Ip

Eduard Dorneanu Evenimente Departe de Troia, Editura Eikon, EDITURA TRACUS ARTE, Eduard Dorneanu, MĂLINI, Mălini- volumul I, MĂLINI-Volumul II, ordinul cavalerilor templieri, SACRA EROTICA, SUBLIMARE 4 Comments

În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, trupe maghiare ce făceau parte din armata de ocupație cantonată în orașul Șimleul Silvaniei, împreună cu localnici maghiari și cu membri ai organizației Straja națiunii (“Nemzetőrség”) au ucis 157 de localnici români și un copil înaintea nașterii sale.
S-au format 6 echipe de soldați în frunte cu câte un om din garda locală, drept călăuză. Astfel alcătuite, au pornit fiecare pe străzile comunei:

Echipa I a acționat pe drumul ce ducea spre localitatea Suplacu de Barcău. Toți românii din această zonă care au fost găsiți acasă au fost împușcați. Și-au găsit moartea 62 de oameni.
Echipa a II-a a acționat în zona bisericii și a cimitirului din Ip. După indicațiile date soldaților de către calăuza Csepei Sigismund au fost împușcați 21 de locuitori.
Echipa a III-a a mers pe drumul ce duce spre comuna Camăr. Au fost omorâți 13 români.
Echipa a IV-a a acționat pe drumul către satul Zăuan, unde au fost împușcați 9 locuitori.
Echipa a V-a a mers în zona de pe malul pârâul Barcău, fiind omorâți 36 de români.
Echipa a VI-a trebuia să acționeze în aceeași zonă cu echipa a V-a, însă locuitorul Osz Andrei, ce era folosit drept călăuză, dându-și seama de gravitatea faptelor lor a declarat că el nu cunoaște casele românilor, deoarece venise de puțin timp în comună. Astfel, ultimele două echipe au fost nevoite să meargă împreună.

Mărturia supraviețuitorului Gavril Butcovan :
,, „În zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de armă ce răzbăteau dinspre casele vecinilor noștri. Era în jur de ora 5, încă era întuneric și m-a cuprins o frică ce nu o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. În familie eram de toți 10 suflete, printre care 8 copii. Locuința era compusă din două încăperi. Eu, părinții și alți 5 frați dormeam într-o cameră, iar în camera mică, ceilalți doi frățiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan și i-am spus că sunt împușcați românii. Tata nu putea vorbi de emoție, pentru că bănuia ce ne așteaptă, focurile de armă întețindu-se cu fiecare minut ce trecea. S-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă pe uliță, spunându-ne apoi că vede oameni care se plimbă agitați. Pentru o clipă mi-am aruncat și eu ochii pe fereastră. Strada era plină de militari horthyști și consăteni maghiari, deveniți părtași la masacru. Mama i-a zis tatii să meargă să deschidă ușa, ca să nu bată soldații în poartă așa cum au făcut la vecini. Pe când tata a vrut să deschidă ușa, soldații erau deja în curtea noastră. Unul dintre criminalii horthyști s-a răstit la el, spunându-i să iasă afară din casă. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am știut că l-au împușcat pe tata. Imediat au năvălit în casă trei soldați, îndreptând puștile spre noi. Ne-au spus răstit în ungurește, să ieșim afară. Mama i-a întrebat, arătând spre leagănul unde se afla sora mea cea mică, ce va întâmplă cu fetița, la care i-au răspuns ca o să o crească ei. Când am ieșit l-am văzut pe tata, care zăcea cu fața în jos lângă peretele casei. M-am îndreptat înspre el, moment în care asasinii horthyști au tras în mine. Cuprins de groază m-am prăbușit lângă corpul neînsuflețit al părintelui meu. Mi-am dat seama că sunt în viață, simțind o arsură puternică. Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminali i-au executat pe frații mei. În fața casei, la câțiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost împușcată în piept cu cartușe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împușcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 ani, care, disperată, striga <>, a fost secerată de gloanțele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împușcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn. Asupra mamei au tras, rânind-o, însă a apucat să se ascundă sub o căruță. Cred și astăzi că șansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata și am stat culcat cu față la pământ, în timp ce călăii erau preocupați cu uciderea celorlalți membri ai familiei. Pe lângă mine și mama au mai scăpat cei doi frați ai mei, Ioan, de 12 ani, și Floarea, de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde criminalii nu au mai căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau că au ucis întreaga familie după ce au tras în 7 persoane și au străpuns-o cu baioneta pe Paulina.
Doresc să vă mai spun că cruzimea cu care a fost comis acest genocid întrece orice închipuire. Bătăile și schingiuirile au început înainte de masacru cu 3-4 zile. Unii români au fost bătuți până ce și-au dat duhul. Lui Dumitru Sarca i-au tăiat mâinile, lui Dumitru Chiș i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la mâini. Nu pot să uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte și soția acestuia, care era în durerile facerii. Bărbatul a plecat după moașă, dar pe drum a avut ghinionul să se întâlnească cu echipa criminală. Aceștia, sub amenințarea armelor, l-au întors din drum, iar odată ajunși în curtea casei l-au împușcat. Soției i-au scos copilul din burtă cu baionetă. O altă tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sarca, de 40 de ani și Maria Olla, de 15 ani. Cu toate că nu erau încă moarte au fost aruncate în groapa comună și îngropate de vii. în acea zi de 14 septembrie 1940, orice român întâlnit pe stradă sau găsit acasă a fost împușcat.
Trebuie să vă mărturisesc adevărul până la capăt. Nu toți consătenii mei au pactizat cu criminalii horthyști. Au fost și maghiari care au sărit în apărarea familiilor de români, punându-și prin acest gest viața în pericol. Astfel au fost salvați din mâna ucigașă a horthyștilor cel puțin 3 familii de români. Cu siguranță, dacă acțiunea criminală ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai mulți care ar fi sărit în ajutorul nostru, al românilor, și în mod sigur numărul celor uciși era mult mai mic.”