Frunzele aşteaptă vântul pentru marele salt. Pământul cheamă ruginiul la odihnă şi vis. Merii, gutuii, prunii şi cireşii se dezbracă încet pentru a acoperi oasele din piatră sălbatică ale Gheei. Şoapte venite din albastru mângâie micile vietăţi. Furnicile se ascund în labirint, aricii se pregătesc pentru hibernare, iar pisicile renunţă la plimbările nocturne. Drujbele taie necontenit trupurile copacilor căzuţi. Toamna strigă dealurilor numele celor care au plecat în călătorii din care întoarcerile sunt imposibile. Singurătatea adună fructele uitării.
Sparg lemne. Toporul se opreşte des în nodurile cioatelor. Ar trebui să folosesc pene din fier sau un mai din lemn cu capete rotunde dar nu am aşa ceva în gospodăria mea. Andreea, vecina în vârstă de cinci ani se aşează pe aleea de ciment şi se confesează:
-Gonzo a mâncat din greşeală o găină şi tata l-a legat!
Gonzo este un căţel de talie mică şi aparţine familiei Andreei. Adevăratul lui nume este Bobiţă, dar eu îi spun Gonzo, iar Andreea a adoptat noul nume deoarece i s-a părut a fi unul special. Obişnuiam să mă joc cu el. Acum Gonzo simte robia lanţului. Andreea este tristă.
Sparg în continuare lemne. Andreea mă ajută şi aşază cum poate şi ea lemnele tăiate în tărăboanţă. Ridic toporul de sute de ori. Lemnul se împotriveşte în fel şi chip. Bradul se despică mai uşor, dar fagul, mai ales carpenul sunt lemne de esenţă tare, ele se opun.
-Am visat urât aseară, spune Andreea. Mi-a fost frică.
-Nu are de ce să îţi fie frică, o consolez zâmbind. Visele nu sunt adevărate. Adică nu toate.
-Da’ al meu cum a fost?
-Ce ai visat?
-Am visat o noapte mare.
Toporul se înfige într-o cioată. Mă chinui o jumătate de oră, dar reuşesc să scot oţelul toporului din lemn.
-Nu este un vis adevărat, încerc eu să fiu convingător.
-Nu e?
-Precis, nu este.
Arunc toporul şi mă aşez pe trunchiul unui brad uscat. Pe deasupra casei mele trec nori şi păsări grăbite. Frunzele pomilor aşteaptă marele salt. Octombrie adună ultimele semne de verde. Îngeri mov închid pleoapele muribunzilor. Dumnezeu împarte tristeţea în doze mici celor născuţi marţea. Visele nu sunt adevărate. Nu toate. . .
Frigul toamnei îmi mângâie încet pleoapele. Deschid ferestrele şi răceala sfârşitului de octombrie îmi transformă pielea într-o armură nedorită. Ceaşca de ceai este inutilă. Vântul scutură ultimile roade ale mărului pădureţ, fructe pe care nimeni nu le doreşte. Ascult ,,Uaral” şi uit ca întotdeauna în ultimii ani să mulţumesc Domnului pentru bucuriile mici şi tristeţile fără sfârşit. Respir adânc cu braţele deschise. Dimineaţa se lipeşte de mine lacomă.
Renate claxonează de zor în faţa porţii. Am vrut să nu o însoţesc la înmormântarea Fridei, dar nu am găsit nici o minciună credibilă . Urc alături de ea în maşină şi plecăm prin ceaţa dimineţii către o locaţie unde o moartă ne aşteaptă compasiunea. Renate este îmbrăcată în negru, cu mult stil: pălărie cu boruri largi, o helancă fină, pardesiu elegant, fustă scurtă şi ciorapi închişi la culoare. Cred că pantofii ei costă mai mult decât toată aparatura mea electronică.
-A dat Domnul şi te-ai îmbrăcat în negru, şopteşte răguşit Renate. Mi-a fost frică să nu vii îmbrăcat în jeansi şi adidaşi. Ca să mă necăjeşti ai fi făcut şi asta.
-Ştii bine că nu, răspund oarecum uimit.
-Ştiu, glumeam.
Mă mângâie pe obraz. Poartă mănuşi transparente, iar atingerea este rece, aproape repulsivă. La ieşire din Mălini trebuie să oprim deoarece un cârd de vaci traversează şoseaua într-o lene de sfărşit de anotimp. Renate nu are răbdare şi coboară. Strigă la cei doi copii care însoţesc animalele cerându-le să se grăbească. Puştanii o privesc cu maximă uimire de parcă s-ar fi întâlnit cu o extraterestră indolentă. Plecăm mai departe. Renate înjură semnele de circulaţie, căruţele oprite în dreptul crâşmelor, tirurile care trec de pe o bandă de circulaţie pe alta, frunzele care se lipesc pe parbriz. O simt tensionată. Nu îi vorbesc. Ascult cum vântul se izbeşte de maşină. Privesc cum aleargă pe lângă noi imaginile copacilor care veghează drumurile către nicăieri. Tristeţea ne şterge fruntea cu amintiri fugare. Renate înjură din nou. Mă priveşte trist. Îi zâmbesc.
Renate parchează maşina în curtea unei vecine a Fridei. Recunosc imediat pe stăpâna locului: este una dintre băbuţele cu care am discutat acum două zile şi despre care am aflat că a fost învăţătoare mai bine de treizeci de ani în acest sat. Îmi spune că numele ei este Saveta, şi că mă va însoţi la înmormântare . Renate va trebui să stea în apropierea sicriului deoarece îi este soră, dar eu cum nu sunt nici rudă, nici prieten cu decedata va trebui să stau deoparte.
-Ne vedem la sfârşitul înmormântării, îmi spune Renate. Stai cu tanti Saveta. Te însoţeşte ea peste tot.
-Bine, răspund oarecum trist.
Renate pleacă. Intrarea ei în curtea moartei provoacă rumoare şi aprinde flăcări în privirile bărbaţilor. Femeile murmură deja dezaprobator pentru că Renate nu are batic aşa cum cere obiceiul locului.
-O să ne distrăm tare de tot, spune Saveta. Ioan o să facă mare circ la înmormântare. Poate se preface că leşină.
-Abia aştept, răspund eu. Şi la mine în sat tot aşa se comportă lumea. E ca un film cu actori fără talent.
-Ioan e actor bun. O să vezi că ne vom distra. Acuma o luna de zile o bătea pe moartă cu drugu’ da azi ai să vezi ce teatru o să joace !
Tanti Saveta mă cheamă în bucătărie unde mă serveşte cu ţuică gălbuie şi salată de vinete. Ţuica este dulce şi tare.
-Uh, da’ tare ţuică ai tanti Saveta ! Din ce ai făcut-o că din prune nu e. E prea aromată.
-Din zarzăre. Stai să-ţi aduc o sticlă să pui în maşină ca să o iei acasă la tine şi să guşti un pahar la masă.
-Mulţumesc frumos.
Tanti Saveta mă mângâie pe fată. Are ochii verzi şi privire blândă. Îmi aminteşte de bunica din partea mamei. Îi zâmbesc şi eu apoi îi sărut mâna.
-Hai că scot moarta din casă, strigă o altă vecină către noi.
Ne oprim în dreptul porţii Fridei. Sunt peste două sute de săteni adunaţi în haine de sărbătoare, majoritatea bătrâni şi copii. Numeroasele rude ale lui Ioan dau de pomană păhărele de ţuică, lumânări, şervete şi colaci mici. În jurul sicriului, Ioan şi neamurile lui au făcut un zid viu . Ioan jeleşte cu voce subţire tragi-comică:
-Fridăăăăă! Scoală-te Fridăăăăă! Aici e casa taaaa! Fridăăăă!
Vocea sa subţire şi incredibil de falsă produce ecouri diferite: rudele sale plâng, sătenii privesc ca la teatru, iar eu sunt gata să izbucnesc în râs.
-Am spus eu că ne distrăm, mă înghionteşte tanti Saveta. Trebuia să taie bilete ca la teatru. Acuşa leşină!
Renate stă la un metru în spatele sicriului. Nu poate ajunge lângă sora sa din cauza numeroaselor rude ale lui Ioan care încearcă să o izoleze. Observ din nou faţa moartei: aceleaşi buze mov, aceleaşi cercăne albastre. .Frida a rămas la fel. Ceremonia este condusă de trei preoţi. Ioan a vrut să demonstreze comunităţii cât de credincios este şi a chemat pe lângă preotul din parohia sa şi pe alţi doi preoţi din satele vecine. Unul dintre dascăli se opreşte lângă noi şi răspunde la telefonul mobil. Îi aud discuţia fără să vreau:
-Proasta naibii! Ţi-am zis să cumperi pamperşi. Nu vreau să aud nici o scuză. Ţi-am spus.
Închide telefonul şi îşi pune pe faţă masca pioşeniei absolute. Se aşază în rând cu cei doi dascăli care îi însoţesc pe cei trei preoţi. Crucea de lemn pe care este scris numele moartei este purtată de un bătrân dolofan. Preotul satului îi face semn să iasă cu ea la şosea asta însemnând că în sfârşit, cortegiul funerar va porni. Sicriul este asezat într-o căruţă trasă de doi cai pe spinarea cărora s-au aşezat covoare de perete înflorate. Se dau de pomană în pragul uşii: perni, plapumi, pături. Ioan ţipă iar la fel de fals. Cortegiul se pune în miscare. Primul din acest şir de oameni care o conduc pe Frida la groapă este bătrânul care îi poartă crucea. De cruce atârnă un şervet albastru şi un colac uriaş de două kilograme. Urmează purtătorii prapurilor, a sfeşnicelor, năsăliei şi al pomului împodobit cu dulciuri si beteală. Colacii dansează în vârful prapurilor în funcţie de ritmul deplasării. Convoiul face douăzecişipatru de opriri unde se citeşte din Evanghelie, iar o rudă a moartei împarte ,,punţile”, materiale din pânză care ajută sufletul moartei să treacă de locurile grele de dincolo. O altă rudă a moartei împarte copiilor monede, un alt obicei din vechime.
Drumul către biserică este foarte obositor. Lumea se plictiseşte, iar cântările preoţilor devin tot mai apatice. După două ore chinuitoare prin praful satului ajungem în biserică unde rudele moartei împart batiste şi lumânări. Chelia lui Ioan sclipeşte deasupra mulţimii, iar tanti Saveta îmi şopteşte din nou:
-O să leşine. Ai să vezi !
Rudele şi prietenii îşi iau rămas bun de la Frida. Preotul satului spune în câteva cuvinte o predică despre decedată în care o laudă pentru omenia de care a dat dovadă şi pentru participarea la slujbele bisericii. Mă aştept să spună ceva de faptul că a murit nespovedită şi neîmpărtăşită, dar mă înşel. Părintele este un om corect şi nu aduce la cunoştinţa obştii aceste amănunte. Sicriul este scos din biserică, iar în faţa gropii preotul toarnă vin peste pânza care o acoperă pe Frida . Dascălii cântă ,,Veşnica pomenire”, iar Ioan strigă că vrea să sară în groapă alături de soţia lui. Rudele trag de el dar Ioan ţipă la fel de subţire şi la fel de fals că va sări. Oamenii îl privesc fără a da o prea mare importanţă lamentărilor sale. Sicriul este coborât şi oamenii încep să arunce monede şi bulgări de pământ. Din toate colţurile cimitirului se aude ,,Dumnezeu să o ierte ! . Clopotul bate neîncetat. Aud vocea Renatei care îşi strigă sora:
-Fridaaaa!
Lumea se dă la o parte şi lasă pe Renate să se apropie de groapă. Renate plânge şi parcă o lume întreagă înoată în lacrimile ei. Bulgării de pământ cad necontenit. Mă apropii de Renate, iar ea se aruncă în bratele mele. Lumea se retrage în amintiri relative. Rămânem noi doi şi tanti Saveta care spală faţa Renatei cu apă minerală.
La casa de pomenire, vreo trei sute de săteni sunt serviţi cu mâncare şi băutură. Asta este pomana care se face după înmormântare şi la care ia parte foarte multă lume. Renate a plătit firma de catering, dar a adus şi bautura pentru masa de pomenire. Ioan nu a făcut altceva decât să otrăvească atmosfera cu ţipete şi expresii patetice.
-Eu nu stau la pomenire, spune tanti Saveta. Mare păcat că nu a leşinat cheliosul. Vă aştept pe la mine după ce e gata pomenirea.
Îi mulţumim. Mai stăm căteva ore printre mese încărcate şi oameni care beau întru pomenirea unei femei despre care nu ştiu mai nimic. Preoţii mănâncă deoparte într-o sală specială. Acolo se duc mâncăruri selecte şi băuturi fine. Plecăm fără a mai vorbi cu soţul Fridei. Ne luăm rămas bun de la tanti Saveta. Îi promitem că vom mai trece pe la ea. Ne aduce sticle de ţuică, mere galbene şi seminţe coapte de bostan. O lăsăm cu ochii în lacrimi într-un sat în care fiecare bătaie de clopot poate însemna îngroparea unui suflet. Renate conduce atent. Buza de jos îi tremură nervos. Oprim la intrare în Suceava. Intrăm într-o pădurice de brad, iar Renate se aşază în genunchi şi plânge. O las un timp să se răcorească, apoi o ridic prefăcându-mă că nu i-am auzit disperarea. Păşim încet către o nouă lume. Mâinile noastre se caută. Izvorul durerii a secat.
Eduard Dorneanu
Din Volumul ,,7,63”
Autor -Eduard Dorneanu
Editura Eikon
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2013
ISBN: 978-973-757-926-3
NR. PAGINI: 108
FORMAT: 13x20cm
E frig. Dimineaţa lasă urmele brumei pe acoperişul de tablă al casei mele, pe gard, pe clopotele bisericii. Ceaţa acoperă rănile Gheei . Haturile livezii par tuşele alb-ruginii ale unui teren de luptă din care lipsesc gladiatorii. Pământul strigă către albastru cuvinte neînţelese. Vântul plânge în cimitirul satului printre crucile de ciment care domină nemişcarea. Pe imaş, caii se aleargă unul pe altul ca într-un joc al tinereţii şi uitării. Suha nu îşi odihneşte undele şi taie în continuare drum pieziş printre prundurile ostile . Pe coastă, în apropierea Prisosului umbre negre vestesc că iarna răspunde întrebărilor ancestrale. Corbi flămânzi se pierd în negurile Stânişoarei. Noiembrie îngenunchiază în faţa caselor părăsite. Dumnezeu deschide cartea durerii şi strigă numele celor rătăciţi. Semnele de foc iau locul pleoapelor închise. Îmi simt palmele reci.
În faţa magazinul din apropierea casei mele au oprit mai multe căruţe încărcate cu lemne de foc. Caii sunt acoperiţi cu pături pentru a fi protejaţi de muşcătura gerului. Bărbaţii se cinstesc cu vodcă, iar copiii îşi cumpără dulciuri. Deşi cei mici ies încărcaţi cu pufuleţi, bomboane sau covrigi privirile lor sunt asemănătoare cu ale celor maturi. Zâmbesc şi trec printre ei vesel: copiii din Mălini sunt români pursânge, au în ei gena luptătorilor neînfricaţi. Îmi dau bineţe şi le răspund politicos. Oamenii ciocnesc şi îşi urează toate cele bune:
-Doamne agiută, spune cineva.
-Dă’i Dumneazău sănătate la tătî lumea, spune altcineva.
Intru în curte cu sufletul curăţit de orice temere. Pe şosea trec carele încărcate cu lemne. Oamenii mă mai salută o dată. Le răspund cu zâmbetul pe buze. Un microbuz opreşte în apropiere. Din el coboară opt tinere îmbrăcate la fel. Pardesiile, fustele, ciorapii, până şi cizmele lor au aceeaşi culoare. Frumuseţea lor nu trece neobservată: trecătorii le privesc insistent neînţelegând rostul lor în Mălini, într-o zi de sâmbătă. Două dintre ele intră în curtea mea şi realizez imediat că le cunosc pe fete. La ieşire din Fălticeni există un motel unde îşi fac veacul şi câteva prostituate. Unele dintre ele sunt prostituate de lux fiind vestite nu doar pentru frumuseţea dar şi pentru taxele nesimţit de mari percepute. Deşi mai nimeni nu îşi permite ,,o oră de meditaţie” cu ele, sunt foarte cunoscute atât în Fălticeni cât şi în satele apropiate.
-Ceao, îmi spune Maşa. Uite din partea partidului nostru câteva pixuri, un blocnotes, pliante. Fii băiat ţuţi şi votează pe cine trebuie.
-Mă omori, Maşa , râd eu din toată inima. Cum de v-au scos şi pe voi la campanie?
-Da’ ce avem noi? se amestecă şi Liuba în vorbă, gata să izbucnească în râs.
-Să nu spuneţi că v-au dat cetăţenia română şi acum prestaţi la domiciliul clienţilor contra voturi, continui eu uimit.
-Hahahaha, râd cele două.
Liuba îşi aprinde o ţigară.
-Aşa au promis. Mare lucru nu e să împarţi pixuri şi pliante. E cam frig şi mă strâng cizmele da’ nu contează.
-Da’ aruncă undeva naibii pixurile şi spune la ăia cu microbuzul că aţi fost peste tot, continui eu contrariat. Sunt nişte mincinoşi. Nu cred că vor interveni pentru voi. Dacă au ajuns să scoată în campania electorală şi damele de companie chiar că vine sfârşitul lumii.
-Da’ au promis . Avem nevoie de paşapoarte româneşti ca să ajungem în UE.
-Asta cred. Mai bine suciţi capul la un moş cu bani. Ăştia de la partide nu sunt obişnuiţi să se ţină de promisiuni.
-Cu moşii durează. Până ne rezolvă trece mult timp.
Aprinde şi Maşa o ţigară. E blondă, ochi negri, buze senzuale.
-Cred că ai dreptate, îmi spune Liuba.
-Ştiu.
-Aruncăm pixurile la tomberon şi spunem că am fost peste tot. Doar nu ne verifică nici dracu’.
-Mai lasă-mi mie pixuri, mă bucur eu de un cadou neaşteptat.
-Nu sunt bune, puiule. Toate sunt defecte. Le-au luat ăştia de undeva aproape de pomană şi apoi au pus numele candidaţilor. Nu îi interesează că nu funcţionează.
Privesc uimit noul tip de campanie electorală la sate: prostituate împart pixuri defecte. Le aduc cafea şi fetele râd vorbind între ele în limba rusă.
-Vedeţi că ştiu şi eu limba rusă, încerc eu să mint cu o mină serioasă.
Fetele râd. Motanul Nero se apropie de ele, iar fetele îl mângâie cu mare drag. Nero nu este interesat nici de pixuri, nici de candidatura nu ştiu cărui domn de care nu a auzit nimeni până acum.
-Noi plecăm , spune Liuba. Mulţumim pentru cafea. Când vii în oraş să ne cauţi. Facem cinste.
-Cu ce, întreb eu foarte curios?
-Las’ că vezi tu atunci. Da’ să nu vii sâmbăta sau duminica fiindcă atunci avem ,,cursuri”.
-Ok, fetelor. Multă baftă !
-Şi , ţie. Pa!
Prostituatele pleacă mai departe. Ceaţa le ascunde frumuseţea şi ruşinea. Niciunul dintre cele patru pixuri primite nu funcţionează. Blocnotesul are pagini subţiri, urâcioase. La televizor, un domn laudă modul civilizat în care se desfăşoară campania electorală. Microbuzul se întoarce şi în el urcă cele opt prostituate de lux. Ceaţa se înteţeşte. Bruma apasă roadele neculese din mărul pădureţ. Începe un meci de box, iar unul dintre participanţi este rus. Nu îmi plac coincidenţele aşa că închid televizorul şi ies afară. Nero se urcă pe poarta gardului şi cască plictisit. Arunc la tomberon pixurile.
Ceaţa de la ora şapte înnobilează tristeţea cu paşii grăbiţi ai sinucigaşilor. Umbrele ies din case pentru a respira durerea. Ziua de luni este şoapta răguşită a unui heruvim înainte de cădere. Luminile se sting pe griul tăcerii. Caut imagini vechi de-a lungul şoselei. Asfaltul geme. Albul iluziei trasează linia vieţii pe aleile parcurilor.
Coborâm din microbuz în faţa bisericii. Urcăm treptele cu indiferenţă şi plictis. Ocolim clădirea şi intrăm în cimitir.
-Pariezi şi tu, mă întreabă Costel?
-Nu, răspund eu amuzat. Am înţeles că pariurile încep de la o mie de euro. De unde naiba atâţia bani?
Cimitirul se populează cu oameni şi câini. Pe majoritatea oamenilor îi cunosc: sunt cei care mizau zilnic la casele de pariuri sume uriaşe. După un timp au realizat că, oricât ar paria, nu câştigă nimic, doar casele de pariuri se umplu de bani. Cineva a venit cu o idee ciudată: să parieze între ei şi astfel banii nu vor lua drumul celor care patronează pariurile legale. Au căutat şi o locaţie care să nu bată la ochi pentru un asemenea demers. Cimitirul a fost prima şi ultima propunere. Întâlnirile au loc lunea dimineaţa.
-Arbitrezi? întreabă un avocat mirosind a ţuică.
-Nu ştiu ce să spun. De ce aş face-o eu?
-Nu pariezi. Nu ai nici câini care participă. Eşti numai bun de arbitru.
-Pe bune?
-Sigur.
Omul îmi dă un baston cu electroşocuri şi pleacă în grupul celor care se pregătesc pentru a paria.
-La ce naiba e bun bastonul? întreb pe Costel care mănâncă brânzoaice uriaşe.
-Verifici dacă e moartă dihania. Dacă mişcă după ce îl atingi înseamnă că e viu.
-Pe cine să ating?
-Pe câini, cum pe cine.
Costel mânâncă lacom. Puloverul negru s-a umplut de pulbere fină de zahăr. Omul arată de parcă tocmai a tras pe nas o priză de cocaină şi este pe deplin fericit. Mă prefac că vreau să îl ating cu bastonul.
-Băă, ai grijă cu ăla, nu fii nebun, strigă contrariat Costel.
Pariorii vin către noi. Primii doi participanţi sunt doi câini comunitari de talie mare. Proprietarul câinelui alb este multimiliardar, cunoscut ca mare amator de lupte sângeroase şi femei asiatice. Câinele pe care pariază este de o hidoşenie aparte:
-Parcă este un metis rezultat din încrucişarea unui parlamentar cu un Saint Bernard muribund, glumesc eu. Ia, Costel, arbitrează tu. Mie îmi e milă.
Costel, vesel, ia bastonul şi dă noroc cu oamenii care deja au început să mizeze . Cel de-al doilea câine este negru, apatic, pare bolnav. Maestrul de ceremonii leagă câinii de două cruci din ciment şi aduce un cântar. Cineva îi aduce carne, iar omul taie hălci mari.
-250 de grame fiecare, vă rog verificaţi.
Oamenii sunt mulţumiţi. Pe fiecare halcă de carne este pulverizat un spray. Nu am idee la ce foloseşte.
-Câinele care moare primul pierde. Se verifică cu trei atingeri de baston. Dacă nu mişcă, a pierdut. Clar?
-Clar, răspund cei doi proprietari.
Pariorii încep să discute între ei. Mizele sunt uriaşe. Costel verifică cu aer tâmp crucile. Sunt puse bucăţile de carne în faţa câinilor, iar aceştia le înfulecă în câteva minute. Un timp nu se întâmplă nimic. Pariorii fumează. Costel se uită întrebător la maestrul de ceremonii care se preface a nu înţelege nimic. Dintr-o dată câinii încep să tremure. O salivă verzuie le curge din bot şi oamenii încep să strige încurajări sau blesteme. Câinele alb este primul care nu mai dă semne de viaţă. Costel îl atinge cu bastonul de trei ori. Câinele este mort. Oameni bucuroşi strâng în palme bancnote mototolite. Câinii morţi sunt luaţi şi transportaţi rapid în locuri îndepărtate. Mă mir şi mă gândesc cum, într-un oraş de provincie, câinii comunitari pot servi la înmulţirea banilor celor bogaţi.
Următorii participanţi sunt câini de talie mijlocie. Cred că ambii câini sunt din rasa pudel şi nu par câini abandonaţi ci mai degrabă furaţi de undeva. Unul dintre pudeli are la gât medalion de identificare aşa că sunt sigur că nu este un câine comunitar. Pariurile încep de la 2500 de euro. Maestrul de ceremonii strânge banii într-un coş de plastic. Pudelii nu rezistă nici trei minute. Costel îi atinge de trei ori cu bastonul şi unul dintre ei mişcă oarecum nefiresc din lăbuţe după atingere.
-Avem un câştigător, anunţă maestrul de ceremonii.
Participanţii se iau la harţă. Fiecare are părerea lui despre ultima scenă. Îi las să se certe şi plec trist. Cerul rămâne gri ca o chemare frântă pe buza prăpastiei. Respir adânc. Ziua de luni este şoapta răguşită a unui heruvim înainte de cădere. . .
credinţa în absolut nu are clauză de reziliere
nu se pot partaja nestatornicia frigiditatea
maleficul
întunericul scuipă sânge iar cerberii se împerechează
frazele neterminate din timpul preludiului
înlocuiesc ritualul de iniţiere
cei rămaşi în tranşee
printre statui înfometate şi evanghelişti drogaţi
au de ales între temniţa din chinon
şi bordelurile din cimitirele lui bafomet
pescarii de umbre se retrag dincolo de jaffa
lumina arde
împreună cu trupul ultimului templier.
Craiova – 24-28 februarie a.c., în foaierul Teatrului Naţional „Marin Sorescu”
Cluj-Napoca – (ediţia a XVII-a, 20-24 aprilie)
Oradea -(ediţia a III-a, 18-22 mai)
pe litoral – (ediţia a VIII-a, 11-15 august)
Târgul GAUDEAMUS Carte Şcolară (ediţia a XIV-a, 15-25 septembrie, Bucureşti)
Târgul Internaţional GAUDEAMUS Carte de Învăţătură (ediţia a XXIII-a, 16-20 noiembrie, Pavilionul Central Romexpo, Bucureşti).
am intrat călare în catedrala plină de oameni speriaţi,
preotul s-a ascuns într-o icoană murdară şi a închis ochii tuturor sfinţilor părăsiţi de credinţă.
vocea mea a răsunat ca o pedeapsă binecuvântată.
copiii femeilor părăsite mi-au sărutat cizmele prăfuite iar cerşetorii şi-au întins hainele în faţa mea
ca pe un covor peticit peste care calul meu a trecut fără grabă.
pe catafalc, femeia cu o singură inimă se zbătea între lumină şi întuneric.
am ridicat cravaşa şi am lovit în neştire pe cei îngenunchiaţi în faţa unor chipuri fără viaţă,
dogma a plâns zgâriind vitraliile cu profeţii despre altcineva.
îmbrăcat în haine de călugăr iezuit, Betrand de Blanchefort a recitat poemul durerii
apoi ne-am aşezat pe podeaua murdărită de vise
şi ne-am îmbăiat în sângele celor nenăscuţi.
pe catafalc, femeia cu o singură inimă se zbătea între lumină şi întuneric.
când focul trădării a aprins asfinţitul unei religii născute dintr-un adevăr schingiuit,
fraţii centauri au dansat în jurul minciunii până ce oboseala le-a întins cupa de otravă.
eu am rămas să păzesc celelalte cuvinte printre cerşetori, târfe,
ore obosite şi simboluri fără legendă.
pe catafalc, femeia cu o singură inimă se zbătea între lumină şi întuneric.
ne-am întâlnit întâmplător într-un port fără far,
la sud de capătul lumii.
ai crezut că sunt Roger Mortimer și ai brodat cerul cu buzele în mii de culori,
unele apăsătoare,
altele nu.
copiii noștri nu s-au născut deși am avut mereu parte de ploi amestecate cu sânge de înger,
turnul de piatră ne-a strâns între zidurile lui
împlinind profeția.
după ce trupurile noastre au rămas fără inimi,
legenda a mai hoinărit un timp prin orașele obosite de menestreli apatici, răutăcioși.
apoi parinții ne-au ars cuvintele de dragoste într-un loc tainic.
iubirea se vindea ieftin și lumea nu era pregatită pentru un compromis cu eternitatea.
rămas singur între moarte și moarte,
am scris pe sabia credinței un nume de femeie:
Isabelle.
