SUBLIMARE

Lansare de carte – ,,Departe de Troia” și ,,Sublimare”(Editura Eikon) la GAUDEAMUS Craiova 2017/ Ediţia a XVI-a

Sâmbătă, 4 martie/2017, ora 10.15/Craiova-în foaierul Teatrului Naţional “Marin Sorescu”
Lansarea volumelor: „Sublimare”, „Departe de Troia” (Editura Eikon) de Eduard Dorneanu

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 27

Pământul este moale şi ud. Ridic ranga şi o infig cu putere în moliciunea neagră a livezii. Înfig aracii pentru fasole. Pentru fasolele boambe. Pentru cele pestriţe. Fasolea de lună nu are nevoie de araci. Ridic din nou ranga şi lovesc pământul răbdător al livezii. Ranga trece prin mijlocul unui muşuroi de furnici negre şi se opreşte într-o rădăcină de vişin.
– Of!, rădăcinile astea.
Pământul din apropierea gardului de sârmă este mai moale, dar cel din mijlocul livezii este pietros, greu de lucrat. În fiecare an, lama plugului scoate la suprafaţă mii de pietre de dimensiuni mici.
– E grea ranga?, frate om, mă întreabă Oblio, mărul pădureţ.
– Nu e grea, frate pom. Mă încurcă rădăcinile pomilor tăiaţi. Deşi pomii nu mai sunt în viaţă, rădăcinile lor luptă cu hârleţele, cu sapele cu ranga.
– Aşa sunt pomii, frate om. Lasă semne. Unele putrede, altele mai vii.
– Ştiu, frate pom. Am găsit astfel de semne în pământul livezii mele.
Înfig şi ultimul arac. Las ranga lângă gard şi plec să cumpăr pâine. În faţa magazinului, doi săteni vorbesc cu voce tare despre un meci de fotbal. Ambii stau rezemaţi de biciclete şi par foarte supăraţi.
– Api cum naiba sî nu îşî dăi şăpica di pi cap dacî sî cânta imnu’ ţării, spune unul dintre ei. Adica tăţi ceilalţi o putut sî îşî dăi ci aveau pi cap numa’ el nu, cî el ari ochi bulbucaţî şi fimee cari vindi giucători.
Am înţeles imediat că vorbeau despre finala Cupei României la fotbal. Ceea ce spune consăteanul meu este cât se poate de adevărat.
– Îs plini di bani, spune şi celălalt. Nu îi măi intereseazî di ţarî şî di oamini. Numa’ bani li trebe. Api dacî ari miliardi di lei pi lunî salariu’! Măi ari el respect pentru ceva?
– N-ari, bre omuli. Şî sî ti măi întreb eu ceva. Da di ci stăm noi cu gura cascatî cân’ i un meci? Da’ ci ni dă nouî dacî bati o echipă or’ alta? O vinit i sî ni întrebi dacî avem ci mânca or dacî avem lemni pentru la iarnî?
– Ni cred proşti, uăi. Crecî nici la bisericî nu merg aiştia.
– Nu merg!, vezi di triabî. Nici sî să roagi nu ştiu. Numa’ sî numiri bani.
– Păgâni, dă-i dracului.
– Aşăi, uă.
Unul dintre ei scoate un pachet de ţigări şi îşi aprinde o ţigară. Îl serveşte şi pe celălalt. Fumează şi vorbesc apăsat, cu multă tristeţe.
– Eu când aud imnu’ mă ridic în chicioari şî îi pun şi pi copchii sî facî asta. Doarî i imnu’ nost.
– Ti ridici tu în chicioari acasî când cântî imnu’ la televizor?
– Da, ci nu mă crezi?
– Nu ti cred, uăi. Aiasta i o minciunî. Eu nu mă ridic.
– Uăi dacî mă faci mincinos îţî dau o bastârcî în bot di ti ie dracu!, prostu’ naibii. Nu mă fă cî ti bat di ti chişi pi tine.
– Uăi!, ai grijî cum vorgheşti cî ti caftesc di ti adunî cu măturoiu’.
Cei doi continuă cearta. Aprind alte ţigări. Pe şosea trece o maşină albastră. La vreo douăzeci de metri de noi, maşina intră în şanţ. Aştept câteva minute. Nu iese nimeni din maşină.
– Ăi fo’ tu la mini în casă când să cânta imnu’? Ăi văzut tu cî eu nu m-am ridicat în chicioari?
– Uăi, tu eşti normal la cap? Cini dracu’ să ridicî în chicioari când cântî imnu’, uăi? Aiasta i aşă, pi stadion, nu acasî.
– Uăi tu vrei batai!, nu ti lăşî. Amu’ ti pocnesc!
– Ia fă-ti încoaci sî ti învăţ minti!, prostalăuli.
Oamenii continuă cearta deşi la câţiva metri de noi, maşina albastră stă cu botul înfipt în şanţ.
– Nu mergem să vedem ce e cu ăia din maşină?, întreb eu pe cei doi.
– Da’ ci i-am pus eu sî intri în şanţ? răspunde unul dintre consăteni.
– Ci i ar sări sî mă agiuti pi mini?, mă întreabă al doilea.
Îi las să se certe şi mă duc la maşină. La volan e un puşti care nu cred să aibă optsprezece ani. În dreapta lui e un alt puşti. Ambii par foarte speriaţi. Pe bancheta din spate sunt două puştoaice îmbrăcate ca de club: fuste mini, tricouri mulate. Cei patru se dau jos din maşină. Par speriaţi şi vorbesc foarte urât.
– Bă!, mufă, spune şoferul prietenului său. Ce dracu fac eu acum? Cum scot maşina de aici?
– Am zis eu să nu venim cu ei, spune una dintre fete. Nu sunt buni nici la pat, nici la şofat. Băi cocalarilor!, mai bine ma duc cu vibratorul la petreceri decât cu voi.
– Băi!, coardo, nu o termini? Poate vrei să îţi umflu botul!, paraşuta dracului.
Puştanii continuă cearta. Consătenii mei la fel.
– Tu nici sî citeşti nu ştii. Amu te-i făcut mare patriot şî stai în chicioari la imn. Dute- n paieli meli de prost!
– Uăi!, dacî ti belesc aicia în drum îi ghini? Uăi!, nu mă fă cî ti bat di crăchi.
Încerc să intru în vorbă cu puştii.
– Hai să scoatem maşina din şanţ. E mai bine să nu vină poliţia. Văd că nu sunt pagube.
– Nu pot cocalarii ăştia să ridice maşina, spune una dintre fete. Au tras pe nas marfă proastă. Nici la pantaloni nu s-au putut descheia. Vai de ei că nu au nici cap nici maţ.
– Morţii mătii de paraşută!, vrei să îţi rup dinţii aici?, se supără şoferul.
– Hai să încercăm, totuşi.
Îi strig pe consăteni şi le cer ajutorul. Aceştia refuză şi continuă se se certe. Fetele au ciorapii rupţi şi se vede că au făcut pe ele de frică.
– La trei, toată lumea împinge maşina, spun eu. Hai!, unu’, doi, trei.
Scoatem maşina din şanţ. Şoferul verifică daca poate pleca. Totul pare în ordine.
– Băi mufelor!, nu îmi găsesc mobilul, strigă unul dintre puştani, nu şoferul. Ăia doi ţărani care se ceartă l-au furat.
– Ăia nici nu au fost pe aici, spun eu. Nu aveai niciun mobil, drogatule.
Cei doi consăteni se apropie de noi.
– Băi ţăranilor!, să îmi daţi mobilul că mă duc la poliţie, băi.
– Tu-ţi morțî măti di cocalar!, înjură unul dintre consăteni. Cini ţ-o luat rabla ta di mobil?,prostani’.
Puştanul primeşte un pumn şi cade în şanţ. Se ridică imediat şi intră speriat în maşină. Maşina cu puşti drogaţi pleacă înspre oraş.
– Uăi animaluli!, dacî îţi zîc omineşti cî eu mă ridic în chicioari api aşă i.
– Ti bat di ti ie dracu’!, uăi. O păţăşti tu cu mini.
Îi las pe cei doi să se certe. Intru în curte şi îmi aduc aminte de cele două pâini cumpărate de mine de la magazin. Nu le mai găsesc. Îmi amintesc că le-am dat uneia dintre cele două fete să le ţină în timpul cât i-am ajutat pe puşti să scoată maşina din şanţ. Fata a plecat la oraş cu pâinea mea cu tot.
– Fie primit!, spun eu şi mă aşez pe banca de lemn din cerdac.
Privesc cum se adună norii deaspra Pădurii Prisos. Poate că va ploua. Poate.

EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

Autor : Eduard Dorneanu
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2014
ISBN: 978-606-711-201-6
NR. PAGINI: 180
FORMAT: 13X20 cm
Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 26

E frig. Nu prea am dormit. Undeva, în jurul orei două am auzit o bubuitură şi am fost ferm convins că a aruncat cineva în cerdac sau în geam cu o piatră sau o bucată de lemn. Am aprins repede lumina şi am ieşit afară. Nu era nimeni. M-am uitat sub cerdac, apoi am ieşit în drum. Satul dormea.
Mă aşez pe trunchiul de brad din livadă. Ciocolata caldă îmi pare mai bună ca ieri dimineaţă. Privesc livada şi zâmbesc. Rândurile de popuşoi şi cartofi se văd foarte bine, acum, după prima praşilă. Săptămâna viitoare putem trece la a doua praşilă a anului 2014.
– Ai dreptate, spune îngerul de pază. Săptămâna viitoare puteţi prăşi barabulele. Chiar şi popuşoii.
– Numai de nu ar veni peste noi grindina, frate înger.
– Cum o vrea Domnul, frate om. Facă-se voia Lui!
Îi întind cana, iar îngerul bea o înghiţitură de ciocolată caldă. Mai gustă odată, apoi îmi dă înapoi cana. Beau şi eu ce a mai rămas în cană. Îngerul se ridică şi zboară până la Helga, mărul de pe hat. Rosteşte o rugăciune scurtă apoi se înalţă în albastru.
Mă îmbrac grăbit. Trebuie să ajung în centrul satului. Pătatu, unul dintre taximetriştii care îşi fac veacul prin zonă m-a sunat şi mi-a spus că pot merge cu el la oraş fără să plătesc. Cursa este plătită de două femei care au pe cineva internat la spital.
– Hai la oraş!, mi-a spus Pătatu la telefon. Eu mă duc cu babele la spital şi te sun când termină alea de jelit sau ce naiba au de făcut. Da’ să vii în centru să mă aştepţi că pe una dintre babe o iau din Pâraie.
– Sigur, am răspuns eu. În cinci minute sunt în centru.
Reuşesc să ajung într-un timp record. Spre uimirea mea e plin de lume. Vulcanizarea e făcută praf, iar oamenii vorbesc vrute şi nevrute. Din clădirea vulcanizării şi a spălătoriei de maşini nu a mai rămas nimic. Îmi dau seama că zgomotul puternic de astă-noapte a provenit de la explozia vulcanizării. E plin de resturi de bolţari, cioburi de sticlă şi fragmente de azbociment. Lângă mine se opresc doi bătrânei care se minunează cu voce tare:
– Api o spus primu ministru cî aşă o sî să întâmpli, spune Dănilă Codău.
– Da, chiar c-o zâs, întăreşte şi Costică Ştiolbon. Saracii oamini. Digiaba o muncit, câ uiti ci să poati întâmpla.
– Da’ ce s-a întâmplat?, întreb eu curios. Cum de a explodat clădirea? De la panoul electric sau cum?
– Uăi Eduard!, da’ tu nu ăi auzât pi primu’ ministru?, mă întreabă uimit Ştiolbon. O spus cî România o sî cie atacatî ca şî Ucraina. Li i ciudî cî noi sântem în Europa.
– Cui le e ciudă?
– La terorişti, cum cui? Cî doarî aşa să întâmplî şî în Ucraina.
– Adică a venit Ben- Laden şi a aruncat în aer vulcanizarea? Măi oameni buni, o fi fost un scurtcircuit, ceva. Hai să fim serioşi.
– Ni iei la mişto? Da’ ci noi nu ştim cî Ben Laden i mort? Amu e şăf alt barbos.
– Care alt bărbos?
– Aciala bre care era bolnav, da’ amu s-o făcut bini. Nu măi ştiu cum mama huciului îi zîci.
– Fidel, bre, îl ajută Codău. Fidel îi zâci.
– Fidel Castro?, întreb eu uimit. Fidel Castro aruncă în aer vulcanizări? Cine v-a spus asemenea tâmpenii? Aici e un accident, ceva. Autorităţile vor constata ce şi cum.
– Adica ni faci proşti pi faţî?, continuă Ştiolbon. Dacă primu ministru o spus cî i plin di terorişti în lumea asta? D’ apoi cum?
– O fi spus că sunt, dar nu în România.
Sună telefonul. E taximetristul
– O zi bună!, le urez celor doi bătrâni.
Opreşte taxiul. Urc, dar apuc să aud ultimele comentarii.
– Să dă diştept cî o scris nişti cărţî, da’ habar n-are ci-i pi lumia asta, spune Ştiolbon. Ghini o zâs cine o zâs cî dacî nu ai şcoala vieţii digiaba scrii poezele.
– Parcă aiestea îs cărţi ci scrie el?, spune şi Ştiolbon. Labiş o scris Mioriţa şi Baltagul. Acelea cărţi nu ci scrie el.
– Adevărat, întăreşte şi Codău. Şi nie ni-o plăcut tare Mioriţa. Ţâi minti cum o sărit ciobanu’ di pi mânăstire când o terminat di zidit?
– Api cum sâ uit? Aceia i carte faină di tăt.
Stau pe scaunul din dreapta şoferului. Cele două cliente sporovăiesc pe bancheta din spate. Pătatu fumează ţigară de la ţigară.
– Ce ai Pătatule?, îl întreb curios. Fumezi de parcă vine apocalipsa.
– Nu ştiu ce naiba să fac. De jumătate de an fumez câte două pachete jumătate pe zi. Parcă am turbat.
– Sunt pastile care te ajută să scapi de viciul ăsta.
– Am încercat. Degeaba. La cafea fumez patru sau cinci ţigări. E jale.
Îmi pare rău pentru Pătatu. Am ajuns deja în Cornu Lunci. Femeile din spate vorbesc între ele:
– Parcă ar hi ultimii calici din sat, spune una dintre ele. I-o făcut praznic cu numa’ două feluri di mîncari.
– Vai di mine!, a spus şi cealaltă femeie. Vai di mini şî di mini! O sî putrizascî în iad. Ci oamini calici!
Nu ştiu despre cine vorbesc cele două bătrâne. E atâta ură în vocile lor încât îmi închipui pe cei care au organizat praznicul, undeva în iad, torturaţi de Satana şi de alţi draci disponibili.
– Uăi Eduard!, mă strigă una dintre femei. Pot sî ti întreb ceva?
– Cum să nu!
– Da’ nu ti superi?
– Nu mă supăr.
– Di ci nu ti tunzi?
Înghit în sec. Pătatu aprinde încă o ţigară. Femeia are o privire vicleană şi buze subţiri strânse într-un zâmbet batjocoritor.
– Ţi se pare matale că nu mă tund. Mă tund în fiecare zi, dar noaptea îmi cresc pletele înapoi.
– Serios? Parcî nu aş credi.
– Păi eu de ce ar trebui să cred că dacă matale mergi la biserică eşti şi creştină? Poate eşti doar o mincinoasă şi te duci acolo ca să te vadă lumea. Şi binenţeles, să ceri una, alta Domnului. Ca la târg.
– Eu îs credincioasî.
– Şi eu mă tund în fiecare noapte şi până dimineaţă am iar părul mare.
Femeia se uită urât şi îşi şterge nasul cu o batistă albastră. Pătatu zâmbeşte şi aprinde altă ţigară. Bătrânele şuşotesc ceva între ele, iar cea care mă întrebase de ce nu mă tund întreabă din nou:
– Pot sî ti măi întreb cieva? Dacî nu ti superi.
– Vă rog.
– Da’ di ci nu ti însori?
Se lasă liniştea. Se aude doar cum Pătatu schimbă vitezele.
– Uite, ca să fii matale liniştită o să mă însor. În ce zi vrei să se întâmple asta şi pe cine vrei să iau de nevastă?
– Api nu di asta am întrebat. Cî eu am auzit cî ieşti cam curvar. Nu-i frumos. I mari pacat.
– Dacă spui matale, aşa e. Dacă mă însor se cheamă că nu mai sunt curvar?
– Dapi cum? Aşă.
– Am înţeles. Mie îmi place să fiu curvar. Mai ai ceva de întrebat?
Femeia se uită la mine cu ură. Nu ştiu de ce îmi vine să scot limba la ea, dar mă abţin. Ajungem la Fălticeni.
– Te sun când termină astea cu spitalul, spune Pătatu. Unde te găsesc?
– Mă duc la terasa de lângă casa de pariuri. Joc un bilet, poate beau un suc.
– Bine, Eduardule. Te sun. Pa.
– Ok, Pătatule.
Terasa este aproape goală. Cer un suc şi completez un bilet de pariuri. Apare şi Costel, un tip care se pricepe la pariuri precum Sindbad Marinarul la medicina naturistă. La nici două minute, se aşază la masa noastră şi Helmut, un ţigănaş botezat după numele unui portar care a apărat patru lovituri de pedeapsă.
Doar masa din faţa noastră mai este ocupată. Acolo, un consătean rupt de beat discută cu doi puşti îmbrăcaţi după moda cocălarilor.
Costel scoate patru telefoane mobile şi le pune pe masă. Helmut are două găleţi galbene de plastic, pline cu flori.
– Silvicuţaaa!, strigă Helmut pe chelneriţă. Adu la băieţi ce le vrea muşchiuleţu’ şi trece în contul meu. Şi adă nişte apică să pun la flori.
Silvia îl cunoaşte pe ţigănaş. Îi ia găleţile şi i le aduce înapoi pe jumătate pline cu apă.
– Ce doriţi? ne întreabă Silvia.
– Lichior de vişine, spune Costel.
– Suc de lămâie, spun eu.
– Îngheţată din aia bună la pahar de sticlă, spune Helmut. Şi lu’ Eduard una că e scriitorul meu preferat.
– Hahaha!, râde Costel bucuros. Helmut citeşte cărţi.
– Da, să ştii că da.
– Ia zi de unde ai florile!
– A murit un medic dentist. Diseară mă duc şi mai aduc o tură. Le vând cu juma’ de preţ.
– De la cimitir le aduci?, întreb eu mut de uimire.
– Normal, doar nu de la seră.
Beau suc şi mă gândesc cum în ţara asta se jefuiesc până şi florile de pe morminte.
– Nu vrei să cumperi un telefon?, mă întreabă Costel. Am patru Nokia din alea late şi cu multe butoane. Două sute de lei bucata. Nu costă mult. Ai un telefon de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Ţi-ar prinde bine.
Mă uit la telefoane. Nu par folosite, dar au carcasă roz.
– Nu am două sute de lei. La ce îmi trebuie un telefon fiţos? Nu îmi trebuie. Nu te supăra.
– Dacă ai nevoie de telefon îmi spui mie, se bagă în vorbă Helmut. Îţi dau eu unul pe gratis. Ştiu că scriitorii nu au bani.
– Da’ de unde dracu ai tu telefoane?, se supără Costel. Ai jefuit morţii? De asta le dai moca?
– Da, de la morţi. Ai ceva împotrivă? Măcar nu sunt roz. Şi vorba ta, fratelo: sunt moca.
Râdem cu toţii. La masa vecină se duc tratative interesante:
– Mei frate!, uite cum facem, spune unul dintre cocalari. Tu pui la bătaie zece bulioane. Noi căutăm trei meciuri sigure şi tu câştigi o sută de bulioane. Dai la băiatu un bulion acum, şi lu’ fratelo (arată pe celălalt cocalar) încă un bulion. Ai câştig neto optzeci şi opt de bulioane, mei. Te bagi?
– Uăi!, strigă consăteanul meu. Da’ dacî nu câştigî aiştia din bilet io ci fac, uăi? Rămân paradit di bani?
– Mei!, nu aşa. Nu trebuie să câştige. Jucăm aşa: în cele trei meciuri se marchează între zero şi şase goluri.
– Şî iesî câştig o sută di milioani?
– Da, moşule.
– Uăi, şî dacî să dau şăpti goluri? Eu ci mă fac?
– Bine!, mei. Atunci jucăm aşa: se marchează între zero şi unsprezece goluri.
– Şî dacî iesî câştig o sută di milioani?
– Da, moşule.
Toată lumea tace. Helmut îi dă chelneriţei trei trandafiri. Costel îşi face cruce. De mai multe ori.
– Uăi!, cî doarî nu are cum sî dăie douăşpi goluri, uăiiiii, ţipă consăteanul meu.
Cocalarii pleacă împreună cu beţivul la casa de pariuri.
– E din sat cu tine?, mă întreabă Costel.
– Din aceeaşi comună, răspund eu. Ăsta locuieşte în Văleni.
– Nu există tipul ăla de pariuri. O să îl păcălească rău de tot.
Consăteanul meu se întoarce fericit. Aşază pe masă biletul. Costel cere voie să îl vadă. Ni-l arată şi nouă. Biletul conţine trei evenimente sportive. La toate trei trebuie să se înscrie între trei şi cinci goluri.
– Ce prostalău, spune Costel după ce îi dă consăteanului meu biletul înapoi, Ăsta e bou? Nu a vazut că trebuie să se marcheze între trei şi cinci goluri, nu între zero şi unsprezece cum spuneau cocalarii ăia?
– Nu contează. Eu nu mă bag.
– Nici nu merită, spune şi Helmut. Dă-l dracului de beţiv.
Sună Pătatu. Îmi iau rămas bun de la băieţi. Helmut mă asigură că dacă am nevoie de flori, telefoane şi alte drăcovenii pot găsi oricând la el.
Urc în taxi. Bătrânele sunt tăcute. Ajungem în Mălini. Mulţumesc taximetristului şi îmi iau rămas bun de la bătrâne. Femeile nu îmi răspund la salut. Nu insist. Intru în curte şi îmi fac imediat o ciocolată caldă. În livadă, îngerul de pază mă aşteaptă. Îi întind cana. Îngerul bea.
– Ce vrei să îţi dau?, întreabă îngerul. Vreau să îţi dăruiesc ceva, frate om.
– Nu e nevoie, frate înger. Lasă, nu e nevoie de cadouri.
– Ştiam că vei răspunde aşa. Spune-mi numele unei femei frumoase, frate om.
– Bunica Leonora. O ştii? E la voi, acolo sus.
– O ştiu frate om. Are ochii verzi. Verzi şi frumoşi.
Beau din cană ce a mai rămas din ciocolata caldă.
– Pune palmele la ochi, frate om. Să nu cumva să îi deschizi până nu plec de aici.
– De ce?, întreb eu. Bine fac cum spui tu, frate înger.
Trec câteva minute, apoi aud pe înger cum vorbeşte cu vocea bunicii Leonora:
– Ţi-am adus răsărită, Eduard. Să o prăjeşti într-o tavă, pe plită. Am vrut să îţi aduc zarzăre dar anul ăsta nu s-or făcut. Să fii sănătos nepoate. O viaţă fără tristeţe să ai.
Deschid ochii. Îngerul a plecat. Helga mărul de pe hat îmi strigă:
– Ce frumoasă e bunica ta!, Eduard.
– Bunica Leonora?, întreb eu.
– Da, are ochii verzi.
– Şi frumoşi, spune şi Oblio, mărul pădureţ
Miroase a seminţe prăjite de floarea soarelui. Se înserează. Firele de iarbă cer lacrimi de orfan şi rugăciuni curate. Până în zori.

EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON

Autor : Eduard Dorneanu
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2014
ISBN: 978-606-711-201-6
NR. PAGINI: 180
FORMAT: 13X20 cm
Editura Eikon

SUBLIMARE

11256492_909791952395533_910086870_n

eu simt
iubirea este un labirint eliberat de idolii mentali

nu am mai închis pleoapele alessiei de anul trecut
era o seară lipsită de vin liturgic
păream nativi în durere
cineva desenase pe tavan un stârc cu cioc sabot
întrebările noastre erau asemeni gloanţelor cu fosfor
pe hol
sufiştii celebrau ziua sfântului vitus
mă rugam să cadă peste noi o bombă tallboy
sau să fim ţinta lui schwerer gustav
mda
aveam un singur pat iar printre picioarele alessiei trecea nilul albastru
puteam muri ca un arbore-mamut peste care a trecut landkreuzer
fericit că am înţeles sublimarea
fericit

eu simt
iubirea nu este o replică dată aroganţei
palmele doriei manfredi şi pleoapele alessiei frâng linii pe şinele de tren
mă ridic ud în singurătatea îmbrăţişării
vreau să simt alessia
am spus că vreau să simt
cum rugăciunea ta închide labirintul.

EDUARD DORNEANU

Din volumul ,,SACRA EROTICA” – Editura Tracus Arte

PETRECERE TEMATICĂ

dealerul a fost aruncat sub un pod părăsit
unde motocicliştii veniţi din transnistria
împart pungile cu praf alb

în torpedou
încărcătoarele pistolului bereta renunţă la starea hipnotică
diavolul poate fi singurul make up artist
gata să transforme formele anatomice
în linii fragmentate

pe lângă noi trec căruţe încărcate cu gunoi de grajd
oamenii privesc dincolo de firul narativ al minciunii
ca nişte somnambuli creştinaţi cu forţa
la o petrecere tematică

ioana aprinde o ţigară mentolată
cursul de referinţă al îndoielii îi rupe ciorapii
în dreptul genunchilor

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,Sublimare”

OMERTA

capetele de capră au fost aruncate
în zăpada care acoperă lemnele tăiate
înainte de ninsoare

clădirea bisericii sare pe loc
în timp ce sfinţii comunitari refac
traseul dezordonat al atingerii

intriga împarte creanţe moştenitorilor histrionici

refrenul beţivilor abandonaţi în buduarul celei de-a doua doamne
sună ca un adevăr vulnerabil
omerta

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,Sublimare”

NINSOARE ŞI FUNERAL DOOM

ninsoare şi funeral doom
palmele mele trec dincolo de scutul antisuicid
al ioanei

sintagmele se divid în vocale gemute cu privirea la perete

ioana spune
iar am visat că eram legată de o statuie care plângea
dacă se mai repetă de multe ori visul ăsta o să ajung
dependentă de fiecare dimineaţă
statuia se întindea până la circumvoluţiunile creierului lui iisus
apoi revenea lângă mine
asta se petrecea într-un amfiteatru plin de prostituate
fiecare dintre ele avea o carte în mână

întreb cu ochii la sânii ioanei
şi statuia

statuia plângea
după ce ai disecat creierul domnului
diferenţele de fus orar nu te mai sufocă
durerea este un elixir care şterge imaginile de lupanar
ale ultimei zile

ninsoare măruntă şi funeral doom
patul sângerează sub apăsarea pintenilor.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,Sublimare”

DURERI DIFUZE

benedict sare coarda în ritmul descântecului matern
caii mascaţi sunt folosiţi ca argument al jocului pasiv

călăii primesc în audienţă animalele de companie ale cămătarilor
sfânta împărtăşanie arde buzele crainicelor
dureri difuze scot din obscur exclamaţiile heterosangvine
incestul postmodernist şi definiţia suicidului prin corespondenţă

primăvara deschide palmele pandorei
benedict cântă pentru a şaisprezecea oară
psalmul erotico-depresiv al credinţei

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,Sublimare”

7,63 ( Campanie electorală )

E frig. Dimineaţa lasă urmele brumei pe acoperişul de tablă al casei mele, pe gard, pe clopotele bisericii. Ceaţa acoperă rănile Gheei . Haturile livezii par tuşele alb-ruginii ale unui teren de luptă din care lipsesc gladiatorii. Pământul strigă către albastru cuvinte neînţelese. Vântul plânge în cimitirul satului printre crucile de ciment care domină nemişcarea. Pe imaş, caii se aleargă unul pe altul ca într-un joc al tinereţii şi uitării. Suha nu îşi odihneşte undele şi taie în continuare drum pieziş printre prundurile ostile . Pe coastă, în apropierea Prisosului umbre negre vestesc că iarna răspunde întrebărilor ancestrale. Corbi flămânzi se pierd în negurile Stânişoarei. Noiembrie îngenunchiază în faţa caselor părăsite. Dumnezeu deschide cartea durerii şi strigă numele celor rătăciţi. Semnele de foc iau locul pleoapelor închise. Îmi simt palmele reci.
În faţa magazinul din apropierea casei mele au oprit mai multe căruţe încărcate cu lemne de foc. Caii sunt acoperiţi cu pături pentru a fi protejaţi de muşcătura gerului. Bărbaţii se cinstesc cu vodcă, iar copiii îşi cumpără dulciuri. Deşi cei mici ies încărcaţi cu pufuleţi, bomboane sau covrigi privirile lor sunt asemănătoare cu ale celor maturi. Zâmbesc şi trec printre ei vesel: copiii din Mălini sunt români pursânge, au în ei gena luptătorilor neînfricaţi. Îmi dau bineţe şi le răspund politicos. Oamenii ciocnesc şi îşi urează toate cele bune:
-Doamne agiută, spune cineva.
-Dă’i Dumneazău sănătate la tătî lumea, spune altcineva.
Intru în curte cu sufletul curăţit de orice temere. Pe şosea trec carele încărcate cu lemne. Oamenii mă mai salută o dată. Le răspund cu zâmbetul pe buze. Un microbuz opreşte în apropiere. Din el coboară opt tinere îmbrăcate la fel. Pardesiile, fustele, ciorapii, până şi cizmele lor au aceeaşi culoare. Frumuseţea lor nu trece neobservată: trecătorii le privesc insistent neînţelegând rostul lor în Mălini, într-o zi de sâmbătă. Două dintre ele intră în curtea mea şi realizez imediat că le cunosc pe fete. La ieşire din Fălticeni există un motel unde îşi fac veacul şi câteva prostituate. Unele dintre ele sunt prostituate de lux fiind vestite nu doar pentru frumuseţea dar şi pentru taxele nesimţit de mari percepute. Deşi mai nimeni nu îşi permite ,,o oră de meditaţie” cu ele, sunt foarte cunoscute atât în Fălticeni cât şi în satele apropiate.
-Ceao, îmi spune Maşa. Uite din partea partidului nostru câteva pixuri, un blocnotes, pliante. Fii băiat ţuţi şi votează pe cine trebuie.
-Mă omori, Maşa , râd eu din toată inima. Cum de v-au scos şi pe voi la campanie?
-Da’ ce avem noi? se amestecă şi Liuba în vorbă, gata să izbucnească în râs.
-Să nu spuneţi că v-au dat cetăţenia română şi acum prestaţi la domiciliul clienţilor contra voturi, continui eu uimit.
-Hahahaha, râd cele două.
Liuba îşi aprinde o ţigară.
-Aşa au promis. Mare lucru nu e să împarţi pixuri şi pliante. E cam frig şi mă strâng cizmele da’ nu contează.
-Da’ aruncă undeva naibii pixurile şi spune la ăia cu microbuzul că aţi fost peste tot, continui eu contrariat. Sunt nişte mincinoşi. Nu cred că vor interveni pentru voi. Dacă au ajuns să scoată în campania electorală şi damele de companie chiar că vine sfârşitul lumii.
-Da’ au promis . Avem nevoie de paşapoarte româneşti ca să ajungem în UE.
-Asta cred. Mai bine suciţi capul la un moş cu bani. Ăştia de la partide nu sunt obişnuiţi să se ţină de promisiuni.
-Cu moşii durează. Până ne rezolvă trece mult timp.
Aprinde şi Maşa o ţigară. E blondă, ochi negri, buze senzuale.
-Cred că ai dreptate, îmi spune Liuba.
-Ştiu.
-Aruncăm pixurile la tomberon şi spunem că am fost peste tot. Doar nu ne verifică nici dracu’.
-Mai lasă-mi mie pixuri, mă bucur eu de un cadou neaşteptat.
-Nu sunt bune, puiule. Toate sunt defecte. Le-au luat ăştia de undeva aproape de pomană şi apoi au pus numele candidaţilor. Nu îi interesează că nu funcţionează.
Privesc uimit noul tip de campanie electorală la sate: prostituate împart pixuri defecte. Le aduc cafea şi fetele râd vorbind între ele în limba rusă.
-Vedeţi că ştiu şi eu limba rusă, încerc eu să mint cu o mină serioasă.
Fetele râd. Motanul Nero se apropie de ele, iar fetele îl mângâie cu mare drag. Nero nu este interesat nici de pixuri, nici de candidatura nu ştiu cărui domn de care nu a auzit nimeni până acum.
-Noi plecăm , spune Liuba. Mulţumim pentru cafea. Când vii în oraş să ne cauţi. Facem cinste.
-Cu ce, întreb eu foarte curios?
-Las’ că vezi tu atunci. Da’ să nu vii sâmbăta sau duminica fiindcă atunci avem ,,cursuri”.
-Ok, fetelor. Multă baftă !
-Şi , ţie. Pa!
Prostituatele pleacă mai departe. Ceaţa le ascunde frumuseţea şi ruşinea. Niciunul dintre cele patru pixuri primite nu funcţionează. Blocnotesul are pagini subţiri, urâcioase. La televizor, un domn laudă modul civilizat în care se desfăşoară campania electorală. Microbuzul se întoarce şi în el urcă cele opt prostituate de lux. Ceaţa se înteţeşte. Bruma apasă roadele neculese din mărul pădureţ. Începe un meci de box, iar unul dintre participanţi este rus. Nu îmi plac coincidenţele aşa că închid televizorul şi ies afară. Nero se urcă pe poarta gardului şi cască plictisit. Arunc la tomberon pixurile.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,7,63” -Editura Eikon