Eduard Dorneanu

BLOCADA DILETANŢILOR

ultimul octombrie depresiv arde mocnit legea salică
moaştele sfântului nectarie sunt revendicate
de alpiniştii utilitari în concurenţă acerbă
cu ofiţerii secunzi ai cuirasatelor reciclate

pelerinajul preoţilor
este pus în pericol de blocada diletanţilor
alocuţiunile se rostesc în faţa sicriului închis

monedele trec dogma la ora de toamnă
e nefiresc de previzibilă
rugăciunea

Eduard Dorneanu
Mălini

ANOTIMPURILE NU POT FI EXECUTATE SILIT

însă
anotimpurile nu pot fi executate silit

podul elena aleargă după mine pe străzile idolatriei
mă strecor printre mall-uri şi cazinouri care stau în genunchi
elena are picioare de ciment
din sarcasmul ei îşi beau siropul amestecat cu sifon
femeile bătrâne suferind de singurătate agresivă

aeroportul ioana adună substantivele comune ale urii
din întunericul ignoranţei decolează elegii suicidare
sub somaţia extrem de vocală a consoanelor schizoide
desenul vinovăţiei are conturul aspru dulce
al buzelor mele

parcul alexandra incendiază amprentele tăcerii
demonii adună pentru patrimoniul metalic al indiferenţei
artefacte păgâne şi lacrimi de copil

dar încă
anotimpurile nu pot fi executate silit

Eduard Dorneanu
Mălini

PERIFERIA ALBASTRULUI

gabriela este fiica unui asasin necunoscut
curtezanii ei flirtează sub ameninţarea
unor arme cu recul paranoid
mă întâlnesc cu ea la periferia albastrului
joncţiunea produce dezechilibru intrigii
urbane
cafeaua decofeinizată opreşte cronometrul lunetistului
nu este nimic criptat
totul ţine de nivelul de elevare al călăului

sute de pleoape închid hemoragii
pereţi şchiopi abuzează icoane întunecate
gabriela îmi explorează buzunarele
nu fumez zăpăcito îi spun asaltându-i buzele
iar ai uitat. . .

Eduard Dorneanu
Mălini

JUSTIŢIE RESTAURATIVĂ

alerg alături de copiii schmeisser mp 40
afluenţi neidentificaţi ai minimei dureri
transformă ura în antiiluzie

toamna aruncă în luptă trotuarele
corturile militare se retrag din calea
femeilor otrăvite

rămân nestrigate atingerile depresive
acordurile egoismului pur
se sting înainte de a ajunge
la poarta templului

Eduard Dorneanu
Mălini

19 Mai – Lansările de carte ale Editurii Eikon la Târgul de carte GAUDEAMUS Oradea, ediţia a III-a

Untitled-2

Joi, 19 mai
12.00 – 13.00 EDITURA EIKON
Lansarea volumelor: „Cetăţi medievale din sudul Transilvaniei – Zece
trasee culturale”, de Arne Franke, traducere de Simona Mihalache;
„Inelul Domniței Catrina”, roman istoric, de Iulia Cubleșan;
„Țărăncuța de la Dunăre”, roman, de Felicia Truffier; „Mălini”, de
Eduard Dorneanu
Prezintă: Valentin Ajder și invitații săi
14.00 – 14.30 EDITURA EIKON
Lansarea volumelor: „Frontul de acasă – Propagandă, atitudini și
curente de opinie în România primului război mondial”, de Radu
Tudorancea; „Cavalerism, pasiune, fanatism. O istorie politică și
culturală a Franței secolului al XVI-lea”, de Corneliu Șenchea
Prezintă: Valentin Ajder şi invitații săi
15.00 – 15.30 EDITURA EIKON
Lansare: „Exilul – pedeapsă și binecuvântare. Cartea Proorocului
Ieremia”, de Ioan Buteanu
Prezintă: Valentin Ajder și invitații săi
17.30 – 18.00 EDITURA EIKON
Lansarea volumelor: „Ziua Fiului Omului”, versuri, antologie de
autor, de Dan Damaschin;
„Adio, dar rămân cu tine!”, de Anton Jurebie;
„Ereticul răstignit”, versuri, de Nicolae Adam;
„Berăria Luther”, de Marian Ilea
Invitat: Ioan Moldovan
Moderator: Valentin Ajder
19.00 – 19.30 EDITURA EIKON – seară de poezie
Recital poetic din volumele: „Ierburi cât casa, nimic altceva”, de Viorel
Lică; „În urna fixă a timpului”, de Eliza Macadan; „Orașul cu gropi
în obraz”, de Alexandra Bodnaru; „Poeme în proză”, de Sebastian
Lascu; „Versuri”, de Horațiu Moldoveanu; „Varianta B” – versuri, de
Lidia Lazu

Iubim România ?

Cât de mult iubim România ? Cât un câștig la categoria întâi a jocului 6 din 49 ? Sau cât o calificare la campionatul european de pierdut timpul ? Atât de mult ? Atât ? Nu e cine știe ce. Jocurile de noroc și alergarea după baloane umflate cu aer nu definesc un popor. Sau poate că iubim țara cam cât un tur pe la mănăstirile așezate strategic în cele mai sărace locuri ale patriei. Sau cât un trofeu din aur lasciv ridicat deasupra capului de către o jucătoare de tenis de care generațiile viitoare nu își vor aminti. Atât de mult ? Ha ! Nu ajunge, prieteni, tenisul de câmp și mănăstirile fac parte din divertismentul mistico-hedonist al unor generații care caută repere în arene, între ziduri pictate, oriunde e lume multă și speranță deșartă. Cât de mult iubim România ? Cât vorbele pocite ale unui rege fără tron ? Cât poemele în proză scrise de către agramați care își pun sub pernă carnetele de scriitori ? Atât de mult ? Chiar atât ?
Hai să fim sinceri preț de o respirație și o cană de ciocolată caldă. Mă mir că România nu s-a destrămat teritorial. Este un mister că această țară e încă în viață. De ce spun asta ? Pentru că am impresia că aproape nimănui nu îi pasă de neamul nostru, de adevărata noastră credință, de strămoșii noștri care au luptat și s-au jerfit de-a lungul timpului. Aud zi de zi că e posibil să fie mai bine, să progresăm, să fim asemeni altor popoare din vestul sau nordul clepsidrei. Stau și mă întreb: cum așa ? După 1990, la vot se prezintă orice român care a împlinit vârsta de 18 ani și dorește să își exercite acest drept . Nu știu cum naiba se face, dar votul universal a îngropat complet țara. Oricum s-ar vota, țara e tot mai plină de datorii, românii pleacă în alte țări pentru că aici nu sunt locuri de muncă, iar tot ce s-a construit cândva a fost sau este vândut pe nimic unor investitori veniți parcă direct din canalele de desene animate. Așa că, fără supărare, votul universal ne va îngropa de tot. Presupun că singura soluție ( deși pare a fi una extremă ) este ca la vot să meargă numai oamenii foarte, foarte inteligenți, oameni care au demonstrat societății că sunt mult peste medie. România nu are nevoie de voturile asistaților social sau emoțional. Rolul lor a fost și este unul malefic, iar țara are nevoie minți luminate care să îi hotărască viitorul. Votul oamenilor inteligenți poate salva o țară. Știu că această soluție nu va fi niciodată folosită. Totuși întrebarea rămâne : cât de mult iubim România ? Cât un apartament pentru care trebuie plătite rate, o viață de om? Cât o noapte într-un motel cu o divă beată agațată într-un bar de fițe ? Sau cât un ceai cald primit la coadă la moaște într-o noapte friguroasă printre babe cărorara le curge nasul și jandarmi care înjură printre dinți ? Atât de mult ? Atât ?

Eduard Dorneanu
Mălini – 14 mai/2016