benedict sare coarda în ritmul descântecului matern
caii mascaţi sunt folosiţi ca argument al jocului pasiv
călăii primesc în audienţă animalele de companie ale cămătarilor
sfânta împărtăşanie arde buzele crainicelor
dureri difuze scot din obscur exclamaţiile heterosangvine
incestul postmodernist şi definiţia suicidului prin corespondenţă
primăvara deschide palmele pandorei
benedict cântă pentru a şaisprezecea oară
psalmul erotico-depresiv al credinţei
intonaţia ioanei urmează un traseu aproape liniar
textele din bhagavad-gita ridică nivelul serotoninei
ucid paradigmele bazate pe teorii ale conspiraţiei
şi
ascund macrocosmosul într-o stare de conştienţă
modificată
dominaţia psihologiei transpersonale
preface speranţele în moaşe beţive
visele se reportează sub forma unor matrici
parientale
dimineaţa vascularizează cuvintele de rămas bun
ioana debarcă pe malul anxios al iubirii
aerul curge peste prefixele cianotice
ca o incantaţie indecentă
rostită în faţa nimănui
papa
apaticul contratenor al universului
e protestul muribundului cântat cu voce depresivă
pseudo-blasfemia merită
un vot sau o cărămidă învelită în cârpe murdare
juriul format din pensionari damnaţi
capace de canal şi pergamente agnostice
desparte în propoziţii bolnave
credinţa
fum alb fum negru
contradicţia în vers nu poate curăţa
grajdurile lui augias
vocea papei coboară în uterul uscat al infernului
nihil sacrum
douăsprezece lumânări din ceară neagră stinse pe pieptul meu,
şerpii gorgonelor sărutându-mi pleoapele obosite,
zeiţa nereidă Thetis murmurând incantaţii la mormântul lui Achille,
centaurul Hiron culegându-mi strugurii necopţi,
numele iubitei…
paşii călăuzei rătăciţi pe cărări blestemate,
chemarea catedralelor gothice înconjurate de sârma ghimpată,
braţele muezinilor răsturnând echilibrul firesc al tăcerilor lumii,
poeziile negre răsucind spada în trupul cuvântului pur,
numele iubitei…
vâslele argonauţilor înfipte în nisipul de aur al insulei lui Eete,
testamentul faraonului copil ucis de o toamnă lacomă de sângele tinereţii,
măştile de carnaval ale sfinţilor părinţi lăsate în confesionalul unui papă nebun,
haina de mireasă a Lucreziei de Borgia îmbrăcată de îngerul căzut al durerii,
numele iubitei…
jurământul fals din pridvorul vieţii,
drumul către da,
drumul către nu.
drumul ce duce la temniţa unde doarme Danae, trece prin grădina de liliac a maestrului 13.
ne ţinem strâns de mâini ca să nu rătăcim drumul.
câinii fără stăpân râd de noi la fiecare pas înainte.
în spatele nostru gâfâie Robert de Artois.
istoria îl strigă din pergamente aproape putrezite
şi el ne urmăreşte încercând să fie primul mort dintr-un şir nesfârşit de nenăscuţi.
la intrarea în închisoarea cuvintelor, suntem nevoiţi să ne agăţăm armele de ramurile unor copaci uscaţi.
umbrele noastre sunt crucificate sub privirile îngăduitoare ale iubirilor episodice.
ni se îngăduie doar să ne tăiem încheieturile mâinilor într-o tăcere desăvârşită
şi să scriem cu sângele proaspăt
erata unei tinereţi risipite.
ne repetăm minciunile la lumina unei speranţe vag conturate.
minciuna mea se sprijină pe adevărul tău,
adevărul tău se naşte din minciuna mea.
astfel putem ridica împreună
castel din vise măsluite.
toamna ne-a găsit îmbrăţişaţi într-un pat de frunze vii.
septembrie ţi-a copt roadele mirosind a femeie împlinită
iar eu le-am cules cu ochii închişi de spaima unui gest necugetat.
zilele ploioase ţi-au schimbat culoarea chemării,
din carnea ta îngerii au construit temple pentru cele mai iubite păcate.
atingerea ta s-a transformat într-un fulger ce îmi brăzdează trupul cu cicatrice de iubire,
pe buzele tale aroma dimineţilor se culege doar trecând printre furcile caudine ale
întrebărilor veninoase.
dimineaţa am debarcat în portul celor şapte zeiţe,
oamenii locului muriseră cu o seară înainte sub focul încrucişat al iertării.
Polidamas a fost primul care a păşit pe plaja blestemată
urletul lui de luptă ne-a adus sângele în obraji,
ca de fiecare dată când jefuiam casele părăsite ale muritorilor.
din colibele fără uşi, podoabele dispăreau una după alta,
lăcomia era atât de mare încât am luat şi brăţările de umbră ale icoanelor fumegânde.
ascunse în beciuri de piatră am găsit şi tăbliţele legii,
oamenii din vechime scriseseră în ele cele mai frumoase minciuni,
aşa că le-am luat cu noi ca dovadă că există moarte şi după moarte.
cei mai tineri dintre luptători au băut sângele femeilor răstignite pe podiumul vopsit
violet,
apoi au dansat pe jumătate goi invocând tristeţea unui ideal inutil.
am stat deoparte un timp pentru a reuşi să număr izvoarele secate de urmaşii
minotaurului
dar răzbunarea mi-a aprins pletele cu blasfemiile ei
şi a trebuit să îţi caut mormântul printre epavele corăbiilor aproape putrezite.
şi fiindcă sunt bărbatul unei singure trădări,
am jurat să îmi caut moartea
luptând pentru o cauză de dinainte pierdută,
undeva,
dincolo de albastrul impur al speranţei.
în primele zile fără tine mă simțeam de parcă aș fi fost eliberat pe cauțiune,
mă așteptam ca la știri să se afirme că eu sunt vinovatul moral pentru moartea ta.
zilele săptămînii au șters cu hârtie de ziar ferestrele mele,
nu am vrut sa ma împotrivesc, am lăsat literele sa iți strige absența.
vecinul meu,pilotul de vânătoare a afirmat în public că m-a văzut cum secționam luna
i s-a părut chiar că am ascuns o parte din ea în ghivecele cu flori ale vaduvelor de război.
oamenii s-au revoltat și au sugerat unei autoritați fără putere sa îmi tundă pletele,
așa înțelegeau ei să mă pedepsească pentru faptul că întorc privirea la salutul lor.
cu timpul am învațat să îmi cumpăr haine de culoare închisă,
apoi am îmblânzit inorogii rămași să rătăcească în fiordurile blestemate.
nu am avut curajul să te strig pe nume în locurile pustii unde oamenii se roagă unor picturi naive
dar pot sa jur cu cuvinte de sânge
că nu te-am uitat!
Eduard Dorneanu
Din volumul ,,Rugăciunea de piatră” – Editura Eurograph
