldovei. Prima căruţă care a intrat pe pod a fost a bunicului tău, apoi a lui Cojocea şi ultima a omului din Văleni. Era noapte cu lună plină şi se auzea cum curgea Moldova. La jumătatea podului, un om cu o traistă în spate a strigat bunicului tău să îl lase să se suie în căruţă. Bunicul tău nu a vrut şi omul acela ciudat s-a urcat singur din mers şi s-a aşezat în fundul căruţei pe un balot de paie. Vasile Dorneanu a oprit căruţa şi s-a dat jos. Nu ştiu ce a văzut dar l-a prins pe om de după mijloc şi l-a aruncat peste parapetul podului, în apa Moldovei. Ceilalţi doi căruţaşi au jurat că au văzut cum în urma ,,omului” au ieşit flăcări. Ăla era un diavol, Eduard, aşa să ştii. Şi bunicului tău i s-a dus vorba că a omorât pe dracu’.

Atunci nu m-a convins tata. Acum îl cred din toată inima şi îmi pare rău că nu am ştiut să îi mulţumesc pentru sufletul pe care îl punea în fiecare povestire în care evoca pe cei din familia mea: pe frumoasa Ruxandra, pe Ilie, pe Andrei, pe bunica Maria.

Tata a murit în data de 7 august 1984, după o lungă şi îngrozitoare suferinţă ( aşa cum am mai scris-a fost paralizat total în ultimii cinci ani din viaţă). Îmi amintesc ultimele lui clipe de viaţă. Începuse să horcăie. Mama m-a chemat să stau lângă el şi a fugit să-i aducă pe vecini. Am aprins lumânarea din borcanul de sticlă. Ne-am privit în ochi câteva minute, apoi îngerul de pază a plecat cu sufletul lui pentru a se închina Domnului, dincolo de albastru. Pentru tatăl meu, moartea a fost o binecuvântare. Durerea a aprins lumânări, a copt colaci şi a adus praporii în curtea familiei mele. Dar pentru tata, moartea a fost o binecuvântare. Eu ştiu.

-Ai strâns bine butelia?, mă întreabă mama. Eşti cu mintea în altă parte. Ai strâns-o sau nu?

-Am strâns-o, mamă.Am strâns-o.

Mormântul tatălui meu este modest. Nu are criptă, nici lanţ nichelat, nici felinar din fier. Nu are cruce uriaşă de marmură şi nici litere aurite. La capul tatălui meu este o cruce din fier negru, pe care eu i-am scris cu mâna tremurândă numele.

Îngerii sapă tranşee în cimitirul satului. Morţii ţipă. Clopotele au încremenit. Nu plânge nimeni. Nimeni.

Eduard Dorneanu
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON