MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 28

Eduard Dorneanu Literatură Bucovina, Editura Eikon, Eduard Dorneanu, EDUARD DORNEANU Poet prozator. Membru al Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, Jurnalul apelor purpurii, MĂLINI, MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 28, Mălini- volumul I, SACRA EROTICA, SUBLIMARE 2 Comments

A început cea de-a doua praşilă a popuşoilor din anul 2014. E cald. Vântul înfierbântă fierul sapelor, buzele arse de soare şi ţărâna sfântă a ogorului. Prăşesc în reprize. E prea cald şi oricum nu particip la un concurs. Pot termina mâine sau peste trei zile. Nu contează. Ioana, cireşul de pe hat, mă alintă cu umbră şi foşnet de frunze.
– Ehei!, Ioana, spun eu. Cât de frumoasă eşti!
Câţiva nori s-au adunat deasupra pârăului Plai Bătrân. Unul dintre ei seamănă cu o corabie, altul cu un peşte. Mă aşez pe hat lângă Helga, mărul care rodeşte fructe mari şi parfumate.
– E tare cald, Helga. Ţie nu îţi e cald?
– Ha, ha, ha!, râde Helga, iar eu simt în dreptul inimii răcoare şi alint.
Îmi amintesc cum povestea tata despre zilele în care ieşea la câmp:
– Mă trezea tata pe la ora 3 diminieaţa, spunea tatăl meu. Cucoşii cântau laolaltă cu greierii şi stelele cele’ mari. Tata înhăma calul. Eu puneam în căruţă chirosteile, ceaunul, sapele, mâncarea, apa, două boande ca să avem pe ce ne odihni şi altele de care aveam nevoie. Mama rămânea acasă cu treburile ei. Şi să vezi tu, măi Eduard, că la ora aceea din dimineaţă nu se vedea nimic pe şuşă. Se auzea numai zgomotul făcut de roţile căruţelor. De la poarta noastră, până la cotitura Suhăi nu era suflet de om, dar se auzeau roţile căruţelor. Erau tare multe roţi, fecior. Tare multe căruţe. După ce plecam de acasă, tata urca în faţă şi mâna calul. Eu mă întindeam în căruţă şi priveam stelele.
– Niculai!, să nu numeri stelele. Ai să adormi şi nu ai să mai fii bun de muncă. Uită-te mai bine pe marginea şanţului. Dacă îl vezi pe Dumnezeu să îmi spui ca să opresc.
– De ce vorbeşti aşa? Nici să număr stele nu am voie?
– Copile!, ţăranul nu are voie să doarmă, să se îmbolnăvească ori să se rătăcească. Pe el nu îl ajută nimeni.
– Nici Dumnezeu?
– Ficioraş!, ai să afli tu asta mai târziu.
– Când am să-l văd pe Dumnezeu pe marginea şanţului?
– Atunci, fecior. Numa’, atunci.
Ne-am oprit la ,,Troacă’’ la marginea Măliniului, în Mieluşoaia. Era tot întuneric. La ,,Troacă’’ e un izvor care vine din adâncuri şi se prelinge de-a lungul unor jgheaburi de lemn. Apa izvorului era atât de rece încât după ce m-am spălat pe ochi mi s-a părut că a dispărut întunericul, iar stelele s-au ascuns undeva dincolo Munţii Stânişoarei.
– Da’ umple damigeana cu apă, a spus tata. Şi bidonul. Hai fecior, că eu trebuie să adap calul. Nu sta ca un bleg. Hai!, fecior.
Bidonul verde era un bidon de armată. Nu îmi plăcea să beau din el pentru că întotdeauna apa avea gust amar. Dimingeana era una în care încăpeau maxim trei litri de apă. În loc de dop, înfundam damigeana cu un ciucalău roşu de popuşoi.
– Gata, fecior? Urcă în căruţă că plecăm.
Ehei, Eduard. Să vezi ce frumoase erau livezile şi grădinile Măliniului la ceas de dimineaţă! Mieluşoaia era plină de căpiţi, aliniate parcă pentru poze. Ogoarele de barabule şi cele de popuşoi aşteptau praşila. Oamenii satului nostru, aşa aspri cum îi ştii sunt cei mai buni gospodari din ţara asta. Undeva la cântatul de dimineaţă al cocoşilor ajungeam pe podul Moldovei. Acolo tata oprea întodeauna şi îmi spunea:
– Dă-te jos!, fecior.
Tata se aşeza pe marginea podului şi privea cursul apei Moldovei, pădurea de pini, luminiţele satelor şi asculta ţipătul păsărilor. Mă aşezam lângă el, iar tata mă lua de după umeri. Nu spuneam nimic. Priveam cum apa curgea liniştită printre prunduri. Nu aveam curajul să îl privesc pe furiş. Tata era un om aspru şi nu ar fi dorit să îl văd altfel decât încruntat şi gata de harţă.
– Destul!, spunea tata după un timp. Ne-om întoarce aici altădată.
Pe la cinci dimineaţa, ajungeam în satul Cornu Lunci, unde aveam patruzeci de prăjini de pământ negru, fertil. Tata deshăma calul şi îl lăsa să pască de-a lungul şanţului care înconjura Sasca.
– Pune chirosteile!, scoate surcelele din căruţă şi pune de mămăligă. Eu am o vorbă cu vecinii noştri.
Să nu crezi, Eduard,că nu ştiam de ce se duce tata să vorbească cu vecinii. Priveam aproape fericit cum tata se apropie de ei. Vecinii din acea vreme ai locului nostru erau din satul Baia.
– Hai ziua bună. Văd că aţi pus popuşoi şi s-o făcut frumos.
– Zâua bunî!, Vasâli, i-a răspuns cel mai bătrân dintre vecini. Cu el mai erau doi flăcăi, numai buni de dus la cătănie.
– Văd că la arat te-ai băgat în pâmântul meu. Nu am zis nimic. Nici acum nu îţi zic. Pământul aista îl am de la rege pentru că am luptat la Mărăşeşti. Te las să îţi strângi roadele, da după aceea la toamnă am să-ţi crăp capul cu o muchie de topor. Nu te omor, dar am să te învăţ minte ca să nu mai furi din pământul altuia. Anafura şi împărtăşania mamii voastre de guşăţi! Şi dacă la primăvară mai intri cu japca în pământu’ meu te prind şi îţi rup picioarele. Ai înţeles?
Cei doi flăcăi au pus mâna pe topoare şi s-au apropiat de tata. Imediat, tata a scos un cuţit curbat şi l-a ridicat deasupra capului.
– Staţi!, a strigat vecinul bătrân celor doi flăcăi. Aista îi Vasâli Dorneanu, nu vă puneţi cu el. Aista i ciala dispri cari să spuni cî s-o bătut cu dracu pi podu’ Moldovii şi l-o aruncat pi nicurat în apî. A sî mă înţăleg eu cu el cumva. Treceţî înapoia me!, ficiori.
S-au temut de tata. Au urmat înjurături, îndemnuri la pace şi cuvinte aspre. Tata s-a întors roşu la faţă ţinând în palma dreaptă cuţitul curbat.
– E gata mămăliga?, fecior. Scoate brânza, ceapa şi sarea şi hai să mâncăm. Hai Niculai!, că se face amiază.
Până la prânz am prăşit jumătate de tarla. Ştii cum era la prăşit pe vremea aceea?, Eduard. Timpul trecea atât de greu încât puteai spune de un milion de ori ,,Tatăl nostru’’ până terminai de prăşit un rând. La prânz am dormit vreo două ore, la umbra alunilor de pe ,,Movilă’’. Locului i se spune ,,La movilă’’ pentru că acolo, la capătul ogorului nostru se spune că Ştefan Cel Mare ar fi îngropat pe cei care au murit în bătălia dată împotriva lui Mateiaş Corvin. Am plecat seara târziu, pe întuneric. Ne-am oprit iar pe podul Moldovei. Tata m-a cuprins de după umeri şi am stat aşa un timp.
Pe la ora nouă noaptea am ajuns în centrul Măliniului. La răscrucea cea mare mi s-a părut că văd un om îmbrăcat în alb. Omul cobora dinspre Pâraie şi s-a aşezat pe marginea şanţului, pe iarba verde a verii.
– Am văzut pe cineva pe marginea şanţului, am zis eu tatălui meu.
– Niculai!, poate vrei o ghiciuşcă la cur a răspuns tata.
– Nu mă laşi să număr stelele. Nu mă crezi nici când văd pe cineva pe marginea drumului.
– Ba te cred, Niculai, a răspuns tata. Dar altădată când ai să îl vezi pe Domnul primeşte-l în inima ta şi abia apoi să spui şi altora ce ai văzut. M-ai înţeles, fecior?
– Am înţeles!, tată.
Aşa era o zi la prăşit, Eduard, îmi spunea tata pe vremea când eu eram un copil, iar pe hat nu erau nici cireşi roditori nici meri cu fructe parfumate şi zemoase.
Încep să prăşesc. Ogorul este buruienos, plin de lăptucă şi pir. Prăşesc şi continui să mă gândesc la tata, la bunicul şi la viaţa lor cumplit de grea. Îi simt vii deşi carnea lor a putrezit în mormintele din spatele bisericii. Mă sprijin de coada sapei şi privesc cerul. Norii se îndreaptă acum către Pădurea Prisos.
– Doamne ajută!, spun încet şi încep să prăşesc.
– Să fii sănătos!, Eduard, spune Domnul.
– Să fii sănăto!s, frate om, spune şi îngerul de pază.
Fierul sapei întră adânc ţărâna fierbinte. Nu obosesc. Nu.

EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

Autor : Eduard Dorneanu
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2014
ISBN: 978-606-711-201-6
NR. PAGINI: 180
FORMAT: 13X20 cm
Editura Eikon