CAPTIVI

Eduard Dorneanu Literatură 7 63, Eduard Dorneanu, EDUARD DORNEANU Poet prozator. Membru al Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, Jurnalul apelor purpurii, MĂLINI, Mălini- volumul I, ordinul cavalerilor templieri, SACRA EROTICA, SUBLIMARE 0 Comments

vineri
ritualul arde morfemele sacre

dragostea ne transformă în consumatori captivi
cameleonismul oglinzilor măreşte insecuritatea emoţională
comunicăm telepatic cu satirii şi prestidigitatorii cronofagi
deszăpezim spirale imprecaţii eufonii

vineri
zăpezile acoperă a cincea sacralitate
albul arde inocenţa cifrelor virale
cenuşa este împărţită iterativ calendarelor laice

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,Sublimare”

Autor:Eduard DORNEANU
Titlu:Sublimare
Editura Eikon

COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2017
ISBN: 978-606-711-548-2
NR. PAGINI: 146
FORMAT: 13×20

7,63 (Podul Moldovei)

Eduard Dorneanu Literatură 7 63, Eduard Dorneanu, EDUARD DORNEANU Poet prozator. Membru al Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, Jurnalul apelor purpurii, MĂLINI, Mălini- volumul I, ordinul cavalerilor templieri, SACRA EROTICA, SUBLIMARE 0 Comments

M-am împăcat cu Lucian, soţul Ioanei. A apărut dimineaţă cu Ioana şi m-a rugat să mergem la pescuit pe râul Moldova. Nu am refuzat. I-am întins mâna. Lucian a dat noroc cu mine şi nu am mai discutat despre incidentul din timpul derbyului când ne-am luat la bătaie, iar eu i-am spart capul.
-Aşa da, fiţi cuminţi. Nu vă certaţi de la nimicuri, se bucură Ioana.
E destul de cald şi astăzi. Disconfortul termic îmi dă idei ciudate, dar nu devin irascibil, dimpotrivă. Părăsim şoseaua. Lăsăm maşina Ioanei sub verdele pădurii de mălini şi plecăm pe jos spre locul nostru favorit de pescuit. Ne deplasăm paralel cu râul Moldova folosind o cărare care taie o pădurice de pini.
-Nu sunt animale sălbatice , pe aici se interesează Lucian? Porci mistreţi, lupi?
-Doar stelişti şi avocaţi de provincie, răspund provocând mânia lui Lucian care este avocat, dar şi stelist.
-Hihihihi, râde noncomformista Ioana.
-Ce glume interesante, mă persiflează Lucian.
-Lasă Lucică. Ai văzut ce frumoasă este Supercupa? Te-ai bucurat tare pentru Dinamo. Aşa e?
-Ce să spun!
-Hihihihi, râde iar Ioana.
Ioana este de o frumuseţe apăsătoare. Îmbrăcată în costum de baie seamănă foarte mult cu fetele din filmul serial cu salvamari femeie, am uitat titlul lui. Nu a muncit niciodată nimic. La 18 ani s-a măritat cu Lucian care este foarte bogat şi îi satisface orice capriciu. A vrut maşină tunată deşi nu are ce să facă cu ea. Lucian a plecat în Irlanda unde o firmă specializată tunează autoturisme pentru curse şi s-a întors cu o ciudăţenie de autoturism: caroserie de Volksvagen, motor de Volvo, cai putere foarte mulţi. Ioana s-a bucurat apoi s-a plictisit de ea şi i-a cerut soţului camionetă Ford. Colegii Lui Lucian au râs cu lacrimi când l-au văzut cu camioneta în faţa blocului. Ioana este nonconformistă. I s-a părut că o camionetă este ceva minunat. A cerut. A primit.
-Da’ de ce te-ai îmbrăcat în cămaşă albă,Lucică? Eşti în campanie electorală? Vrei să convingi peştii să voteze la referendum într-un anume fel?
-Albul te apără de căldură, deşteptule. Habar nu ai ce e aia protecţie. Ce să ceri la dinamovişti!
-Hihi. Eduard mă duci în braţe o bucată de drum? Am obosit.
Lucian nu spune nimic despre oferta Ioanei. Este foarte gelos, dar niciodată nu arată asta în public.
-Hai, Ioana! Şi la plecare, sărim amândoi de pe podul Moldovei ca să ne dăm mari. Ca în clipul trupei Aerosmith. Vrei?
-Eu nu sar, mi-e frică, se plânge Ioana. Hai, ia-mă în braţe şi du-mă că mă dor picioarele.
-Sari tu de pe pod, se miră Lucian? Este prea periculos, nu te cred
-Dacă sar te urci pe maşină în mijlocul traficului şi strigi ,,Dinamo,luptă Dinamo”?
-Mai bine îmi spargi capul din nou.
-Se rezolvă si asta.
-Hihihihihi.
Ioana este al naibii de grea. Sunt curios dacă o pot duce în braţe până la locul de pescuit. Mă mângâie pe păr. Este o femeie fericită care călătoreşte în braţele unui bărbat.
-Lucică, soţia ta are peste suta de kile.
-57 am, mă cântăresc zilnic, se apăra Ioana.
-Cu ce?
-Cum cu ce?
-Cu ce te cântăreşti?
-Cu televizorul. Tu cu ce credeai?
-Aşa da. Şi eu mă cântăresc la fel.
Lucian strănută. Mintea lui este acum în pioneze. Nu ştie cum să reacţioneze: dacă se ceartă cu mine, Ioana nu mai vorbeşte cu el o săptămână şi asta l-ar durea enorm. Dacă tace, dovedeşte că este un papă lapte.
-Supercupa nu este aşa de importantă, nu vă mai lăudaţi cu performanţe de doi lei.
-Da’ Steaua ce performanţe de doi lei are în ultima vreme? Sau măcar de un leu?
Lucian este un avocat de excepţie. Lumea îl caută disperată şi deoarece nu cere onorarii exagerate, dar mai ales pentru că pune suflet în tot ceea ce face. Asta se vede şi în pledoariile lui oarecum diferite de ale colegilor săi. Rutina nu i-a atins pasiunea, iar pentru asta îl respect mult chiar dacă ne certăm des şi am reuşit să îi sparg şi capul. Ca fizic nu este un bărbat impresionant: nu cred să aibă mai mult de 1,65, e chel, uneori poartă ochelari de vedere. La pescuit este foarte priceput în comparaţie cu mine care nu am prins niciodată un peşte mai mare de o palmă. Ioana s-a căsătorit cu el pentru banii lui. Lucian nu se fereşte să recunoască asta de faţă cu mine. Nu pare îngrijorat de această situaţie.
-A dat Dumnezeu şi am ajuns, mă bucur eu ca şi când aş fi câştigat un premiu meritat. Jos, grăsano! Acum pot participa la Jocurile Olimpice după un asemenea antrenament.
-Hihihihi.
Când răde, Ioana devine brusc dizgraţioasă. Sunetele seamănă cu fluieratul mierlelor din perioada împerecherii.
-Alege ce undiţă vrei, mă îndeamnă Lucian.
Omul este foarte bine pregătit: lansete, momeală artificială, viermişori luaţi de la pescărie.
-Uite ce minunăţie Ioana, spun eu punându-i în faţă viermii roşcaţi .
-Uh, ce dezgustător. Ia-i de aiciiiiiii !
-Răsfăţată mai eşti.
-O să vomit, să ştii.
-Super. Filmează momentul să îl postăm pe youtube.-
-Hihihihi.
Rup o creangă dintr-un alun. Am nailon, iar drept cârlig folosesc un bold îndoit. Ca plută, m-am hotărât asupra unui nasture de rezervă de la jeansi, iar ca greutate este perfectă o pietricică găsită pe jos. Recunosc vreau să mă dau mare în faţa Ioanei care râde necontenit. Lucian aşază două undiţe jos, iar cu una face lansări până aproape de malul celălalt. Arunc şi eu undiţa la vrăjeală.
La vreo cincizeci de metri de noi, copiii din sat se bagă sub mal şi pescuiesc cu mâna cleni. Au deja o groază de peşti prinşi.
-Barbari, murmură Lucian.
-Cine, Lucică? Steaua?
-Pescuitul este altceva. Nu te duci ca barbarul şi prinzi peştele cu mâna.
-Ai dreptate. A pescui înseamnă să stai cu un băţ în mănă juma’ de zi fără să prinzi nimic.
-Barbari, ca şi tine. . .
,,Barbarii” sunt copii până în zece ani. Unul dintre ei vine şi îmi dă doi cleni mărişori. Îi mulţumesc. Nu încerc să îi dau bani pentru că l-aş supăra. Îi intind o sticlă de suc. Vin şi ceilalţi doi ,,barbari”. Le dau suc. Nu refuză.
-De ce nu trage peştele deloc azi, îi întreb sperând la un răspuns care să mă edifice asupra situaţiei?
Unul dintre ,,barbari” îmi răspunde încet gesticulând supărat:
-A venit din sat un nene care a aruncat momeală în ştiolbon şi peştele nu mai vrea să muşte. El vine şi pescuieşte aicea’ şi ca să nu ştie lumea că e loc bun dă momeală la peşti. Am văzut noi. Nu ştiu cum îl cheamă da’ stă în capu’ satului.
-Sunteţi siguri?
-Daaa, răspund ‘barbarii” într-un glas. Noi ne ducem la picioarele podului că acolo este umbreană.
-Ce este aia umbreană întreabă, Lucian.
-Mreană frate, ce să fie. Vin şi eu imediat că vreau să sar de pe pod.
-Chiar sari?
Ochii copiilor mă privesc cu un imens respect.
-Da,sar ca să dovedesc că ţin cu Dinamo.
Barbarii sunt împărţiţi: doi ţin cu Steaua şi numai unul cu Dinamo.
-Te filmăm cu telefonu’ dacă sari.
-Hihihi, râde Ioana.
Copiii zâmbesc şi la plecare scot limba la ea. Ioana le face din mână şi scoate şi ea limba.
Pluta undiţei mele se scufundă. Trag rapid şi scot un peştişor cât degetul mic al unei palme:
-Boiiiiiiiişteaaaaaaaanul, strig …
-Bravooooo, aud de undeva de la vreo sută de metri răspunsul ,,barbarilor” care se îndreaptă spre pod.
-Sunt campion. Acum am trei peşti.
-Care trei , se supără Lucian? Doi sunt cadou de la copii.
-Păi sunt ai mei. De ce nu vi i-au dat vouă?
-Puştanii sunt din Mălini. Te cunosc. Ai doar un peşte , boişteanul ăla schizoid.
-Ba am trei. Ioana tu câţi vezi?
-Trei, are dreptate.
-Gata, plecăm se supără Lucian.
-Lucică, nu te supăra. Ai auzit ca a aruncat cineva momeală.
-Tocmai de aia zic să plecăm.
S-a supărat. Nu o mai duc pe Ioana în braţe. Mergem fără să vorbim. Ajungem pe pod, iar sub el văd cum ,,barbarii” stau cu telefoanele gata pregătite pentru a filma saltul meu.
Ioana şi soţul ei au urcat în maşină. Nu mă cred că aş avea curaj să sar de la o asemenea înâlţime. Mă sui pe balustrada podului. Un tir încărcat cu cherestea opreşte, iar şoferul se dă jos şi mă încurajează. Două autoturisme cu numere de Belgia opresc, iar cei din maşină aplaudă. Desfac mâinile în cruce cum am văzut în clipurile cu cei care sar de la înălţime.
-Dinamoooooooooooooooooooo, strig spre uimirea lui Lucian care se dă jos din maşină impresionat la maximum
-Haidaaaaaaaaa, strigă ,,barbarii” de sub pod făcându-mi semne de sinceră simpatie.
Cerul coboară odată cu mine în apele Moldovei. Aud bucuria copiilor. Cred că am lăcrimat. Nu ştiu. . .

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63 ” -Editura Eikon

Autor -Eduard Dorneanu
Editura Eikon
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2013
ISBN: 978-973-757-926-3
NR. PAGINI: 108
FORMAT: 13x20cm

7,63 ( Înmormântarea )

Eduard Dorneanu Literatură 7 63, Eduard Dorneanu, EDUARD DORNEANU Poet prozator. Membru al Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, Jurnalul apelor purpurii, MĂLINI, Mălini- volumul I, ordinul cavalerilor templieri, SACRA EROTICA, SUBLIMARE 0 Comments

Frigul toamnei îmi mângâie încet pleoapele. Deschid ferestrele şi răceala sfârşitului de octombrie îmi transformă pielea într-o armură nedorită. Ceaşca de ceai este inutilă. Vântul scutură ultimile roade ale mărului pădureţ, fructe pe care nimeni nu le doreşte. Ascult ,,Uaral” şi uit ca întotdeauna în ultimii ani să mulţumesc Domnului pentru bucuriile mici şi tristeţile fără sfârşit. Respir adânc cu braţele deschise. Dimineaţa se lipeşte de mine lacomă.
Renate claxonează de zor în faţa porţii. Am vrut să nu o însoţesc la înmormântarea Fridei, dar nu am găsit nici o minciună credibilă . Urc alături de ea în maşină şi plecăm prin ceaţa dimineţii către o locaţie unde o moartă ne aşteaptă compasiunea. Renate este îmbrăcată în negru, cu mult stil: pălărie cu boruri largi, o helancă fină, pardesiu elegant, fustă scurtă şi ciorapi închişi la culoare. Cred că pantofii ei costă mai mult decât toată aparatura mea electronică.
-A dat Domnul şi te-ai îmbrăcat în negru, şopteşte răguşit Renate. Mi-a fost frică să nu vii îmbrăcat în jeansi şi adidaşi. Ca să mă necăjeşti ai fi făcut şi asta.
-Ştii bine că nu, răspund oarecum uimit.
-Ştiu, glumeam.
Mă mângâie pe obraz. Poartă mănuşi transparente, iar atingerea este rece, aproape repulsivă. La ieşire din Mălini trebuie să oprim deoarece un cârd de vaci traversează şoseaua într-o lene de sfărşit de anotimp. Renate nu are răbdare şi coboară. Strigă la cei doi copii care însoţesc animalele cerându-le să se grăbească. Puştanii o privesc cu maximă uimire de parcă s-ar fi întâlnit cu o extraterestră indolentă. Plecăm mai departe. Renate înjură semnele de circulaţie, căruţele oprite în dreptul crâşmelor, tirurile care trec de pe o bandă de circulaţie pe alta, frunzele care se lipesc pe parbriz. O simt tensionată. Nu îi vorbesc. Ascult cum vântul se izbeşte de maşină. Privesc cum aleargă pe lângă noi imaginile copacilor care veghează drumurile către nicăieri. Tristeţea ne şterge fruntea cu amintiri fugare. Renate înjură din nou. Mă priveşte trist. Îi zâmbesc.
Renate parchează maşina în curtea unei vecine a Fridei. Recunosc imediat pe stăpâna locului: este una dintre băbuţele cu care am discutat acum două zile şi despre care am aflat că a fost învăţătoare mai bine de treizeci de ani în acest sat. Îmi spune că numele ei este Saveta, şi că mă va însoţi la înmormântare . Renate va trebui să stea în apropierea sicriului deoarece îi este soră, dar eu cum nu sunt nici rudă, nici prieten cu decedata va trebui să stau deoparte.
-Ne vedem la sfârşitul înmormântării, îmi spune Renate. Stai cu tanti Saveta. Te însoţeşte ea peste tot.
-Bine, răspund oarecum trist.
Renate pleacă. Intrarea ei în curtea moartei provoacă rumoare şi aprinde flăcări în privirile bărbaţilor. Femeile murmură deja dezaprobator pentru că Renate nu are batic aşa cum cere obiceiul locului.
-O să ne distrăm tare de tot, spune Saveta. Ioan o să facă mare circ la înmormântare. Poate se preface că leşină.
-Abia aştept, răspund eu. Şi la mine în sat tot aşa se comportă lumea. E ca un film cu actori fără talent.
-Ioan e actor bun. O să vezi că ne vom distra. Acuma o luna de zile o bătea pe moartă cu drugu’ da azi ai să vezi ce teatru o să joace !
Tanti Saveta mă cheamă în bucătărie unde mă serveşte cu ţuică gălbuie şi salată de vinete. Ţuica este dulce şi tare.
-Uh, da’ tare ţuică ai tanti Saveta ! Din ce ai făcut-o că din prune nu e. E prea aromată.
-Din zarzăre. Stai să-ţi aduc o sticlă să pui în maşină ca să o iei acasă la tine şi să guşti un pahar la masă.
-Mulţumesc frumos.
Tanti Saveta mă mângâie pe fată. Are ochii verzi şi privire blândă. Îmi aminteşte de bunica din partea mamei. Îi zâmbesc şi eu apoi îi sărut mâna.
-Hai că scot moarta din casă, strigă o altă vecină către noi.
Ne oprim în dreptul porţii Fridei. Sunt peste două sute de săteni adunaţi în haine de sărbătoare, majoritatea bătrâni şi copii. Numeroasele rude ale lui Ioan dau de pomană păhărele de ţuică, lumânări, şervete şi colaci mici. În jurul sicriului, Ioan şi neamurile lui au făcut un zid viu . Ioan jeleşte cu voce subţire tragi-comică:
-Fridăăăăă! Scoală-te Fridăăăăă! Aici e casa taaaa! Fridăăăă!
Vocea sa subţire şi incredibil de falsă produce ecouri diferite: rudele sale plâng, sătenii privesc ca la teatru, iar eu sunt gata să izbucnesc în râs.
-Am spus eu că ne distrăm, mă înghionteşte tanti Saveta. Trebuia să taie bilete ca la teatru. Acuşa leşină!
Renate stă la un metru în spatele sicriului. Nu poate ajunge lângă sora sa din cauza numeroaselor rude ale lui Ioan care încearcă să o izoleze. Observ din nou faţa moartei: aceleaşi buze mov, aceleaşi cercăne albastre. .Frida a rămas la fel. Ceremonia este condusă de trei preoţi. Ioan a vrut să demonstreze comunităţii cât de credincios este şi a chemat pe lângă preotul din parohia sa şi pe alţi doi preoţi din satele vecine. Unul dintre dascăli se opreşte lângă noi şi răspunde la telefonul mobil. Îi aud discuţia fără să vreau:
-Proasta naibii! Ţi-am zis să cumperi pamperşi. Nu vreau să aud nici o scuză. Ţi-am spus.
Închide telefonul şi îşi pune pe faţă masca pioşeniei absolute. Se aşază în rând cu cei doi dascăli care îi însoţesc pe cei trei preoţi. Crucea de lemn pe care este scris numele moartei este purtată de un bătrân dolofan. Preotul satului îi face semn să iasă cu ea la şosea asta însemnând că în sfârşit, cortegiul funerar va porni. Sicriul este asezat într-o căruţă trasă de doi cai pe spinarea cărora s-au aşezat covoare de perete înflorate. Se dau de pomană în pragul uşii: perni, plapumi, pături. Ioan ţipă iar la fel de fals. Cortegiul se pune în miscare. Primul din acest şir de oameni care o conduc pe Frida la groapă este bătrânul care îi poartă crucea. De cruce atârnă un şervet albastru şi un colac uriaş de două kilograme. Urmează purtătorii prapurilor, a sfeşnicelor, năsăliei şi al pomului împodobit cu dulciuri si beteală. Colacii dansează în vârful prapurilor în funcţie de ritmul deplasării. Convoiul face douăzecişipatru de opriri unde se citeşte din Evanghelie, iar o rudă a moartei împarte ,,punţile”, materiale din pânză care ajută sufletul moartei să treacă de locurile grele de dincolo. O altă rudă a moartei împarte copiilor monede, un alt obicei din vechime.
Drumul către biserică este foarte obositor. Lumea se plictiseşte, iar cântările preoţilor devin tot mai apatice. După două ore chinuitoare prin praful satului ajungem în biserică unde rudele moartei împart batiste şi lumânări. Chelia lui Ioan sclipeşte deasupra mulţimii, iar tanti Saveta îmi şopteşte din nou:
-O să leşine. Ai să vezi !
Rudele şi prietenii îşi iau rămas bun de la Frida. Preotul satului spune în câteva cuvinte o predică despre decedată în care o laudă pentru omenia de care a dat dovadă şi pentru participarea la slujbele bisericii. Mă aştept să spună ceva de faptul că a murit nespovedită şi neîmpărtăşită, dar mă înşel. Părintele este un om corect şi nu aduce la cunoştinţa obştii aceste amănunte. Sicriul este scos din biserică, iar în faţa gropii preotul toarnă vin peste pânza care o acoperă pe Frida . Dascălii cântă ,,Veşnica pomenire”, iar Ioan strigă că vrea să sară în groapă alături de soţia lui. Rudele trag de el dar Ioan ţipă la fel de subţire şi la fel de fals că va sări. Oamenii îl privesc fără a da o prea mare importanţă lamentărilor sale. Sicriul este coborât şi oamenii încep să arunce monede şi bulgări de pământ. Din toate colţurile cimitirului se aude ,,Dumnezeu să o ierte ! . Clopotul bate neîncetat. Aud vocea Renatei care îşi strigă sora:
-Fridaaaa!
Lumea se dă la o parte şi lasă pe Renate să se apropie de groapă. Renate plânge şi parcă o lume întreagă înoată în lacrimile ei. Bulgării de pământ cad necontenit. Mă apropii de Renate, iar ea se aruncă în bratele mele. Lumea se retrage în amintiri relative. Rămânem noi doi şi tanti Saveta care spală faţa Renatei cu apă minerală.
La casa de pomenire, vreo trei sute de săteni sunt serviţi cu mâncare şi băutură. Asta este pomana care se face după înmormântare şi la care ia parte foarte multă lume. Renate a plătit firma de catering, dar a adus şi bautura pentru masa de pomenire. Ioan nu a făcut altceva decât să otrăvească atmosfera cu ţipete şi expresii patetice.
-Eu nu stau la pomenire, spune tanti Saveta. Mare păcat că nu a leşinat cheliosul. Vă aştept pe la mine după ce e gata pomenirea.
Îi mulţumim. Mai stăm căteva ore printre mese încărcate şi oameni care beau întru pomenirea unei femei despre care nu ştiu mai nimic. Preoţii mănâncă deoparte într-o sală specială. Acolo se duc mâncăruri selecte şi băuturi fine. Plecăm fără a mai vorbi cu soţul Fridei. Ne luăm rămas bun de la tanti Saveta. Îi promitem că vom mai trece pe la ea. Ne aduce sticle de ţuică, mere galbene şi seminţe coapte de bostan. O lăsăm cu ochii în lacrimi într-un sat în care fiecare bătaie de clopot poate însemna îngroparea unui suflet. Renate conduce atent. Buza de jos îi tremură nervos. Oprim la intrare în Suceava. Intrăm într-o pădurice de brad, iar Renate se aşază în genunchi şi plânge. O las un timp să se răcorească, apoi o ridic prefăcându-mă că nu i-am auzit disperarea. Păşim încet către o nouă lume. Mâinile noastre se caută. Izvorul durerii a secat.

Eduard Dorneanu
Din Volumul ,,7,63”

Autor -Eduard Dorneanu
Editura Eikon
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2013
ISBN: 978-973-757-926-3
NR. PAGINI: 108
FORMAT: 13x20cm