Jurnalul apelor purpurii

POEM ÎN ALBUL TRUISMULUI

prefer gelozia ioanei oricărui public infantil
ştiu că indiferenţa mea îi pare un truism
am despărţit durerea
în milioane de celule seci

virginele mioape au rămas suspendate între vagoanele de clasa a doua
şi nopţile în care toţi necredincioşii au nevoie
de motivaţii sangvine

sacralitatea se risipeşte în teorema lui lagrange
prefer gelozia ioanei
cuvintele ei descoperă locurile intime unde pot poposi
open invitation fără consecinţe
alb suprapus albului

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,Sublimare”

Autor:Eduard DORNEANU
Titlu:Sublimare
Editura Eikon

COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2017
ISBN: 978-606-711-548-2
NR. PAGINI: 146
FORMAT: 13×20

GOTHIC 34

lidia spune
mă risipesc în premoniţii capitale
moartea cere fast explicativ
fiecare picătură de sânge este investigată de către prieteni vulgari
ordinea convulsiilor provoacă alianţe egotiste
statuile nasc zâmbete narcoleptice
2013 este corabia sufletelor mutilate
femeile singure sunt posedate de propriile umbre
ţipetele de prefăcută plăcere
decorează ultimele silabe de viaţă ale histrionilor

eu tac

nuditatea durerii închide răspunsurile mincinoase
sub pleoapele incizate cu absenţa
Ta

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,Sublimare’

 

Autor:Eduard DORNEANU
Titlu:Sublimare
Editura Eikon

COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2017
ISBN: 978-606-711-548-2
NR. PAGINI: 146
FORMAT: 13×20

7,63(Mirela)

Am cerut două cuburi de gheaţă dar am primit doar unul. Mirela vorbeşte nonstop în camera vecină. Este incredibil debitul ei verbal. Ascult liniştit cu ochii la meciul Germania-Italia care se desfăşoară în reluare pe plasma uriasă a Mirelei. ,,Neamţul” Gomez ratează o ocazie la poarta lui Bufon.
-Dragule , ştii că Liviu a cumpărat bilete pentru Corfu numai ca să fim împreună cu ordinara de Sanda şi cel de-al treilea soţ al ei?
Liviu este soţul Mirelei, ,,ordinara de Sanda” nu am idee cine poate fi. Aş fi dorit două cuburi de gheaţă. Nu cer încă un cub ca să nu par nesimţit dar nici nu mai beau băutura din pahar.” Italianul” Balotelli a înscris şi peluza cu fanii italieni se bucură extraordinar de zgomotos.
-Liviu a spus că e frumos în perioada asta a anului şi e bine să mergem împreună cu Sanda şi moşul ei de şaptezeci de ani. Eu nu am spus nimic pentru că nu am vrut ceartă dar îmi este clar că mă crede o idioată oarbă.
E cald în dormitorul Mirelei. Pe pereţi e plin de nuduri de femei purtând semnătura unor pictori de care nu am auzit niciodată. Remarc faptul că femeile din tablouri nu au păr, o fi o viziune modernă sau poate tablourile fac parte dintr-o colecţie de artă având o anumită temă. Nu întreb. Sunt frumoase şi femeile tunse chilug.
Mirela intră ca o vijelie.
-Ţi-ai turnat singur Martini? Serveşte-te că vin şi eu imediat. Simte-te ca acasă!
Îmi vine să mă ridic şi să plec. Balotelii marchează iarăşi apoi se dezbracă de tricou. Aseară nu am observat că avea lipit pe spate un imens bandaj albastru. E 2-0. Beau până la urmă paharul de Martini şi mă uit mai atent la femeile goale din tablouri.
-O să cheltuim enorm şi nu o să ne distrăm deloc. Liviu şi-a făcut vasectomie iar eu vreau măcar doi copii. Este o situaţie cumplită. Nu ştiu cum voi ieşi din asemenea impas.
Femeile din tablouri păzesc un dormitor în care seara dorm un bărbat care şi-a făcut vasectomie şi o femeie care vorbeşte îngrozitor de mult. Mă simt ca un intrus intrat într-o lume plictisită de viaţă. Ce l-o fi făcut pe Liviu să îşi facă o vasectomie nu ştiu şi nici nu vreau să aflu.
-Am schimbat şi maşina. Cum să circuli cu o maşină care are doi ani, ce eu sunt o ţărancă care adună balegi ca să conduc un hârb? Sandra are şi ea o maşină nouă dar a mea este performantă. Ştiu eu ce să aleg , nu ca ordinara.
Mă întind pe pat cu ochii la tavanul de culoarea roz. Nemţii atacă disperaţi încercând să egaleze un scor la care nu se aştepta nimeni înainte de începerea meciului. Mirela vine lângă mine şi se dezbracă imediat. Nu o întreb nimic. Cred că dacă ar începe să vorbească aş simţi nevoia imperioasă de a mă arunca pe fereastra deschisă. Femeile din tablouri îmi fac cu ochiul iar eu navighez cu Mirela în apele tulburi ale unei false iubiri.
Germania înscrie din penalti în ultimul minut de joc dar este mult prea târziu. Mirela tace şi mă mângăie neîncetat. Insula Corfu este foarte departe. . .

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,7,63”

cop 7,63

Autor -Eduard Dorneanu
Editura Eikon
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2013
ISBN: 978-973-757-926-3
NR. PAGINI: 108
FORMAT: 13x20cm

7,63(Terasa trandafirilor)

-Eu nu merg la Ioana. Pe soţul ei l-am pocnit în timpul meciului Steaua-Dinamo pentru că mă înjura.
Renate a oprit maşina. Pe geam se văd câteva gospodării ale unui sat. Un puşti în pantaloni scurţi scoate din curte un cârd de gâşte.
-L-ai bătut degeaba? Cum aşa?
-Nu degeaba. Nu o să înţelegi.
-Ba înţeleg. De când am fost născută înţeleg pe toată lumea. Pe mine nu mă înţelege nimeni.
-Păi Lucian, soţul Ioanei este stelist iar eu nu.
-Şi ăsta e un motiv să vă bateţi ca doi puştani?
-Păi….
Cobor din maşină pentru că Renate înjură urât de tot. Dincolo de şanţ este o terasă a unui magazin sătesc. Una dintre cele două mese nu este ocupată aşa că mă aşez la ea. La cealaltă masă doi localnici îmi dau ,, bună ziua ” ca unui vechi cunoscut întors de pe meleaguri străine.
-Dacă nu vii, strigă Renate să te ia dracu. Şi pe tine şi pe echipele de fotbal şi pe toţi !
Înjură în nemţeşte. Nu înţeleg absolut nimic din ce spune.
-Să nu mă mai cauţi în viaţa ta, încheie Renate.
Maşina pleacă către oraşul Ioanei, femeia iubită de către un stelist cu capul spart. E cald şi aş vrea să beau ceva răcoritor. Chelneriţa vine şi mă întreabă ce doresc. Are bere fără alcool, asta e bine. Fata are călcâiele crăpate, şlapi roşii, mâini murdare.
-Nouă adu-ne tun, strigă unul din vecinii de masă.
Tun se spune la o băutură formată din votca cea mai ieftină la care se adaugă un pic de suc sau lichior (după gust).
Localnicii plătesc în euro şi primesc restul în lei.
-Fă Doiniţo da’ la cât ne-ai socotit nouă euroii, întreabă localnicul mustăcios?
-La 40 de mii cum la cât!
-Cum dracu’ 40 dacă ieri era 45.
-Din cauză de referend moşule. Dacă nu-ţi convine du-te la oraş, la bancă.
-Referendu’ naibii!
Înţeleg că referend înseamnă pentru ei referendum dar nu mă bag în vorbă, nu am nici un interes. Chelneriţa cu şlapi roşii pare şmechera satului şi îi tapează pe cei doi de bani fără resentimente.
Apare de undeva un alt localnic trăgând de o sfoară o vacă neagră. Omul leagă vaca de un tei de pe marginea şanţului şi se aşază la masa celor doi consăteni. Mă salută. Îi răspund la salut.
-Şi la referend pe cine votăm, întreaba mustăciosul?
-Trandafirii, răspunde omul cu vaca. Vrei să nu mai poată munci în străinătate copiii tăi ? De unde ai euroi nu de la ei?
-Votăm trandafirii atunci. Gata, aşa rămâne.
Doiniţa aduce alt rând de băuturi.
-Trandafirul e cu săgeata acum, le spune. Trebuie să votaţi săgeata nu trandafirii.
Mă apucă râsul şi cei trei se uită la mine miraţi. Beau din bere şi mă gândesc că unii oameni fac politică la fel ca Moromete, cândva. Vaca neagră urinează. E la câţiva metri de mine şi mă cam enervează situaţia.
-Da’ vă rog să ne iertaţi, spune stăpânul vacii gata să vină la masa mea. Aşa e la noi la ţară.
-Şi eu sunt de la ţară. Ştiu cum e cu vacile, boii, magarii, etc.
-Aveţi măgari în sat?
-Vin uneori din satele vecine. În sat nu avem.
Stăpânul vacii mormăie şi se aşază înpoi la masă.
-Ba eu tot trandafirul o să votez , spune mustăciosul. Doiniţa vrea să ne păcălească.
-Da, încuviinţează ceilalţi, tot cu trandafirul.
Pe masă apare un pachet de ţigări de contrabandă. Nimeni nu are foc şi stăpânul vacii negre se apropie iar de masa mea.
-Da’ vă rog să ne iertaţi . Aveţi o brichetă?
-Nu am, nu fumez.
-Da’ vă rog să ne iertaţi. Nu vă supăraţi.
-Da, bine dar nu te mai repeta atât că mă enervez. Vorbeşte ca un om normal.
Doiniţa le aduce o brichetă .Aş putea jura ca e murdară de balegă, nu cred că greşesc. Devine obositor să le ascult conversaţia.
-Hai, căpcăunule. Mergem la Ioana?
S-a întors Renate. Mă ridic şi trec şanţul cu o săritură aproape comică.
-Vă rog să ne iertaţi se aude vocea stăpânului vacii. Aţi lăsat sticla de bere şi mai este în ea. Să v-o aduc?
-Ad-o încoace dacă ai tupeu. Hai că te iert imediat.
-Ce ai măi cu omul, se supără Renate? Vrei să îl baţi şi pe ăsta?
O las să vorbească singură şi plec pe jos în direcţie opusă. Cu puţin noroc o să găsesc o maşină de ocazie. Renate claxonează şi ţipă după mine:
-Unde naiba te duci?
-La referend.
-Ce naiba este ăla?
-Întreabă pe ăia de la masă.Ei ştiu.
Plec cât mai departe de stâpânul vacii negre , de chelneriţa cu mâini nespălate şi terasa cu trandafiri. Renate încă mă claxonează. Nu îmi pasă.Aştept o maşină de ocazie.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

cop 7,63

7,63 (Podul Moldovei)

M-am împăcat cu Lucian, soţul Ioanei. A apărut dimineaţă cu Ioana şi m-a rugat să mergem la pescuit pe râul Moldova. Nu am refuzat. I-am întins mâna. Lucian a dat noroc cu mine şi nu am mai discutat despre incidentul din timpul derbyului când ne-am luat la bătaie, iar eu i-am spart capul.
-Aşa da, fiţi cuminţi. Nu vă certaţi de la nimicuri, se bucură Ioana.
E destul de cald şi astăzi. Disconfortul termic îmi dă idei ciudate, dar nu devin irascibil, dimpotrivă. Părăsim şoseaua. Lăsăm maşina Ioanei sub verdele pădurii de mălini şi plecăm pe jos spre locul nostru favorit de pescuit. Ne deplasăm paralel cu râul Moldova folosind o cărare care taie o pădurice de pini.
-Nu sunt animale sălbatice , pe aici se interesează Lucian? Porci mistreţi, lupi?
-Doar stelişti şi avocaţi de provincie, răspund provocând mânia lui Lucian care este avocat, dar şi stelist.
-Hihihihi, râde noncomformista Ioana.
-Ce glume interesante, mă persiflează Lucian.
-Lasă Lucică. Ai văzut ce frumoasă este Supercupa? Te-ai bucurat tare pentru Dinamo. Aşa e?
-Ce să spun!
-Hihihihi, râde iar Ioana.
Ioana este de o frumuseţe apăsătoare. Îmbrăcată în costum de baie seamănă foarte mult cu fetele din filmul serial cu salvamari femeie, am uitat titlul lui. Nu a muncit niciodată nimic. La 18 ani s-a măritat cu Lucian care este foarte bogat şi îi satisface orice capriciu. A vrut maşină tunată deşi nu are ce să facă cu ea. Lucian a plecat în Irlanda unde o firmă specializată tunează autoturisme pentru curse şi s-a întors cu o ciudăţenie de autoturism: caroserie de Volksvagen, motor de Volvo, cai putere foarte mulţi. Ioana s-a bucurat apoi s-a plictisit de ea şi i-a cerut soţului camionetă Ford. Colegii Lui Lucian au râs cu lacrimi când l-au văzut cu camioneta în faţa blocului. Ioana este nonconformistă. I s-a părut că o camionetă este ceva minunat. A cerut. A primit.
-Da’ de ce te-ai îmbrăcat în cămaşă albă,Lucică? Eşti în campanie electorală? Vrei să convingi peştii să voteze la referendum într-un anume fel?
-Albul te apără de căldură, deşteptule. Habar nu ai ce e aia protecţie. Ce să ceri la dinamovişti!
-Hihi. Eduard mă duci în braţe o bucată de drum? Am obosit.
Lucian nu spune nimic despre oferta Ioanei. Este foarte gelos, dar niciodată nu arată asta în public.
-Hai, Ioana! Şi la plecare, sărim amândoi de pe podul Moldovei ca să ne dăm mari. Ca în clipul trupei Aerosmith. Vrei?
-Eu nu sar, mi-e frică, se plânge Ioana. Hai, ia-mă în braţe şi du-mă că mă dor picioarele.
-Sari tu de pe pod, se miră Lucian? Este prea periculos, nu te cred
-Dacă sar te urci pe maşină în mijlocul traficului şi strigi ,,Dinamo,luptă Dinamo”?
-Mai bine îmi spargi capul din nou.
-Se rezolvă si asta.
-Hihihihihi.
Ioana este al naibii de grea. Sunt curios dacă o pot duce în braţe până la locul de pescuit. Mă mângâie pe păr. Este o femeie fericită care călătoreşte în braţele unui bărbat.
-Lucică, soţia ta are peste suta de kile.
-57 am, mă cântăresc zilnic, se apăra Ioana.
-Cu ce?
-Cum cu ce?
-Cu ce te cântăreşti?
-Cu televizorul. Tu cu ce credeai?
-Aşa da. Şi eu mă cântăresc la fel.
Lucian strănută. Mintea lui este acum în pioneze. Nu ştie cum să reacţioneze: dacă se ceartă cu mine, Ioana nu mai vorbeşte cu el o săptămână şi asta l-ar durea enorm. Dacă tace, dovedeşte că este un papă lapte.
-Supercupa nu este aşa de importantă, nu vă mai lăudaţi cu performanţe de doi lei.
-Da’ Steaua ce performanţe de doi lei are în ultima vreme? Sau măcar de un leu?
Lucian este un avocat de excepţie. Lumea îl caută disperată şi deoarece nu cere onorarii exagerate, dar mai ales pentru că pune suflet în tot ceea ce face. Asta se vede şi în pledoariile lui oarecum diferite de ale colegilor săi. Rutina nu i-a atins pasiunea, iar pentru asta îl respect mult chiar dacă ne certăm des şi am reuşit să îi sparg şi capul. Ca fizic nu este un bărbat impresionant: nu cred să aibă mai mult de 1,65, e chel, uneori poartă ochelari de vedere. La pescuit este foarte priceput în comparaţie cu mine care nu am prins niciodată un peşte mai mare de o palmă. Ioana s-a căsătorit cu el pentru banii lui. Lucian nu se fereşte să recunoască asta de faţă cu mine. Nu pare îngrijorat de această situaţie.
-A dat Dumnezeu şi am ajuns, mă bucur eu ca şi când aş fi câştigat un premiu meritat. Jos, grăsano! Acum pot participa la Jocurile Olimpice după un asemenea antrenament.
-Hihihihi.
Când răde, Ioana devine brusc dizgraţioasă. Sunetele seamănă cu fluieratul mierlelor din perioada împerecherii.
-Alege ce undiţă vrei, mă îndeamnă Lucian.
Omul este foarte bine pregătit: lansete, momeală artificială, viermişori luaţi de la pescărie.
-Uite ce minunăţie Ioana, spun eu punându-i în faţă viermii roşcaţi .
-Uh, ce dezgustător. Ia-i de aiciiiiiii !
-Răsfăţată mai eşti.
-O să vomit, să ştii.
-Super. Filmează momentul să îl postăm pe youtube.-
-Hihihihi.
Rup o creangă dintr-un alun. Am nailon, iar drept cârlig folosesc un bold îndoit. Ca plută, m-am hotărât asupra unui nasture de rezervă de la jeansi, iar ca greutate este perfectă o pietricică găsită pe jos. Recunosc vreau să mă dau mare în faţa Ioanei care râde necontenit. Lucian aşază două undiţe jos, iar cu una face lansări până aproape de malul celălalt. Arunc şi eu undiţa la vrăjeală.
La vreo cincizeci de metri de noi, copiii din sat se bagă sub mal şi pescuiesc cu mâna cleni. Au deja o groază de peşti prinşi.
-Barbari, murmură Lucian.
-Cine, Lucică? Steaua?
-Pescuitul este altceva. Nu te duci ca barbarul şi prinzi peştele cu mâna.
-Ai dreptate. A pescui înseamnă să stai cu un băţ în mănă juma’ de zi fără să prinzi nimic.
-Barbari, ca şi tine. . .
,,Barbarii” sunt copii până în zece ani. Unul dintre ei vine şi îmi dă doi cleni mărişori. Îi mulţumesc. Nu încerc să îi dau bani pentru că l-aş supăra. Îi intind o sticlă de suc. Vin şi ceilalţi doi ,,barbari”. Le dau suc. Nu refuză.
-De ce nu trage peştele deloc azi, îi întreb sperând la un răspuns care să mă edifice asupra situaţiei?
Unul dintre ,,barbari” îmi răspunde încet gesticulând supărat:
-A venit din sat un nene care a aruncat momeală în ştiolbon şi peştele nu mai vrea să muşte. El vine şi pescuieşte aicea’ şi ca să nu ştie lumea că e loc bun dă momeală la peşti. Am văzut noi. Nu ştiu cum îl cheamă da’ stă în capu’ satului.
-Sunteţi siguri?
-Daaa, răspund ‘barbarii” într-un glas. Noi ne ducem la picioarele podului că acolo este umbreană.
-Ce este aia umbreană întreabă, Lucian.
-Mreană frate, ce să fie. Vin şi eu imediat că vreau să sar de pe pod.
-Chiar sari?
Ochii copiilor mă privesc cu un imens respect.
-Da,sar ca să dovedesc că ţin cu Dinamo.
Barbarii sunt împărţiţi: doi ţin cu Steaua şi numai unul cu Dinamo.
-Te filmăm cu telefonu’ dacă sari.
-Hihihi, râde Ioana.
Copiii zâmbesc şi la plecare scot limba la ea. Ioana le face din mână şi scoate şi ea limba.
Pluta undiţei mele se scufundă. Trag rapid şi scot un peştişor cât degetul mic al unei palme:
-Boiiiiiiiişteaaaaaaaanul, strig …
-Bravooooo, aud de undeva de la vreo sută de metri răspunsul ,,barbarilor” care se îndreaptă spre pod.
-Sunt campion. Acum am trei peşti.
-Care trei , se supără Lucian? Doi sunt cadou de la copii.
-Păi sunt ai mei. De ce nu vi i-au dat vouă?
-Puştanii sunt din Mălini. Te cunosc. Ai doar un peşte , boişteanul ăla schizoid.
-Ba am trei. Ioana tu câţi vezi?
-Trei, are dreptate.
-Gata, plecăm se supără Lucian.
-Lucică, nu te supăra. Ai auzit ca a aruncat cineva momeală.
-Tocmai de aia zic să plecăm.
S-a supărat. Nu o mai duc pe Ioana în braţe. Mergem fără să vorbim. Ajungem pe pod, iar sub el văd cum ,,barbarii” stau cu telefoanele gata pregătite pentru a filma saltul meu.
Ioana şi soţul ei au urcat în maşină. Nu mă cred că aş avea curaj să sar de la o asemenea înâlţime. Mă sui pe balustrada podului. Un tir încărcat cu cherestea opreşte, iar şoferul se dă jos şi mă încurajează. Două autoturisme cu numere de Belgia opresc, iar cei din maşină aplaudă. Desfac mâinile în cruce cum am văzut în clipurile cu cei care sar de la înălţime.
-Dinamoooooooooooooooooooo, strig spre uimirea lui Lucian care se dă jos din maşină impresionat la maximum
-Haidaaaaaaaaa, strigă ,,barbarii” de sub pod făcându-mi semne de sinceră simpatie.
Cerul coboară odată cu mine în apele Moldovei. Aud bucuria copiilor. Cred că am lăcrimat. Nu ştiu. . .

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63 ” -Editura Eikon

cop 7,63

Autor -Eduard Dorneanu
Editura Eikon
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2013
ISBN: 978-973-757-926-3
NR. PAGINI: 108
FORMAT: 13x20cm

7,63 ( Înmormântarea )

Frigul toamnei îmi mângâie încet pleoapele. Deschid ferestrele şi răceala sfârşitului de octombrie îmi transformă pielea într-o armură nedorită. Ceaşca de ceai este inutilă. Vântul scutură ultimile roade ale mărului pădureţ, fructe pe care nimeni nu le doreşte. Ascult ,,Uaral” şi uit ca întotdeauna în ultimii ani să mulţumesc Domnului pentru bucuriile mici şi tristeţile fără sfârşit. Respir adânc cu braţele deschise. Dimineaţa se lipeşte de mine lacomă.
Renate claxonează de zor în faţa porţii. Am vrut să nu o însoţesc la înmormântarea Fridei, dar nu am găsit nici o minciună credibilă . Urc alături de ea în maşină şi plecăm prin ceaţa dimineţii către o locaţie unde o moartă ne aşteaptă compasiunea. Renate este îmbrăcată în negru, cu mult stil: pălărie cu boruri largi, o helancă fină, pardesiu elegant, fustă scurtă şi ciorapi închişi la culoare. Cred că pantofii ei costă mai mult decât toată aparatura mea electronică.
-A dat Domnul şi te-ai îmbrăcat în negru, şopteşte răguşit Renate. Mi-a fost frică să nu vii îmbrăcat în jeansi şi adidaşi. Ca să mă necăjeşti ai fi făcut şi asta.
-Ştii bine că nu, răspund oarecum uimit.
-Ştiu, glumeam.
Mă mângâie pe obraz. Poartă mănuşi transparente, iar atingerea este rece, aproape repulsivă. La ieşire din Mălini trebuie să oprim deoarece un cârd de vaci traversează şoseaua într-o lene de sfărşit de anotimp. Renate nu are răbdare şi coboară. Strigă la cei doi copii care însoţesc animalele cerându-le să se grăbească. Puştanii o privesc cu maximă uimire de parcă s-ar fi întâlnit cu o extraterestră indolentă. Plecăm mai departe. Renate înjură semnele de circulaţie, căruţele oprite în dreptul crâşmelor, tirurile care trec de pe o bandă de circulaţie pe alta, frunzele care se lipesc pe parbriz. O simt tensionată. Nu îi vorbesc. Ascult cum vântul se izbeşte de maşină. Privesc cum aleargă pe lângă noi imaginile copacilor care veghează drumurile către nicăieri. Tristeţea ne şterge fruntea cu amintiri fugare. Renate înjură din nou. Mă priveşte trist. Îi zâmbesc.
Renate parchează maşina în curtea unei vecine a Fridei. Recunosc imediat pe stăpâna locului: este una dintre băbuţele cu care am discutat acum două zile şi despre care am aflat că a fost învăţătoare mai bine de treizeci de ani în acest sat. Îmi spune că numele ei este Saveta, şi că mă va însoţi la înmormântare . Renate va trebui să stea în apropierea sicriului deoarece îi este soră, dar eu cum nu sunt nici rudă, nici prieten cu decedata va trebui să stau deoparte.
-Ne vedem la sfârşitul înmormântării, îmi spune Renate. Stai cu tanti Saveta. Te însoţeşte ea peste tot.
-Bine, răspund oarecum trist.
Renate pleacă. Intrarea ei în curtea moartei provoacă rumoare şi aprinde flăcări în privirile bărbaţilor. Femeile murmură deja dezaprobator pentru că Renate nu are batic aşa cum cere obiceiul locului.
-O să ne distrăm tare de tot, spune Saveta. Ioan o să facă mare circ la înmormântare. Poate se preface că leşină.
-Abia aştept, răspund eu. Şi la mine în sat tot aşa se comportă lumea. E ca un film cu actori fără talent.
-Ioan e actor bun. O să vezi că ne vom distra. Acuma o luna de zile o bătea pe moartă cu drugu’ da azi ai să vezi ce teatru o să joace !
Tanti Saveta mă cheamă în bucătărie unde mă serveşte cu ţuică gălbuie şi salată de vinete. Ţuica este dulce şi tare.
-Uh, da’ tare ţuică ai tanti Saveta ! Din ce ai făcut-o că din prune nu e. E prea aromată.
-Din zarzăre. Stai să-ţi aduc o sticlă să pui în maşină ca să o iei acasă la tine şi să guşti un pahar la masă.
-Mulţumesc frumos.
Tanti Saveta mă mângâie pe fată. Are ochii verzi şi privire blândă. Îmi aminteşte de bunica din partea mamei. Îi zâmbesc şi eu apoi îi sărut mâna.
-Hai că scot moarta din casă, strigă o altă vecină către noi.
Ne oprim în dreptul porţii Fridei. Sunt peste două sute de săteni adunaţi în haine de sărbătoare, majoritatea bătrâni şi copii. Numeroasele rude ale lui Ioan dau de pomană păhărele de ţuică, lumânări, şervete şi colaci mici. În jurul sicriului, Ioan şi neamurile lui au făcut un zid viu . Ioan jeleşte cu voce subţire tragi-comică:
-Fridăăăăă! Scoală-te Fridăăăăă! Aici e casa taaaa! Fridăăăă!
Vocea sa subţire şi incredibil de falsă produce ecouri diferite: rudele sale plâng, sătenii privesc ca la teatru, iar eu sunt gata să izbucnesc în râs.
-Am spus eu că ne distrăm, mă înghionteşte tanti Saveta. Trebuia să taie bilete ca la teatru. Acuşa leşină!
Renate stă la un metru în spatele sicriului. Nu poate ajunge lângă sora sa din cauza numeroaselor rude ale lui Ioan care încearcă să o izoleze. Observ din nou faţa moartei: aceleaşi buze mov, aceleaşi cercăne albastre. .Frida a rămas la fel. Ceremonia este condusă de trei preoţi. Ioan a vrut să demonstreze comunităţii cât de credincios este şi a chemat pe lângă preotul din parohia sa şi pe alţi doi preoţi din satele vecine. Unul dintre dascăli se opreşte lângă noi şi răspunde la telefonul mobil. Îi aud discuţia fără să vreau:
-Proasta naibii! Ţi-am zis să cumperi pamperşi. Nu vreau să aud nici o scuză. Ţi-am spus.
Închide telefonul şi îşi pune pe faţă masca pioşeniei absolute. Se aşază în rând cu cei doi dascăli care îi însoţesc pe cei trei preoţi. Crucea de lemn pe care este scris numele moartei este purtată de un bătrân dolofan. Preotul satului îi face semn să iasă cu ea la şosea asta însemnând că în sfârşit, cortegiul funerar va porni. Sicriul este asezat într-o căruţă trasă de doi cai pe spinarea cărora s-au aşezat covoare de perete înflorate. Se dau de pomană în pragul uşii: perni, plapumi, pături. Ioan ţipă iar la fel de fals. Cortegiul se pune în miscare. Primul din acest şir de oameni care o conduc pe Frida la groapă este bătrânul care îi poartă crucea. De cruce atârnă un şervet albastru şi un colac uriaş de două kilograme. Urmează purtătorii prapurilor, a sfeşnicelor, năsăliei şi al pomului împodobit cu dulciuri si beteală. Colacii dansează în vârful prapurilor în funcţie de ritmul deplasării. Convoiul face douăzecişipatru de opriri unde se citeşte din Evanghelie, iar o rudă a moartei împarte ,,punţile”, materiale din pânză care ajută sufletul moartei să treacă de locurile grele de dincolo. O altă rudă a moartei împarte copiilor monede, un alt obicei din vechime.
Drumul către biserică este foarte obositor. Lumea se plictiseşte, iar cântările preoţilor devin tot mai apatice. După două ore chinuitoare prin praful satului ajungem în biserică unde rudele moartei împart batiste şi lumânări. Chelia lui Ioan sclipeşte deasupra mulţimii, iar tanti Saveta îmi şopteşte din nou:
-O să leşine. Ai să vezi !
Rudele şi prietenii îşi iau rămas bun de la Frida. Preotul satului spune în câteva cuvinte o predică despre decedată în care o laudă pentru omenia de care a dat dovadă şi pentru participarea la slujbele bisericii. Mă aştept să spună ceva de faptul că a murit nespovedită şi neîmpărtăşită, dar mă înşel. Părintele este un om corect şi nu aduce la cunoştinţa obştii aceste amănunte. Sicriul este scos din biserică, iar în faţa gropii preotul toarnă vin peste pânza care o acoperă pe Frida . Dascălii cântă ,,Veşnica pomenire”, iar Ioan strigă că vrea să sară în groapă alături de soţia lui. Rudele trag de el dar Ioan ţipă la fel de subţire şi la fel de fals că va sări. Oamenii îl privesc fără a da o prea mare importanţă lamentărilor sale. Sicriul este coborât şi oamenii încep să arunce monede şi bulgări de pământ. Din toate colţurile cimitirului se aude ,,Dumnezeu să o ierte ! . Clopotul bate neîncetat. Aud vocea Renatei care îşi strigă sora:
-Fridaaaa!
Lumea se dă la o parte şi lasă pe Renate să se apropie de groapă. Renate plânge şi parcă o lume întreagă înoată în lacrimile ei. Bulgării de pământ cad necontenit. Mă apropii de Renate, iar ea se aruncă în bratele mele. Lumea se retrage în amintiri relative. Rămânem noi doi şi tanti Saveta care spală faţa Renatei cu apă minerală.
La casa de pomenire, vreo trei sute de săteni sunt serviţi cu mâncare şi băutură. Asta este pomana care se face după înmormântare şi la care ia parte foarte multă lume. Renate a plătit firma de catering, dar a adus şi bautura pentru masa de pomenire. Ioan nu a făcut altceva decât să otrăvească atmosfera cu ţipete şi expresii patetice.
-Eu nu stau la pomenire, spune tanti Saveta. Mare păcat că nu a leşinat cheliosul. Vă aştept pe la mine după ce e gata pomenirea.
Îi mulţumim. Mai stăm căteva ore printre mese încărcate şi oameni care beau întru pomenirea unei femei despre care nu ştiu mai nimic. Preoţii mănâncă deoparte într-o sală specială. Acolo se duc mâncăruri selecte şi băuturi fine. Plecăm fără a mai vorbi cu soţul Fridei. Ne luăm rămas bun de la tanti Saveta. Îi promitem că vom mai trece pe la ea. Ne aduce sticle de ţuică, mere galbene şi seminţe coapte de bostan. O lăsăm cu ochii în lacrimi într-un sat în care fiecare bătaie de clopot poate însemna îngroparea unui suflet. Renate conduce atent. Buza de jos îi tremură nervos. Oprim la intrare în Suceava. Intrăm într-o pădurice de brad, iar Renate se aşază în genunchi şi plânge. O las un timp să se răcorească, apoi o ridic prefăcându-mă că nu i-am auzit disperarea. Păşim încet către o nouă lume. Mâinile noastre se caută. Izvorul durerii a secat.

Eduard Dorneanu
Din Volumul ,,7,63”

cop 7,63

Autor -Eduard Dorneanu
Editura Eikon
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2013
ISBN: 978-973-757-926-3
NR. PAGINI: 108
FORMAT: 13x20cm

7,63 ( Campanie electorală )

E frig. Dimineaţa lasă urmele brumei pe acoperişul de tablă al casei mele, pe gard, pe clopotele bisericii. Ceaţa acoperă rănile Gheei . Haturile livezii par tuşele alb-ruginii ale unui teren de luptă din care lipsesc gladiatorii. Pământul strigă către albastru cuvinte neînţelese. Vântul plânge în cimitirul satului printre crucile de ciment care domină nemişcarea. Pe imaş, caii se aleargă unul pe altul ca într-un joc al tinereţii şi uitării. Suha nu îşi odihneşte undele şi taie în continuare drum pieziş printre prundurile ostile . Pe coastă, în apropierea Prisosului umbre negre vestesc că iarna răspunde întrebărilor ancestrale. Corbi flămânzi se pierd în negurile Stânişoarei. Noiembrie îngenunchiază în faţa caselor părăsite. Dumnezeu deschide cartea durerii şi strigă numele celor rătăciţi. Semnele de foc iau locul pleoapelor închise. Îmi simt palmele reci.
În faţa magazinul din apropierea casei mele au oprit mai multe căruţe încărcate cu lemne de foc. Caii sunt acoperiţi cu pături pentru a fi protejaţi de muşcătura gerului. Bărbaţii se cinstesc cu vodcă, iar copiii îşi cumpără dulciuri. Deşi cei mici ies încărcaţi cu pufuleţi, bomboane sau covrigi privirile lor sunt asemănătoare cu ale celor maturi. Zâmbesc şi trec printre ei vesel: copiii din Mălini sunt români pursânge, au în ei gena luptătorilor neînfricaţi. Îmi dau bineţe şi le răspund politicos. Oamenii ciocnesc şi îşi urează toate cele bune:
-Doamne agiută, spune cineva.
-Dă’i Dumneazău sănătate la tătî lumea, spune altcineva.
Intru în curte cu sufletul curăţit de orice temere. Pe şosea trec carele încărcate cu lemne. Oamenii mă mai salută o dată. Le răspund cu zâmbetul pe buze. Un microbuz opreşte în apropiere. Din el coboară opt tinere îmbrăcate la fel. Pardesiile, fustele, ciorapii, până şi cizmele lor au aceeaşi culoare. Frumuseţea lor nu trece neobservată: trecătorii le privesc insistent neînţelegând rostul lor în Mălini, într-o zi de sâmbătă. Două dintre ele intră în curtea mea şi realizez imediat că le cunosc pe fete. La ieşire din Fălticeni există un motel unde îşi fac veacul şi câteva prostituate. Unele dintre ele sunt prostituate de lux fiind vestite nu doar pentru frumuseţea dar şi pentru taxele nesimţit de mari percepute. Deşi mai nimeni nu îşi permite ,,o oră de meditaţie” cu ele, sunt foarte cunoscute atât în Fălticeni cât şi în satele apropiate.
-Ceao, îmi spune Maşa. Uite din partea partidului nostru câteva pixuri, un blocnotes, pliante. Fii băiat ţuţi şi votează pe cine trebuie.
-Mă omori, Maşa , râd eu din toată inima. Cum de v-au scos şi pe voi la campanie?
-Da’ ce avem noi? se amestecă şi Liuba în vorbă, gata să izbucnească în râs.
-Să nu spuneţi că v-au dat cetăţenia română şi acum prestaţi la domiciliul clienţilor contra voturi, continui eu uimit.
-Hahahaha, râd cele două.
Liuba îşi aprinde o ţigară.
-Aşa au promis. Mare lucru nu e să împarţi pixuri şi pliante. E cam frig şi mă strâng cizmele da’ nu contează.
-Da’ aruncă undeva naibii pixurile şi spune la ăia cu microbuzul că aţi fost peste tot, continui eu contrariat. Sunt nişte mincinoşi. Nu cred că vor interveni pentru voi. Dacă au ajuns să scoată în campania electorală şi damele de companie chiar că vine sfârşitul lumii.
-Da’ au promis . Avem nevoie de paşapoarte româneşti ca să ajungem în UE.
-Asta cred. Mai bine suciţi capul la un moş cu bani. Ăştia de la partide nu sunt obişnuiţi să se ţină de promisiuni.
-Cu moşii durează. Până ne rezolvă trece mult timp.
Aprinde şi Maşa o ţigară. E blondă, ochi negri, buze senzuale.
-Cred că ai dreptate, îmi spune Liuba.
-Ştiu.
-Aruncăm pixurile la tomberon şi spunem că am fost peste tot. Doar nu ne verifică nici dracu’.
-Mai lasă-mi mie pixuri, mă bucur eu de un cadou neaşteptat.
-Nu sunt bune, puiule. Toate sunt defecte. Le-au luat ăştia de undeva aproape de pomană şi apoi au pus numele candidaţilor. Nu îi interesează că nu funcţionează.
Privesc uimit noul tip de campanie electorală la sate: prostituate împart pixuri defecte. Le aduc cafea şi fetele râd vorbind între ele în limba rusă.
-Vedeţi că ştiu şi eu limba rusă, încerc eu să mint cu o mină serioasă.
Fetele râd. Motanul Nero se apropie de ele, iar fetele îl mângâie cu mare drag. Nero nu este interesat nici de pixuri, nici de candidatura nu ştiu cărui domn de care nu a auzit nimeni până acum.
-Noi plecăm , spune Liuba. Mulţumim pentru cafea. Când vii în oraş să ne cauţi. Facem cinste.
-Cu ce, întreb eu foarte curios?
-Las’ că vezi tu atunci. Da’ să nu vii sâmbăta sau duminica fiindcă atunci avem ,,cursuri”.
-Ok, fetelor. Multă baftă !
-Şi , ţie. Pa!
Prostituatele pleacă mai departe. Ceaţa le ascunde frumuseţea şi ruşinea. Niciunul dintre cele patru pixuri primite nu funcţionează. Blocnotesul are pagini subţiri, urâcioase. La televizor, un domn laudă modul civilizat în care se desfăşoară campania electorală. Microbuzul se întoarce şi în el urcă cele opt prostituate de lux. Ceaţa se înteţeşte. Bruma apasă roadele neculese din mărul pădureţ. Începe un meci de box, iar unul dintre participanţi este rus. Nu îmi plac coincidenţele aşa că închid televizorul şi ies afară. Nero se urcă pe poarta gardului şi cască plictisit. Arunc la tomberon pixurile.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon

Târgul de Carte GAUDEAMUS

Craiova – 24-28 februarie a.c., în foaierul Teatrului Naţional „Marin Sorescu”
Cluj-Napoca – (ediţia a XVII-a, 20-24 aprilie)
Oradea -(ediţia a III-a, 18-22 mai)
pe litoral – (ediţia a VIII-a, 11-15 august)
Târgul GAUDEAMUS Carte Şcolară (ediţia a XIV-a, 15-25 septembrie, Bucureşti)
Târgul Internaţional GAUDEAMUS Carte de Învăţătură (ediţia a XXIII-a, 16-20 noiembrie, Pavilionul Central Romexpo, Bucureşti).

RUGUL NOPŢII

Încoronarea lui Jean de Brienne a schimbat culoarea deşertului. Oraşul sfânt

a rămas fără umbrele zarafilor.

martorii acestui eveniment au primit în dar dreptul de a îşi recita poeziile în piaţa publică

şi dintr-o dată Ierusalimul s-a transformat dintr-un altar

într-o inimă de îndrăgostit.

Guillaume de Chartres a învelit în mantia sa ultimile relicve ale sfinţilor

versurile noilor rugăciuni nu îi spuneau nimic deosebit.

visele începeau cu o durere aspră

noaptea era luminată de rugul unei imposibile

iubiri.

Eduard Dorneanu

Locul în care nu e ascuns Sfântul Graal

am intrat călare în catedrala plină de oameni speriaţi,
preotul s-a ascuns într-o icoană murdară şi a închis ochii tuturor sfinţilor părăsiţi de credinţă.

vocea mea a răsunat ca o pedeapsă binecuvântată.
copiii femeilor părăsite mi-au sărutat cizmele prăfuite iar cerşetorii şi-au întins hainele în faţa mea
ca pe un covor peticit peste care calul meu a trecut fără grabă.

pe catafalc, femeia cu o singură inimă se zbătea între lumină şi întuneric.

am ridicat cravaşa şi am lovit în neştire pe cei îngenunchiaţi în faţa unor chipuri fără viaţă,
dogma a plâns zgâriind vitraliile cu profeţii despre altcineva.

îmbrăcat în haine de călugăr iezuit, Betrand de Blanchefort a recitat poemul durerii
apoi ne-am aşezat pe podeaua murdărită de vise
şi ne-am îmbăiat în sângele celor nenăscuţi.

pe catafalc, femeia cu o singură inimă se zbătea între lumină şi întuneric.

când focul trădării a aprins asfinţitul unei religii născute dintr-un adevăr schingiuit,
fraţii centauri au dansat în jurul minciunii până ce oboseala le-a întins cupa de otravă.
eu am rămas să păzesc celelalte cuvinte printre cerşetori, târfe,
ore obosite şi simboluri fără legendă.

pe catafalc, femeia cu o singură inimă se zbătea între lumină şi întuneric.

Eduard Dorneanu