Eduard Dorneanu

CÂRPE MURDARE

papa
apaticul contratenor al universului
e protestul muribundului cântat cu voce depresivă
pseudo-blasfemia merită
un vot sau o cărămidă învelită în cârpe murdare

juriul format din pensionari damnaţi
capace de canal şi pergamente agnostice
desparte în propoziţii bolnave
credinţa

fum alb fum negru

contradicţia în vers nu poate curăţa
grajdurile lui augias
vocea papei coboară în uterul uscat al infernului
nihil sacrum

Eduard Dorneanu
Mălini

Poem de octombrie

douăsprezece lumânări din ceară neagră stinse pe pieptul meu,
şerpii gorgonelor sărutându-mi pleoapele obosite,
zeiţa nereidă Thetis murmurând incantaţii la mormântul lui Achille,
centaurul Hiron culegându-mi strugurii necopţi,
numele iubitei…

paşii călăuzei rătăciţi pe cărări blestemate,
chemarea catedralelor gothice înconjurate de sârma ghimpată,
braţele muezinilor răsturnând echilibrul firesc al tăcerilor lumii,
poeziile negre răsucind spada în trupul cuvântului pur,
numele iubitei…

vâslele argonauţilor înfipte în nisipul de aur al insulei lui Eete,
testamentul faraonului copil ucis de o toamnă lacomă de sângele tinereţii,
măştile de carnaval ale sfinţilor părinţi lăsate în confesionalul unui papă nebun,
haina de mireasă a Lucreziei de Borgia îmbrăcată de îngerul căzut al durerii,
numele iubitei…

jurământul fals din pridvorul vieţii,
drumul către da,
drumul către nu.

Eduard Dorneanu
Mălini

GOTHIC 16

drumul ce duce la temniţa unde doarme Danae, trece prin grădina de liliac a maestrului 13.
ne ţinem strâns de mâini ca să nu rătăcim drumul.
câinii fără stăpân râd de noi la fiecare pas înainte.
în spatele nostru gâfâie Robert de Artois.
istoria îl strigă din pergamente aproape putrezite
şi el ne urmăreşte încercând să fie primul mort dintr-un şir nesfârşit de nenăscuţi.

la intrarea în închisoarea cuvintelor, suntem nevoiţi să ne agăţăm armele de ramurile unor copaci uscaţi.
umbrele noastre sunt crucificate sub privirile îngăduitoare ale iubirilor episodice.
ni se îngăduie doar să ne tăiem încheieturile mâinilor într-o tăcere desăvârşită
şi să scriem cu sângele proaspăt
erata unei tinereţi risipite.

ne repetăm minciunile la lumina unei speranţe vag conturate.
minciuna mea se sprijină pe adevărul tău,
adevărul tău se naşte din minciuna mea.
astfel putem ridica împreună
castel din vise măsluite.

Eduard Dorneanu
Mălini

Septembrie fără tine

toamna ne-a găsit îmbrăţişaţi într-un pat de frunze vii.
septembrie ţi-a copt roadele mirosind a femeie împlinită
iar eu le-am cules cu ochii închişi de spaima unui gest necugetat.
zilele ploioase ţi-au schimbat culoarea chemării,
din carnea ta îngerii au construit temple pentru cele mai iubite păcate.

atingerea ta s-a transformat într-un fulger ce îmi brăzdează trupul cu cicatrice de iubire,
pe buzele tale aroma dimineţilor se culege doar trecând printre furcile caudine ale
întrebărilor veninoase.

şi totul pare atât de firesc…

Eduard Dorneanu
Mălini

Asalt in portul celor 7 zeiţe

dimineaţa am debarcat în portul celor şapte zeiţe,
oamenii locului muriseră cu o seară înainte sub focul încrucişat al iertării.
Polidamas a fost primul care a păşit pe plaja blestemată
urletul lui de luptă ne-a adus sângele în obraji,
ca de fiecare dată când jefuiam casele părăsite ale muritorilor.

din colibele fără uşi, podoabele dispăreau una după alta,
lăcomia era atât de mare încât am luat şi brăţările de umbră ale icoanelor fumegânde.
ascunse în beciuri de piatră am găsit şi tăbliţele legii,
oamenii din vechime scriseseră în ele cele mai frumoase minciuni,
aşa că le-am luat cu noi ca dovadă că există moarte şi după moarte.

cei mai tineri dintre luptători au băut sângele femeilor răstignite pe podiumul vopsit
violet,
apoi au dansat pe jumătate goi invocând tristeţea unui ideal inutil.
am stat deoparte un timp pentru a reuşi să număr izvoarele secate de urmaşii
minotaurului
dar răzbunarea mi-a aprins pletele cu blasfemiile ei
şi a trebuit să îţi caut mormântul printre epavele corăbiilor aproape putrezite.

şi fiindcă sunt bărbatul unei singure trădări,
am jurat să îmi caut moartea
luptând pentru o cauză de dinainte pierdută,
undeva,
dincolo de albastrul impur al speranţei.

Eduard Dorneanu

Mălini

CINEVA ARUNCĂ BULGARI DE PĂMÂNT PESTE VISE

în primele zile fără tine mă simțeam de parcă aș fi fost eliberat pe cauțiune,
mă așteptam ca la știri să se afirme că eu sunt vinovatul moral pentru moartea ta.
zilele săptămînii au șters cu hârtie de ziar ferestrele mele,
nu am vrut sa ma împotrivesc, am lăsat literele sa iți strige absența.
vecinul meu,pilotul de vânătoare a afirmat în public că m-a văzut cum secționam luna
i s-a părut chiar că am ascuns o parte din ea în ghivecele cu flori ale vaduvelor de război.
oamenii s-au revoltat și au sugerat unei autoritați fără putere sa îmi tundă pletele,
așa înțelegeau ei să mă pedepsească pentru faptul că întorc privirea la salutul lor.

cu timpul am învațat să îmi cumpăr haine de culoare închisă,
apoi am îmblânzit inorogii rămași să rătăcească în fiordurile blestemate.
nu am avut curajul să te strig pe nume în locurile pustii unde oamenii se roagă unor picturi naive
dar pot sa jur cu cuvinte de sânge
că nu te-am uitat!

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,Rugăciunea de piatră” – Editura Eurograph

POEM NUD

flamurile aruncate peste răniţii în agonie,

scrisorile însângerate aruncate între viaţă şi moarte,

păsări obosite ciugulind ochii deschişi ai prizonierilor sedati de uitare,

pozele iubitelor stârnind furia norilor abandonaţi de zei,

cratime fără milă despărţind substantivele comune de poeţii labirintului,

pumnale fără tăiş lăsate să ruginească în carnea nisipului de clepsidră,

şi vocea vicleană a minotaurului invocând

gerunziile…

trupul tău amestecat cu iarba din grădina Edenului,

tinereţea noastră păzită de baionetele unor zile perverse,

serpentinele trădării sculptate paralel cu linia vieţii,

fraţii Ajax ridicând zidurile noii Troie,

măştile dorinţei agăţate de cel mai înalt cedru din Haifa,

renunţarea la visele banale,

renunţarea…

ochii lui Argus căutându-mi cele mai intime dorinţe,

profeţiile Pithiei disecându-mi sufletul,

dragostea ta, mai amară ca slujba de vecernie,

diferenţa dintre plus şi nimic,

neliniştea dintre două ploi,

neliniştea …

relativa iubire dintre noi,

chemându-ne să mutilăm,

adevărul.

Eduard Dorneanu
Mălini

ANAHITA

Anahita este cea mai frumoasă femeie din Agrabah

locuieşte în colivie de aur şi se hrăneşte cu versurile mele.

în nopţile cu lună plină cuvintele ne dezbracă de întrebări

şi putem intra pe nesimţite în visele celuilalt.

Anahita mă aşteaptă cand vin rănit de pe câmpul de luptă

nu ridică privirea până ce eu nu mă şterg de praful îndoielii

îi leg ochii cu rănile mele

iar pereţii respiră greoi ore în şir. . .

Anahita jură ca va muri în ziua când îi voi pronunţa numele fără să îi caut buzele

pumnalul cu lamă otravită străluceşte pe masa încărcată cu fructe oprite.

ştiu că lumea întreagă nu valorează mai mult decât o promisiune încălcată

aşa că râd desenând cercuri de sânge în jurul unei iubiri mincinoase.

Anahita ştie că fără trădare iubirea ar fi o simplă aventură

cuvintele ei se sparg în apele primăverii.

dincolo de ferestre

deşertul înfloreşte sub povara albastrului. . . .

Eduard Dorneanu
Mălini

7,63(Mirela)

Am cerut două cuburi de gheaţă dar am primit doar unul. Mirela vorbeşte nonstop în camera vecină. Este incredibil debitul ei verbal. Ascult liniştit cu ochii la meciul Germania-Italia care se desfăşoară în reluare pe plasma uriasă a Mirelei. ,,Neamţul” Gomez ratează o ocazie la poarta lui Bufon.
-Dragule , ştii că Liviu a cumpărat bilete pentru Corfu numai ca să fim împreună cu ordinara de Sanda şi cel de-al treilea soţ al ei?
Liviu este soţul Mirelei, ,,ordinara de Sanda” nu am idee cine poate fi. Aş fi dorit două cuburi de gheaţă. Nu cer încă un cub ca să nu par nesimţit dar nici nu mai beau băutura din pahar.” Italianul” Balotelli a înscris şi peluza cu fanii italieni se bucură extraordinar de zgomotos.
-Liviu a spus că e frumos în perioada asta a anului şi e bine să mergem împreună cu Sanda şi moşul ei de şaptezeci de ani. Eu nu am spus nimic pentru că nu am vrut ceartă dar îmi este clar că mă crede o idioată oarbă.
E cald în dormitorul Mirelei. Pe pereţi e plin de nuduri de femei purtând semnătura unor pictori de care nu am auzit niciodată. Remarc faptul că femeile din tablouri nu au păr, o fi o viziune modernă sau poate tablourile fac parte dintr-o colecţie de artă având o anumită temă. Nu întreb. Sunt frumoase şi femeile tunse chilug.
Mirela intră ca o vijelie.
-Ţi-ai turnat singur Martini? Serveşte-te că vin şi eu imediat. Simte-te ca acasă!
Îmi vine să mă ridic şi să plec. Balotelii marchează iarăşi apoi se dezbracă de tricou. Aseară nu am observat că avea lipit pe spate un imens bandaj albastru. E 2-0. Beau până la urmă paharul de Martini şi mă uit mai atent la femeile goale din tablouri.
-O să cheltuim enorm şi nu o să ne distrăm deloc. Liviu şi-a făcut vasectomie iar eu vreau măcar doi copii. Este o situaţie cumplită. Nu ştiu cum voi ieşi din asemenea impas.
Femeile din tablouri păzesc un dormitor în care seara dorm un bărbat care şi-a făcut vasectomie şi o femeie care vorbeşte îngrozitor de mult. Mă simt ca un intrus intrat într-o lume plictisită de viaţă. Ce l-o fi făcut pe Liviu să îşi facă o vasectomie nu ştiu şi nici nu vreau să aflu.
-Am schimbat şi maşina. Cum să circuli cu o maşină care are doi ani, ce eu sunt o ţărancă care adună balegi ca să conduc un hârb? Sandra are şi ea o maşină nouă dar a mea este performantă. Ştiu eu ce să aleg , nu ca ordinara.
Mă întind pe pat cu ochii la tavanul de culoarea roz. Nemţii atacă disperaţi încercând să egaleze un scor la care nu se aştepta nimeni înainte de începerea meciului. Mirela vine lângă mine şi se dezbracă imediat. Nu o întreb nimic. Cred că dacă ar începe să vorbească aş simţi nevoia imperioasă de a mă arunca pe fereastra deschisă. Femeile din tablouri îmi fac cu ochiul iar eu navighez cu Mirela în apele tulburi ale unei false iubiri.
Germania înscrie din penalti în ultimul minut de joc dar este mult prea târziu. Mirela tace şi mă mângăie neîncetat. Insula Corfu este foarte departe. . .

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,7,63”

cop 7,63

Autor -Eduard Dorneanu
Editura Eikon
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2013
ISBN: 978-973-757-926-3
NR. PAGINI: 108
FORMAT: 13x20cm

7,63(Iarbă amară)

Şase bărbaţi cosesc în răcoarea dimineţii undeva în apropierea şoselei E85. Iarba este verde, dimineaţa miroase a tinereţe veşnică. Este ceva mistic în această muncă, nu îmi pot da seama ce anume dar aşa simt. Sub ascuţişul coasei cad ierburile, florile, timpul netrăit. Cosaşii nu obosesc, dimineaţa este albastră, iar lumina mută păsările dintr-un paradis în altul.
Carmen aprinde o ţigară mentolată şi se aşază pe spate în iarba proaspăt cosită. E pentru prima dată când o văd transfigurată ca după o noapte de dragoste pigmentată cu certuri şi acuzaţii.
-Iarba asta amară creşte pe tristeţea noastră, spune ea mângâindu-mi aşteptarea. Mă simt vulnerabilă pe pat de iarbă proaspăt cosită.
-Capitulezi atât de uşor? Mă aşteptam să te închizi în cuvintele altuia. Eşti ciudată astăzi.
Mi-e frică să îi ating fruntea. I-aş putea răni visele cu întrebările mele. Încerc să o ridic din iarbă.
-Mă simt dominată de un coşmar în care port măştile unor războinici morţi.
-Asta nu înseamnă că poţi ocoli durerea.
-Nu, nu înseamnă asta.
O maşină albă opreşte între noi şi şoseaua pe care gonesc camioane, ambulanţe şi autoturisme de teren. Un bărbat şi o femeie în vârstă ne cheamă la ei cu gesturi largi, aproape părinteşti. Cosaşii au venit lângă noi şi ne salută ca pe nişte prieteni vechi.
-Mergem la biserică să facem pomenirea lui Vlăduţ, feciorul nostru mort acum şapte ani, spune femeia privindu-ne trist. V-am văzut pe câmp la muncă şi ne-am gândit că nu ar fi rău să oprim.
Din portbagaj bărbatul scoate opt pacheţele, câte unul pentru fiecare dintre noi. În fiecare pachet este un colac mic, o portocală, o cană şi o batistă. Femeia aprinde şi lumânări :
-De sufletul lui Vlăduţ, spun cei doi părinţi înlăcrimând ochii sfinţilor din calendare.
-Bogdaproste, spunem privind în pământ parcă ruşinaţi că primim pomană în numele unuia mai tânăr ca noi.
Bărbatul scoate şi o sticlă de bere care trece din mână în mână fără să se mai folosească pahare. Spre surprinderea mea şi Carmen bea din sticlă. Îi văd ochii trişti, aproape înlăcrimaţi.
-Văd că mai ai o coasă în căruţă spun celui mai în vârstă dintre cosaşi.
-Am încă una dar este grea. Nu o foloseşte nimeni.
-Dămi-o mie şi pe fată învaţ-o cum să adune iarba.
-Vreţi să ne ajutaţi? Dumnezeu să vă dea sănătate.
Părinţii lui Vlad pleacă nu înainte de a ne strânge măinile. Cosesc alături de ceilaţi bărbaţi iarba amară, florile singurătăţii, macii timpurii.
-Iarba asta creşte pe tristeţea noastră, spune Carmen din nou. Astazi adunăm ceea ce mâine va fi dat uitării.
Eu nu vorbesc. Coasa mea culcă la pământ brazdă de ierburi şi vise. Lumina dimineţii mută păsările dintr-un paradis în altul. Se vede hotarul semn că ne apropiem de sfârşitul muncii. Clopotele bisericii din sat încep să bată pentru pomenirea lui Vlad. Oamenii se opresc pentru o clipă şi îşi fac cruce. Carmen are ochii în lacrimi. Da. . .

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63